La începutul anilor ’50 numărul televizoarelor a crescut în America de la câteva mii la 40 de milioane...
„Tot ce fac are legătură cu moartea”, Andy Warhol.
Cu o personalitate marcantă şi originală chiar atunci când aparent refuză originalitatea, acest american get-beget de origine cehă, a spart pur şi simplu piaţa în anii 1960 cu pictura lui extrasă din cotidian, cultivând banalitatea celor mai neînsemnate subiecte sau şocând publicul cu imagini morbide, cum ar fi cea a unui scaun electric pentru condamnații la moarte sau a unor accidente soldate cu victime.
Foarte cunoscute sunt portretele sale de vedete media sau politice, majoritatea realizate după moartea acestora, sau după incidente dramatice din viaţa lor: privirea frumoasei Marilyn Monroe, a elegantei Jackie Kennedy sau a pasionatului Elvis, urmărindu-ne spectrală şi totodată foarte reală din tablouri serializate şi diferenţiate doar prin culoare.
„Dacă vreţi să ştiţi totul despre Andy Warhol, atunci priviţi suprafaţa picturilor mele, filmele mele şi uitaţi-vă la faţa mea. Acolo sunt eu, nu e nimic ascuns”, spunea artistul în bunul spirit al Artei Pop, exploatându-şi propria imagine, sub aura publicităţii. Se spune că la unele dintre vernisajele sale oamenii veneau, stăteau la coadă, doar ca să-l vadă pe el, pe Warhol.
Paleta lui, „lipstick and peroxide palette” cum spunea Adam Gopnik, este atât de genuin americană încât tot ce a fost înaintea lui pare european. A dorit bogăţia şi faima, demonstrând totodată că aceasta din urmă este aceeaşi şi lipsită de sens într-o lume de imagini interschimbabile. „Când lucrurile încep să ţi se întâmple, spunea el, e ca atunci când te uiţi la televizor: nu mai simţi nimic. Dar oricum totul este destul de artificial. Nu ştiu unde se opreşte artificialul şi începe realul”.
A fost criticat pentru că vroia să fie o maşină, într-o epocă în care se trăgea un semnal de alarmă la continua tehnologizare a valorilor tradiţionale ale societăţii şi artei.
Arta lui este ca şi a celorlalţi din mişcarea pop americană o reacţie la expresionismul abstract, la arta elitelor, căutându-se ca prin alegerea temelor extrase din cotidian, opera de artă să fie depersonalizată şi uşor comercializată, să fie la îndemâna tuturor, să aibă impactul lucrului care îţi intră în subconştient pentru că îl vezi toată ziua. „Cu cât te uiţi mai mult la acelaşi lucru, cu atât înţelesul lui se pierde, şi tu te simţi mai bine şi mai gol pe dinăuntru”, spunea Warhol. Individualitatea subiectului este negată şi se subliniază mecanizarea şi dezumanizarea societăţii moderne.
Până la urmă pop-ul este un hibrid, o moştenire a abstracţiei mai mult decât a figuraţiei. Pentru arta abstractă primau sentimentele private ale artistului, pentru arta pop cele publice. Warhol este cel mai impersonal dintre artiştii pop. Îşi ia subiectele din experienţa comună, a tuturor, şi se foloseşte de indiferenţa unei mari părţi a oamenilor în faţa unor evenimente publice.
Arta Pop s-a născut cum spunea Dore Ashton din dorinţa de a face din nou vizibilă lumea materială, după speculaţiile psihologice şi metafizice ale expresionismului abstract. Este un nou realism, „un produs al erei mijloacelor noi de comunicare ce vrea să facă din cultură un bun de larg consum”, şi din marfă un produs de artă inserat cultului pentru obiectul comun.
Andy Warhol s-a născut pe 6 august 1928 lângă Pittsburg, într-o familie de emigranţi din Cehoslovacia, cu rădăcini rutene. A absolvit secţia de design grafic a institutului Carnegie Tech în 1949, după care s-a mutat la New York, împreună cu colegul său Philip Pearlstein, şi a devenit grafician publicitar, reuşind să fie foarte bine plătit. Organiza chiar „coloring parties” cum le numea el pentru a-şi lansa desenele.
Uneori făcea colaje de pantofi personificaţi ca nişte portrete. A continuat aşa până în 1962. Vroia însă cu tot dinadinsul să devină un artist cunoscut. Atunci a dat lovitura cu Supele Campbell, repetând motivul în numeroase tablouri în care sunt reproduse minuţios cutiile de supă, ca într-o natură statică, cu finalitate publicitară şi artistică, şi de ce nu, cu un strop de ironie. Pictate literal, fără expresie sau individualitate, ca un răspuns poate la cutiile de bere pictate de Jasper Johns. Mai întâi le-a pictat de mână după care a adoptat metoda de a le transfera fotografic pe ecrane de mătase, renunţând la orice implicare a artistului, şi creând o imagine cu totul detaşată.
A început să folosească tot mai mulţi asistenţi ca să-şi facă picturile, chiar şi-a făcut un stil din a nu se implica în realizarea lucrărilor. Afirma că vrea să fie ca o maşină, dar lăsa totuşi eroarea umană să apară pe pânze, într-un fel sau altul şi să le dea un strop de individualitate, aceste imperfecţiuni rupând ritmul decorativ şi impersonal datorat repetiţiei obsesive a unor imagini sugestive. Treptat a început să folosească culorile într-un mod cât mai departe de realitate cu putinţă.
Warhol se rupe de compoziţia şi tehnica tradiţională şi inclusiv de unele convenţii plastice contemporane lui, folosind cu detaşare teme majore ale vieţii umane: hrană, sex, moarte, bani, putere, succes, eşec, în tablouri ce au un efect abstract datorat repetiţiei şi reprezintă întrebări tăcute adresate unui spectator obosit de prea multă imagine, într-o eră a imaginilor. Repetiţia acestor imagini are efectul unei anestezii şi poate fi paralelă repetiţiei pe care televiziunea o face cu unele ştiri de interes naţional. Seria dezastrelor de exemplu, începută în 1963, unde folosea fotografiile unor accidente, repetate în culori strălucitoare, oferea imagini neliniştitoare prin explicitul lor dramatic şi prin aerul lor impersonal care este la fel de înfricoşător ca moartea însăşi.
Seria de portrete pe care i le-a făcut lui Marilyn după sinuciderea actriţei în august 1962 par să ofere o imagine superficială, de faţadă, fără viaţă, dar cu atât mai dramatică. Mai mult decât alţi artişti Pop, Warhol îşi prezintă subiectele foarte asemănătoare cu originalul şi există o simbolistică subiacentă, ca în Dipticul Marilyn Monroe, unde prima parte este în culori strălucitoare, iar a doua parte, monocromă, evocă autodistrugerea ei prin juxtapunerea unor imagini din ce în ce mai palide. Lui Warhol îi plăcea glamour-ul hollywoodian dar era conştient de superficialitatea acestuia şi de drama luptei între aparenţă şi esenţă.. „Iubesc Los Angeles-ul, spunea el, iubesc Hollywood-ul. Toată lumea e de plastic…Vreau să fiu de plastic”. Lui Warhol îi plăcea ideea ca celebritatea să fie o marfă la îndemâna tuturor. Anii ’60 erau preocupaţi de oameni mai mult decât de ce făceau aceştia.
Multe din imaginile timpurii sugerează aspiraţia artistul către propria sa metamorfoză. „Promovarea produselor ce promiteau să îmbunătăţească aspectul fizic atingea punctul sensibil al nesiguranţelor lui Warhol. Popeye sau Superman pe care i-a pictat între 1960-61 sunt personaje ce se transformă instantaneu. Warhol însuşi a apelat la chirurgia estetică pentru a-şi reface nasul, în 1957” (Jonathan Fineberg).
În 1963 el şi-a mutat atelierul în incinta unei vechi fabrici unde a început să vină tot jet set-ul, acei beautiful people a acelui timp cu efervescenţă nu doar culturală ci comportamentală, un adevărat circ unde se consumau droguri, oamenii se îmbrăcau extravagant, ciudat şi aveau atitudini bizare.
La vernisajul expoziţiei Warhol de la Institutul de Artă Contemporană din Philadelphia au venit 4000 de oameni, au trebuit scoase de pe pereţi tablourile, şi până la urmă era normal pentru că după cum remarca artistul, el era opera de artă. Warhol era catalizatorul unei atmosfere pestriţe şi în restaurantul Max’s Kansas City, frecventat de celebrităţi ca Bobby Kennedy, Truman Kapote sau The Doors, iar pictorul era „un Marchiz de Sade, care descătuşa spiritele, ce-şi puteau trăi liber fanteziile oricât de perverse sau violente ar fi ele”. El nu participa direct la aceste dezmăţuri ci privea şi uneori fotografia. Uneori îşi punea prietenii sau angajaţii să se costumeze ca el, dându-şi cu spray argintiu pe păr, şi să meargă în locul lui la petreceri.
În aceeaşi perioadă a început să facă filme subversive, underground, de exemplu „The Chelsea Girl”, şi să organizeze happeninguri psihedelice, cum ar fi „The Exploding Plastic Inevitable”. Filmul “Sleep” , din 1963 nu are acţiune şi constă din menţinerea camerei de filmat îndreptată spre cineva sau ceva vreme de 6 ore, în altă parte un om e urmărit 45 de minute cum mănâncă o ciupercă. Artistul ca şi spectatorul experimentează pasiv viaţa ca o serie de imagini ce se derulează strălucitoare dar goale prin faţa ochilor săi. Uneori asocia desenul animat cu benzile colorate, cu mişcarea firmelor geometrice şi cu scenele reale, filmate cu camera ascunsă, în timp ce pe peliculă apar comentarii pictate, lirice sau ironice la adresa scenariului. Vroia să filmeze realitatea fără să intervină, considerând că modul cum sunt realizate filmele obişnuite prin montarea de scene, este fals şi nu reflectă ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.
În 1967 Warhol este împuşcat de de o groupie1 în „Fabrică”, cum îşi numea atelierul, şi deşi îşi revine pe masa de operaţie, atunci când se întoarce în atelier este speriat şi reduce numărul celor admişi deşi se teme că îşi va pierde creativitatea fără toată agitaţia din jurul lui.
A început să producă suveniruri Warhol, într-un nou proces de creaţie pe care l-a denumit „Business Art”. Uneori producţia a fost atât de intensă încât s-a ajuns la 80 de tablouri pe zi şi un film pe săptămână, artistul lăsând aproape toată munca pe seama asistenţilor şi arborând un aer plictisit, atent mai mult la afaceri şi la revistele de cancanuri, tip Interview, dar încă preocupat să şocheze, să-şi consolideze faima ce-i asigura intrarea pe lista preferenţială la Casa Albă. În anii ’70 a venit cu ideea de a face portrete de societate, după ce mai întâi l-a pictat pe Mao, în stilul lui propriu, ceea ce era echivalent cu a-l oferi drept marfă consumatorilor americani pe liderul chinez anticapitalist.
În 1975 spunea „sunt încă obsedat de ideea să mă privesc în oglindă şi să nu văd pe nimeni, nimic”. În anii ’80 a continuat să fie preocupat de bani şi statut social, o fotografie alături de el costându-l preţuri exorbitante pe amatorul „să intre în legendă cu Andy Warhol”, cum suna titlul proiectului iniţiat în 1986 de Magazinele Universale Neiman-Marcus.
Warhol a murit faimos şi bogat pe 22 februarie 1987.
1. Groupi = fată tânără care încercă să se impună oferind favoruri sexuale celebrităţilor. Admiratoare, fan.