Antoní Gaudí s-a născut pe 25 iunie 1852 la Riudoms un sat situat la patru kilometri de Reus, în provincia Tarragona, oraşul catalan cel mai important după Barcelona în vremea sa.
Tatăl său era căldărar şi micul Antoní, un copil sfios şi solitar, petrecea mult timp în atelierul acestuia, unde deprindea meşteşugul modelării metalului în volume, lucru ce-l va ajuta mai târziu la înţelegerea clădirilor ca pe nişte sculpturi uriaşe. Apoi mergea la joacă pe vastele câmpuri ce-nconjurau Reusul. Se pătrundea de glasul naturii, învăţa să iubească vegetaţia, cerul, păsările, unduirea apei şi a norilor. Trăia cu intensitate fiecare clipă petrecută în mijlocul formelor vii, pe care le va folosi în arhitectura sa imaginativă, originală.
Despre viaţa lui intimă se cunosc puţin lucruri: era retras, fetele îl intimidau, nu s-a căsătorit niciodată. Misogin, era agresiv cu femeile, chiar şi atunci când era vorba de soţia vreunuia din prietenii săi , cum ar fi contele Güell sau Milà. Se vorbeşte însă despre relaţiile pe care le-a avut cu prostituatele într-o anumită perioadă a vieţii. Faţă de colaboratori era rezervat dar deosebit de integru.
Gaudí a studiat arhitectura la Barcelona şi şi-a desfăşurat activitatea mai ales în acest oraş, deschis spre Mediterana, care la sfârşitul secolului trecut cunoştea o deosebită înflorire numită La Renaixença. Această adevărată renaşterea culturală şi politică marchează trecerea Spaniei spre secolul XX, după o lungă perioadă de decadenţă. Prosperitatea economice şi expansiunea urbanistică a fost impulsionată de mecenatul unei burghezii luminate, dornică să se alinieze modelor europene.
La formarea sa au contribuit teoriile lui Viollet-le-Duc şi Ruskin, precum şi ideile moderniste formulate în jurul Expoziţiei Universale din 1888, deşi ulterior Gaudí s-a eliberat de influenţe şi de eclectismul historicizant caracteristic arhitecturii momentului pentru a-şi formula o estetică proprie.
Încă de la începutul carierei, în 1878, Gaudí este fascinat de goticul catalan, dar şi de stilul mudejar, de vigoarea decorativă a acestuia. Studiază natura, plantele şi animalele ce-i sugerează forme, culori şi texturi neobişnuite. Este interesat de simbol. Deşi îşi crează opera în contextul modernismului ce contorsiona stilul clasic cu pasiunea unor forme noi, asimetrice, elucubrate, alimentate de descoperirile tehnicii şi de progresul industriei, Gaudí refuză inovaţiile tehnologice ale timpului său şi potrivit ideologiei sale antiindustriale preferă să folosească în construcţie piatra, ceramica, lemnul şi fierul forjat.
Unele din construcţiile sale sunt repere ale noii structuri urbane barceloneze, Ensanche, proiectată în 1859 de planul Ildefons Cerdà : “extinderea” centrului vechi constituit de Barrio Gótico şi Ramblas, spre periferie, prin înglobarea unor mici localităţi vecine cum ar Gracia, într-un sistem de străzi paralele cu marea şi perpendiculare, tăiate de două diagonale, Avenida Diagonal şi Meridiana. În acest context, alături de numeroase clădiri semnate de arhitecţi modernişti ca Lluis Domenech, Josep Maria Jujol şi Josep Puig, strălucesc ca o aspiraţie spre înalt, spre simbioza umanului cu natura, cu geologicul, neobişnuitele creaţii gaudiene: Palatul şi parcul Güell, Casa Milá “La Pedrera”, Casa Vincens, Casa Batllo, Casa Bellesguard şi mai ales Sagrada Familia. Acesteia din urmă, Gaudí i-a dedicat 40 de ani din viaţa sa, şi la moartea tragică a arhitectului, în iunie 1926, călcat de un tramvai în apropierea Pieței Catalunya, construcţia nu fusese terminată. Este opera sa cea mai ambiţioasă, loc de pelerinaj pentru zeci de mii de vizitatori ce admiră geniul vizionar al celui ce-a dorit să înalţe “catedrala secolului XX”, sinteză a arhitecturii şi imn sacru adresat dumnezeirii de un spirit profund religios.
Gaudí avea 30 de ani atunci când a primit proiectul început în stil neogotic în 1882 de un alt arhitect, Francisco P. Villar. Acest “Temple expiatori de la Sagrada Familia” urma să-l preocupe întrega viaţă. În ultimii ani îşi construise o cameră pe şantier şi urmărea lucrările îndeaproape, cu neostoită pasiune.
După moartea sa, construcţia a fost abandonată în 1936, când cripta şi biroul lui Gaudí au fost parţial distruse de un incendiu, şi reluată în 1952 după desenele şi machetele originale, ceea ce a suscitat multe controverse, deşi succesiunea generaţiilor şi stilurilor acţionând cu patina timpurilor asupra acestui templu modern îi conferă spiritul catedralelor gotice contruite vreme de decenii sau de veacuri. Începând din 1953 până în 1976 sculptorul Josep M. Subirachs a lucrat la finalizarea faţadei de vest, a Patimilor, în acord cu părţile edificiului terminate în vremea lui Gaudí şi cu planurile acestuia. Aşa, prin contribuţii succesive, învingând dificultăţile financiare şi temporale, se înalţă această catedrală “a veacurilor”, cum s-ar putea numi, datorită legăturii pe care o stabileşte nu numai între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni, ci în verticalitatea timpurilor, cu barocă prestanţă şi orgoliu modernist.
“Aceasta nu este ultima dintre marile catedrale, ci prima dintr-o nouă serie”, spunea artistul.
În opera sa, arhitectura se află în simbioză cu liturghia. Sagrada Familia este afirmarea capacităţii metafizice a omului ce nu este înfrânt de noul materialism filosofic şi de tehnologia consumistă. Este simbolul unui oraş.
Atunci când a preluat proiectul în 1883, Gaudí a păstrat planul iniţial în cruce latină cu cinci nave pe care Villar îl concepuse pentru bazilica neogotică, şi a structurat edificiul cu trei faţade ilustrând Naşterea, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos, cu câte patru turnuri fiecare, simbolizând în total cei 12 apostoli şi un turn central de 170 metri reprezentându-l pe Mântuitor, flancat de alte patru – evangheliştii. Nava trebuia să semene cu o pădure de coloane şi pretutindeni urma să se desfăşoare un simbolism ilustrat printr-o detaliată explicaţie vizuală, plastică a misterelor credinţei.
În timpul vieţii lui Gaudí s-au realizat: cripta, absida, un singur turn şi faţada Naşterii, la est, cu trei portaluri: Speranţa, Credinţa, Caritatea, bogat decorate cu statui ilustrând viaţa lui Iisus. În arhitectura ansamblului el a folosit arcul parabolic şi elicoidal, ca la alte clădiri, cum ar fi hornurile Casei Milà. De asemenea predomină formele vegetale, naturalismul statuar, policromia fragmentelor de ceramică geometrică, strălucitoare, încorporate construcţiei turnurilor mai ales. Noile statui realizate pe faţada Patimilor, la vest, în anii ’80, sunt departe de a avea minunata plasticitate a operei gaudiene, în care umanul, biologicul, geologicul şi spiritualul se întrepătrund.
Cu toată frumuseţea palpabilă a simbolurilor sale săpate în piatră, şi deşi epoca permitea nu puţine “ieşiri din conturul” tradiţiei arhitectonice, geniul său admirat de mulţi a stârnit uneori polemici, cum ar fi cea legată de construcţia casei pe care i-au comandat-o în 1906 soţii Pere Milà i Camps şi Roser Segimon, considerată atunci când a fost terminată în 1910 “o adunătură de pietre”, de unde i-a şi rămas numele: “La Pedrera”. Această clădire, restaurată în anii ’80 de Banca Centrală a Cataloniei “La Caixa” este impresionantă prin structura sa ce combină formele vegetale din fier forjat ale balcoanelor cu pereţii faţadei ondulaţi ca valurile unei adevărate mări de piatră. Deosebite sunt decoraţiunile curţii interioare şi ale acoperişului, unde hornurile par adevărate personaje din teracotă şi ceramică, ce străjuiesc acest edificiu gazdă în prezent a numeroase expoziţii de artă. Îniţial, în înaltul clădirii urma să se înalţe un grup statuar din bronz aurit reprezentând-o pe Sfânta Fecioară împreună cu Sfinţii Mihail şi Gabriel.
Tot pe bulevardul central barcelonez Passeig de Gracia,la o distanţă relativ mică de casa Milà, se înalţă într-un context modernist casa Batlló, o construcţie mai puţin dramatică, este adevărat, o poetică şi sensibilă îmbinare de piatră, ceramică şi fier forjat prin amenajarea de către marele arhitect în 1904 a unei faţade preexistente în stilul său propriu, la cererea patronului unei fabrici de textile, Josep Batllo i Casanovas. Alături de ea se află Casa Amatller, construită în 1900 de Puig i Cadafalch şi Casa Lleo Morera, opera lui Domenech din 1905. Specifice clădirii gaudiene sunt balcoanele de fier forjat în formă de mască, acoperişul de ceramică ce pare spinarea unui dragon fantastic şi turnul circular cu decoraţiuni vegetale ce maschează prezenţa hornurilor ca adevăraţi străjeri ai casei. Culorile pastelate ale ceramicii ce decorează faţada împodobită şi de prezenţa unor geamuri-vitrină originale, dă o senzaţie de imponderabilitate unei structuri încărcate de altfel în stil modernist.
Casa pe care Gaudí a construit-o pentru sine în 1905 este situată în Parcul Güell. Acesta se află la nordul cartierului barcelonez Gràcia, şi a fost amenajat de Gaudí în perioada 1900-1914, la iniţiativa prietenului său industriaşul Eusebio Güell, ca zonă rezidenţială pentru 60 de locuinţe unifamiliale, care însă nu s-au realizat, parcul devenind proprietatea municipiului în 1923. Idea de bază era de a crea un fel de mic oraş-grădină, nealterat de zgomotul şi forfota urbană inerentă, asemeni parcurilor englezeşti din secolul al XIX-lea.
Proiectul a fost un eşec comercial, dar parcul a rămas o inegalabilă operă gaudiană, protejată în prezent de UNESCO, unde totul, de la zidul de fortificaţie şi pavilioanele ce străjuiesc intrarea, până la galeriile vegetale din piatră şi marea sală hipostilă unde urma să se instaleze piaţa sau forul complexului, sunt atinse de aripa geniului, ce realizează prin opera sa aspiraţia modernistă de integrare a diferitelor arte: sculptura, pictura, arhitectura, aşa cum se vede şi în salamandra-fântână simbolică ce împarte în două scara monumentală a grădinii. Cum spuneam, în interiorul parcului, Gaudí şi-a comandat propria casă (arhitect Berenguer), astăzi muzeu care demonstrează printre altele talentul de decorator al artistului, ce a proiectat numeroase piese de mobilier şi anexe.
Vorbind despre Gaudí, G.C.Argan remarca întoarcerea artistului spre trecut cu sentimentul decadenţei prezentului, cu fuga de ideologie şi de progresul tehnologic, folosit doar pentru eliberarea ludică a conţinutului intrinsec al unor forme, ce construiesc imagini arhitectonice religioase, opere de artă “compendiu al tuturor artelor”. Indiferent însă cum a fost şi este privit, Gaudí este prezent în conştiinţa istoriei, cu o operă durabilă, ce se refuză tiparelor şi clasificărilor dar este profund spaniolă, ca un fel de aspiraţie quijotescă spre idealurile de altădată, un fel de grandios baroc legat în încifrări gongoriene, combinat cu asceza marilor mistici, şi gust oriental pentru decoraţie, pentru integrarea formelor artistice cu cele naturale.