Antonello da Messina (1430-1479) este un artist cu vocaţia sintezei şi a echilibrului. Multă vreme el a fost considerat de critică pictorul providenţei, cel care a adus pictura în ulei din Flandra în Italia. Deşi cronologic n-ar fi putut fi elevul lui Jan Van Eyck cu siguranţă a cunoscut opera maestrului flamand şi tehnica sa revoluţionară, la Napoli, unde a petrecut un timp în 1450. Regele Alfonso I avea o colecţie însemnată de tablouri din Ţările de Jos în care străluceau van Eyck şi Van der Weyden. Pentru Antonello întâlnirea cu arta lor a fost hotărâtoare. Avea 20 de ani şi deprinsese primii paşi în pictură cu artişti din Messina natală dar s-a hotărât să călătorească prin Italia. El va parcurge nu doar spaţiul fizic al ceea ce era la vremea aceea o înşiruire de ducate sau cetăţi burgheze libere ci mai ales va înţelege efectul luminii asupra formelor, rezonanţa spaţiului cromatic, structura volumelor, perspectiva ca profunzime, esenţa spaţiului ca iluzie.
În 1456 ( sau 1475, data este disputată), Antonello l-a pictat pe Sfântul Ieronim, primul traducător al Bibliei, un intelectual care reprezintă chintesenţa victoriei studiului asupra naturii sălbatice din fiecare om. În acest tablou mic ca dimensiuni, artistul îşi etalează virtuozitatea, atât de a prelungi, prin iluzie optică, spaţiul privitorului, în interiorul unei încăperi reale dar transcendente locuită de sfânt, cât şi îndemânarea cu care cu o pensulaţie minuţioasă şi lejeră, aşezând strat peste strat de transparenţe, compuse din culoare aglutinată cu mult ulei, sporeşte luminozitatea şi profunzimea. Acestea sunt accentuate şi de modul în care pictorul foloseşte lumini şi umbre, adeseori tăioase, sau prin felul cum ştie să rupă ritmul liniilor de perspectivă pentru a crea atmosferă.
În drum spre nordul Italiei, el îl cunoaşte pe Piero de la Francesca, de la care învaţă arta perspectivei şi distribuţia geometrică a suprafeţei tabloului. Îi place şi severitatea sculpturală a lui Mantegna, dar va şti să medieze între toate aceste influenţe ajungând la un stil care armonizează contrariile, incitant şi sever, dur şi senzorial, static, graţios. Este acolada ce cuprinde în sine căldura sudului şi răceala nordului, minuţia revenirilor pe care le permitea noua tehnică dar şi spontaneitatea, care poate transpare într-o privire jucăuşă sau visătoare, în expresivitatea clipei trecătoare surprinsă într-un gest sau o atitudine, în pliul unui veşmânt sau în cuta unui zâmbet din colţul gurii.
Antonello este unul dintre puţinii artişti ai Quattrocentoului care s-a folosit de pictura în ulei cu îndemânarea maeştrilor flamanzi. Se poate spune că pictura veneţiană îi este îndatorată. El a fost catalizatorul care a ajutat arta din lagună să dea preponderenţă culorii faţă de linie, să-şi afirme afinitatea profundă cu modulaţia cromatică şi echilibrul vizual al spaţiului. Opera sa a exercitat o mare influenţă asupra lui Giovanni Bellini şi a altor pictori veneţieni. Antonello poate fi considerat un mediator între Nord şi Sud, un cap de pod al Prerenaşterii.
Prima sa operă datată este Salvator Mundi din 1465, păstrată în prezent la Londra. Ea arată o perfectă stăpânire a tehnicii uleiului şi o monumentalitate a compoziţiei care aminteşte de mozaicurile bisericilor siciliane.
Pala di San Cassiano de la Veneţia (1475) dezvoltă idee prelungirii în interiorul tabloului a spaţiului real al capelei pentru care este pictat, în aşa fel încât să se creeze sugestia că figurile locuiesc într-o dimensiune dincolo de lumea observatorului, deşi constituie o prelungire a acesteia.
Antonello era fascinat de distanţe. A călătorit mult dar în 1476, în pofida invitaţiei ducelui de la Milano să rămână la curtea sa el s-a întors în Sicilia, la Messina, care, deşi oraş-port unde ancorau corăbii comerciale cu mărfuri diverse se afla la periferia efervescenţei culturale ce anima peninsula. Adunase o mică avere şi când a murit în februarie 1479 şi-a lăsat atelierul fiului său. La dorinţa sa, a fost înmormântat în veşminte de călugăr, dar sicriul s-a pierdut în timpul marii inundaţii din 1863.