“Watteau, un carnaval unde inimi ilustre /Precum fluturi zburătăcesc zglobii / În decoruri lejere luminate de lustre, /Cu toții prinși în amețitoare nebunii.” (Fragment din poemul “Farurile”1 din volumul “Florile Raului”, de Charles Baudelaire)
Îmbarcarea spre Citera, insula iubirii, este o pânză emblematică a pictorului francez Antoine Watteau, care a ştiut să reflecte cu poezie şi rafinament aspiraţia către dragoste şi plăcere, dar şi conştiinţa deşertăciunii unei epoci raţionale şi galante, în care arta începea să capete o anume autonomie faţă de curtea regală. La cumpăna dintre veacurile XVII şi XVIII, Watteau îşi plasează a sa commedia dell’arte într-o natură ce palpită senzual şi se deschide spre orizonturi nemărginite, doar intuite de retorica simţurilor trăită în acoladele iubirii terestre.
Tinerii pelerini ce se îmbarcă pe nava Cleopatra spre Insula Iubirii, acel spaţiu utopic la care jinduiesc toate sufletele din muritoarea noastră lume postedenică, nu găsesc însă acolo, în legendă, locul fericirii ci al morţii: în locul templului Venerei, un spânzurat. Watteau surprinde acel moment plin de speranţă al oricărei îmbarcări măcar simbolice spre altceva, al Plecării, ce poate fi Marea Trecere sau tristă despărţire, “partir c’est mourir un peu”, ori unul din noile începuturi ale vieţii pur şi simplu.
Plecarea spre Citera are la Watteau o prospeţime încântătoare, atmosferă poetică şi mister. Este remarcabilă modernitatea tuşei lejere, spontane, nervoase, tehnica liberă şi folosirea unei lumini intense, turneriene, ce pare să invadeze deopotrivă peisajul şi sufletele unor personaje graţioase care “ca fluturi se perindă pe aripi de luciri” vorba lui Baudelaire, dar “nu au aerul să creadă în fericirea lor”cum spunea Verlaine.
O nesfârşită serbare ce afirmă cultul sensibilităţii, al pasiunii, în pofida raţiunii ce-avea să guverneze secolul al XVIII-lea, şi mai ales frumuseţea dragostei visate, într-un limb de graţie şi speranţă, tradus într-o inegalabilă poezie a formelor şi culorilor de un mare artist, cu o pastă vaporoasă, “fluidă şi cristalizată” (cum observau fraţii Goncourt), un impresionist avant la lettre şi în acelaşi timp un desenator abil.
Se spune că visul lui Watteau a fost să se folosească de realitate pentru a crea o lume ireală, aproape imponderabilă, duios feminină în ansamblul ei, deşi artistul a fost marcat de suferinţă şi deseori neînţeles de contemporanii săi, îndrăgostit de Italia unde n-a ajuns nicicând şi de pictura veneţiană, ori de cea a lui Rubens, flamand ca şi el, pe care-l invidia pentru sănătatea de fier.
Contemporanii vorbeau despre timiditatea şi spiritul său caustic, despre nomadismul lui, care-l făcea ca odată instalat într-un loc să dorească să-l schimbe, să plece mai departe. Când pictează, Watteau nu mai este singur, setea sa nestinsă de lucru îşi găseşte alinare într-o puzderie de pânze în general de mici dimensiuni care fac astăzi mândria muzeelor lumii. După unele surse biografice, artistul a fost acceptat cu greu la Academia franceză în 1712; după altele, el a fost primit cu laude, cu lucrarea “Geloşii”, urmând ca pânza Îmbarcarea spre Citera să fie pictată pentru a ratifica admiterea sa oficială.
Jean-Antoine Watteau s-a născut la Valenciennes, lângă granița cu Flandra, pe 10 octombrie 1684, fiul unui ţiglar de origine flamandă, meşter respectat în breaslă, care ştia să scrie şi să citească. Copilul a fost înscris la şcoala-internat Château Saint-Jean, dar având o constituţie firavă şi o fire melancolică, el nu i-a urmat în meserie tatălui său, şi încă de mic şi-a arătat virtuţile de desenator şi colorist.
Watteau îşi face ucenicia în atelierul unui pictor de duzină, Jacques-Albert Gérin, emfatic în academismul său ce nu le lăsa puţinilor elevi vreo libertate de creaţie. Părinţii sunt mâhniţi de evoluţia progeniturii lor, care întors acasă îşi manifestă la rându-i o oarecare răceală faţă de ei. Tânărul de 17 ani este înalt şi slab, timid şi pios, pare rece şi se izolează de cei de-o vârstă cu el, deşi le doreşte prietenia şi, sentimental, tânjeşte după dragoste, după misterul eternului feminin, dar simte că nu poate fi iubit şi atunci se îndrăgosteşte de natură, pe care nu încetează să o cerceteze în desene febrile, întotdeauna strânse într-un caiet pentru a avea cât mai multe la îndemână. Atunci când atmosfera la el acasă şi în oraşul natal devine prea apăsătoare, dornic să se realizeze într-un fel şi fugind de o viaţă stătută, lipsită de bucurii, Watteau pleacă la Paris, cu buzunarele goale şi cu inima plină de inefabilul unei chemări, unei vocaţii încă nedefinite.
Este începutul secolului al XVIII-lea şi fastul de la Curtea Regelui Soare face ca prăpastia în care munceşte sărăcimea oraşului să pară şi mai adâncă. Watteau a înconjurat de mister această perioadă dominată de lipsuri din existenţa sa, ce umbrea poate mai târziu privirile jucăuşe sau enigmatice ale eroilor săi, inspiraţi din comedia italiană sau de serbările galante. Cât de departe este fastul şi degajarea lor de privaţiunile de atunci ale tânărului artist, ce picta pentru câţiva franci mici tablouri religioase, în condiţii sordide.
Se împrieteneşte cu un pictor flamand mediocru, Sponde, ce-l duce în 1704 la Louvre unde se deschisese un Salon de pictură academică, care-l lasă însă rece pe Watteau. Prin acesta îl cunoaşte pe Claude Gillot, un pictor şi mai ales gravor destoinic al saltimbancilor şi comedianţilor, care îl ajută să se autodescopere, să-şi folosească fantezia, să devină agil şi practic în crochiuri, să înveţe mitologia iubirii, îl salvează din marasmul unei existenţe precare, îi patronează talentul în continuă creştere. Watteau îi va fi recunoscător, deşi prietenia lor se răceşte atunci când “maestrul” îşi dă seama de geniul inconfundabil, original al tânărului său prieten, de graţia inventivă a picturii sale.
Bătrânul rege Ludovic îşi trăieşte ultimii ani, iar nobilii strânşi în jurul lui la Versailles, unde orgiile sunt în floare, nu se întorc la moartea acestuia în castelele lor din provincie, ci preferă Parisul, unde lipsa de spaţiu îi face să acorde o mai mare importanţă decoraţiunilor interioare. Watteau îl cunoaşte pe conservatorul palatului Luxemburg, Claude Audran, care îi dă o slujbă de decorator, pictor în camaieu şi arabesc.
Imaginaţia tânărului flamand se hrăneşte din nenumăratele studii pe care le face, atent la o psihologie a dragostei, pe care el ca om nu o va cunoaşte niciodată, dar o va gândi fantastic în înlănţuiri de trupuri diafane, de femei neatinse de corupţia ce domnea la curte în vremea sa, femei apaţinând unui registru al purităţii, într-o natură pe care a ştiut întotdeauna să o exprime cu naturaleţea unui mare peisagist, ce lasă aerul să circule liber prin frunziş pe fundalul cerului. Tot atunci îl descoperă pe Rubens, ale cărui tablouri reprezentând-o pe Maria de Medicis îşi păstrau somptuoasa vigoare la 70 de ani după moartea artistului (1622), influenţând generaţii de pictori, printre care Watteau, atras de jocul valorilor, de juxtapunerea planurilor colorate, de intensitatea cromatică, de senzualitatea şi impetuozitatea ductului. Acestea se regăsesc în Gilles (imaginea de coperta a articolului, se gaseste la Muzeul Luvru) – una din puţinele sale picturi de mare format – unde măiestria execuţiei face să trăiască în reprezentarea plastică atmosfera teatrelor, iubită de pictor, şi detaşarea personajului principal, ai cărui ochi enigmatici comunică sentimentul profund al existenţei.
În paralel îl impresionează veneţienii. Watteau este un fel de Giorgione pentru epoca în care a trăit, pentru suflarea proaspătă şi rafinamentul subtil pe care le introduce în artă. Muzicalitatea culorii veneţienilor se regăseşte şi în pânzele lui Watteau, cu sonorităţi franceze de o mare delicateţe şi spontaneitate. Şi la el există scene câmpeneşti agrementate de muzică, unde personajele sunt înfăţişate cu naturaleţe, într-un cadru ce îmbină exteriorul cu interiorul, natura cu arhitectura, cu arta grădinilor, neîncorsetate în costumele rigide ale epocii, având acea degajare caracteristică stilului lui Watteau, cum ar fi în Gama / Cantecul dragostei (National Gallery) unde tinerii sunt antrenaţi într-un joc al iubirii, care însă, ne lasă să înţelegem pictorul, nu va dura etern ca piatra sculpturii ce stă mărturie amorului lor.
Dragostea este o iluzie ca şi teatrul, considera Watteau, care a trăit sentimentul iubirii doar în artă, în pictura sa ce s-a luminat treptat, de la tonuri sumbre la o adevărată apoteoză a luminii jucăuşe printre frunze şi danteluri.
Pictorul devine ca Degas mai târziu un asiduu spectator al culiselor, pe care le transfigurează. La prima vedere în tablourile sale nu transpare sentimentul tragic al vieţii, suferinţa ce adesea este covârşitoare în spatele măştii bunei dispoziţii, nici sărăcia care ades se ascunde sub veşmintele de paradă, sub costumele ce aparţin tipului şi nu omului. Marcel Brion observa că din “serbările galante ale lui Watteau răzbate tristeţea şi deznădejdea”…iar corabia aurită din Îmbarcarea spre Citera poate fi o “variantă a bărcii lui Caron, unde pasagerii sunt umbre, suflete chinuite…” şi poate făşia de apă pe care o străbat este râul Lethe.
Poate că într-un fel, tristeţea din umbra tablourilor sale este şi un ecou al neînţelegerii cu care a fost receptat de contemporanii săi, mai ales de francezi. Chiar unul ce se erija în prietenul său, contele Caylus a dat un înţeles eronat artei lui Watteau, fără să-i înţeleagă detaşarea sublimă, idealismul senin şi dezamăgit, ce propunea visul pentru vis, arta pentru artă, emoţia castă, pasiunea ca o ardere surdă, lipsită de emfazele sterile şi pompoase ale vremii sale, simţul acut al naturii, anticipând plimbările singuratice ale lui Rousseau.
În timpul vieţii artistul a fost apreciat la Londra, unde petrece un scurt sejur (din toamna lui 1719 până în vara lui 1720), arta sa influenţând şcoala engleză a vremii. Din păcate, în acea perioadă, boala sa de tuberculoză se agravează foarte mult, şi după numai un an, pe 18 iulie 1721, Watteau se stinge din viaţă, lăsând o operă nemuritoare, ce şi-a câştigat o meritată notorietate în secolele moderne, pe cât de neînţeleasă şi trecută cu vederea a fost în epoca în care a trăit pictorul, considerat de urmaşi: “marele poet al secolului al XVIII-lea”.
[1] Poemul Farurile – Les Phares de Charles Baudelaire.
Les Phares
Rubens, fleuve d’oubli, jardin de la paresse,
Oreiller de chair fraîche où l’on ne peut aimer,
Mais où la vie afflue et s’agite sans cesse,
Comme l’air dans le ciel et la mer dans la mer;
Léonard de Vinci, miroir profond et sombre,
Où des anges charmants, avec un doux souris
Tout chargé de mystère, apparaissent à l’ombre
Des glaciers et des pins qui ferment leur pays;
Rembrandt, triste hôpital tout rempli de murmures,
Et d’un grand crucifix décoré seulement,
Où la prière en pleurs s’exhale des ordures,
Et d’un rayon d’hiver traversé brusquement;
Michel-Ange, lieu vague où l’on voit des Hercules
Se mêler à des Christs, et se lever tout droits
Des fantômes puissants qui dans les crépuscules
Déchirent leur suaire en étirant leurs doigts;
Colères de boxeur, impudences de faune,
Toi qui sus ramasser la beauté des goujats,
Grand coeur gonflé d’orgueil, homme débile et jaune,
Puget, mélancolique empereur des forçats;
Watteau, ce carnaval où bien des coeurs illustres,
Comme des papillons, errent en flamboyant,
Décors frais et légers éclairés par des lustres
Qui versent la folie à ce bal tournoyant;
Goya, cauchemar plein de choses inconnues,
De foetus qu’on fait cuire au milieu des sabbats,
De vieilles au miroir et d’enfants toutes nues,
Pour tenter les démons ajustant bien leurs bas;
Delacroix, lac de sang hanté des mauvais anges,
Ombragé par un bois de sapins toujours vert,
Où, sous un ciel chagrin, des fanfares étranges
Passent, comme un soupir étouffé de Weber;
Ces malédictions, ces blasphèmes, ces plaintes,
Ces extases, ces cris, ces pleurs, ces Te Deum,
Sont un écho redit par mille labyrinthes;
C’est pour les coeurs mortels un divin opium!
C’est un cri répété par mille sentinelles,
Un ordre renvoyé par mille porte-voix;
C’est un phare allumé sur mille citadelles,
Un appel de chasseurs perdus dans les grands bois!
Car c’est vraiment, Seigneur, le meilleur témoignage
Que nous puissions donner de notre dignité
Que cet ardent sanglot qui roule d’âge en âge
Et vient mourir au bord de votre éternité!