Antoní Tàpies: straturi de materie în memoria informalului

13 decembrie 1923 – 6 februarie 2012

Într-un eseu despre Octavio Paz, Italo Calvino spunea că rolul intelectualului este de a ne face să rememorăm lucrurile uitate ajutându-ne să uităm ceea ce ne amintim în exces: toate acele idei, cuvinte, imagini moştenite care ne împiedică să vedem, să gândim şi să exprimăm din nou.

Dar cum poţi şti ce anume să uiţi, ce să-ţi aminteşti? Cum poate omul contemporan să găsească drumul spre sine însuşi, cum poate să-şi afle adevărata identitate şi măsura memoriei şi a trăirilor sale? Cum poate să o facă artistul?

Oscilând între simţire şi intelect, senzaţie şi concepţie, emoţie şi raţiune, artistul modern se confruntă cu sine însuşi, scormoneşte în spiritul civilizaţiei neliniştite în care trăieşte, interoghează materia, este victima căutărilor sale sau reuşeşte să găsească firul pierdut în labirintul postmodernităţii. Demersul său este dialectic, raţional ori spontan, neagă pentru a se afirma, provoacă materia sau vrea să se contopească cu ea, cu suferinţele ei. Omul secolului XX vrea să se izbăvească prin artă de alienarea sa ca pradă şi produs al eforturilor de autodepăşire tehnică şi tehnologică.

O exorcizare a materiei se întâlneşte la mulţi dintre pictorii informali, la italianul Burri, la spaniolul Millares, la catalanul Tàpies. Pictura modernă este şi senzaţie dar mai ales conştiinţă. Expresivitatea unui tablou depinde, cum spunea Matisse, de proporţia, compoziţia, dispunerea subiectului ales dar şi de voinţa artistului de a participa mai activ la viaţa intimă a lucrurilor, a imaginilor picturale. Cézanne folosea perspective multiple pentru a mări dimensiunea emoţională a spaţiului. Demersul artistic devine existenţial. Prezenţa este memorie şi o încercare de a sfida sfârşitul continuu.

“Figura de ziar și fire”, 1946, este de la începuturile carierei lui aparține Antoni Tàpies și este cea mai veche lucrare a artistului din colecțiile Centrului de Artă Contemporană Regina Sofía. Din 1945 până în 1948 Tàpies a realizat picturi cu sgraffito și grattage, precum și numeroase colaje cu fire de diferite culori lipite pe o hârtie, în acest caz un ziar. Tàpies dă o semnificație simbolică materialelor, sugerând spiritualitatea materiei oricât de umile, care devine transcendentă prin folosirea ei în artă. Figura din ziare evocă gândirea dar și manipularea posibilă prin mass media care transformă existența într-un labirint din care poți ieși doar descâlcind firele încâlcite ale știrilor.
Conceptual

Un motiv recurent în grafica lui Tàpies este cel al paginii de ziar marcată de semne: adnotări ale cotidianului, în roşu şi negru, culorile pasiunii şi negaţiei. Uneori cifre sau cruci. Crucea este şi ea des prezentă atât în desenele cât şi în pictura sa. Dar Tàpies evită simbolurile căci ele sunt depăşirea materiei, eliberare, purificare a ei, cum spunea Carlo Argan iar Tàpies foloseşte o semantică a angoasei, un Memento Mori conştientizat existenţial, dar şi o provocare a anti-artei ce admite barierele pe care spiritul şi materia le au de înfruntat într-o lume supusă timpului şi spaţiului. Deseori Secolul XX l-a parafrazat pe Nietzsche spunând că “arta a murit”. Timpul este redus la un prezent imobil, spaţiul la materie informă, în care spiritul e undeva exterior el însuşi material. Lipsa sa de libertate este adesea sugerată de prezenţa zidului, de pereţii încărcaţi de graffiti, ca de “o memorie personală”, de amprentele mâinilor care l-au atins.

Ce să uităm şi ce să ne aducem aminte? Zidurile lui Tàpies sunt o încărcătură de semne în straturi groase de materie, o defulare a tăcerii, cum se exprimă chiar artistul, ce vrea să extindă realitatea, să metamorfozeze obiectele marginalizate de societatea de consum, să-şi manifeste individualismul în mod subiectiv şi spontan, printr-un hazard dirijat.

Tàpies s-a născut la Barcelona în 1923, într-o familie de librari şi în tinereţe a făcut parte din grupul catalan suprarealist “Dau al Set” ce reunea scriitori şi artişti. Adolescenţa sa este marcată de războiul civil ce a întrerupt în Spania o perioadă culturală extrem de fertilă. El a început să picteze ca autodidact în 1946 şi a avut prima personală în 1951.

“Eram obsedat de materialitate, de consistenţa fizică a fenomenelor pe care le interpretam folosind materiale în straturi groase, un amestec de culori de ulei vechi, uscate, ca un fel de  materie primă internă care revelă realitatea ‘noumenală’ pe care nu o vedeam ca pe o lume ideală sau supranaturală ci mai degrabă ca pe singura realitate totală şi genuină din care se compune totul”, spunea Tàpies.

Fundația Antoni Tàpies din Barcelona a fost înființată în 1984 deTàpies însuși ca un forum pentru a promova cunoașterea artei moderne și contemporane. Fundația deține una dintre cele mai extinse colecții de lucrări ale lui Tàpies.

Tot el afirmă că „arta este demonstrarea posibilităţii de sinteză continuă a contrariilor pe care o are omul pentru a se ridica în planuri superioare”. Magia lui Tapies este cea a vântului, a ploii, a forţelor şi elementelor naturii. Foloseşte totul: pământ, nori, spaţiu găuri, cenuşă, bucăţi de carton, de zic, gunoi, ziare, urmele vântului, ale trupurilor, cearceafuri, nuduri, urmele ploii, ale pielii mantia soldatului, cum însuşi spune în 1970 „nimic nu este neînsemnat”. Semnul lui este chemare – reliefurile şi inciziile sunt mărturii Totul e instrument al cunoaşterii cu care se poate acţiona asupra condiţiei umane. Spontaneitatea sa e intelectuală. Cartea pe care a scris-o se numeşte „Memoria personal”.

Tapies ne învaţă să ne amintim ceea ce trebuie să ne amintim şi să uităm ceea ce ştim în exces. Tapies ne ajută să înţelegem drumul către acea memorie personală a materialului ce mai poartă în sine atingerea vie a materiei. Memorie şi uitare reprezintă de fapt viaţă şi moarte. Sfârşitul continuu se poate învinge prin acceptarea lui. Pe pânzele sale apar des două litere M şi T. M poate fi Moartea iar T semnătura sa, Tàpies, dar mai poate fi o cruce. Cei care nu ştiu să scrie uneori semnează cu o cruce. Tapies intelectualul, cultivatul, amatorul de cărţi rare, poate să îşi permită uneori să semneze cu o cruce, ca semn al modestiei şi simplităţii franciscane, al artei povera pe care o practică.

Primele lucrări ale lui Antoni Tapies sunt tributare post-suprarealismului magic şi literaturizărilor figurative, drum pe care însă îl va abandona repede, îndreptându-se către o artă de tip „informal”, o artă săracă, ce foloseşte simplitatea în sens franciscan, creştin. „Trăim într-o lume dominată de tehnică, sufocată de egoismul confortului material. Eu vreau să ajut omul să-şi învingă alienarea prin opera mea”, mărturisea Tapies.

De fapt, informalul înseamnă o eliberare din cătuşele concepţiei geometrice a artei ne-figurative, şi în acelaşi timp este libertatea formei de a-şi nega limitele. În America el se manifestă ca pictură acţiune, iar în Europa, ca pictură materie, pictură structură. În prima sa fază Tapies este înclinat spre anecdotic, ludic, apoi devine mai puţin teatral. Picturile sale capătă profunzime, materialele „sărace” pe care le foloseşte câştigă în semnificaţie, mister. Automatismul scriiturii suprarealiste supravieţuieşte în semnele psihografice, iar hazardul de tip Dada este folosit în tablourile ce juxtapun aparent întâmplător diferite materiale, hârtie, pânză, lemn, culoare, acrilice, etc. Materia îl interesează din punct de vedere tehnic, deseori în straturi compacte ce evocă praful, nisipul, deşertul pământul, ori ziduri, pereţi, bariere etc. pentru el materialele sunt o materie vie, expusă timpului. Preferă griurile, brunurile, tonurile sumbre. O expresie a umilinţei în sensul spiritual al cuvântului. O ordine interioară a materiei, opusă ordinii dictatoriale exterioare. Viaţa şi moartea sunt parte a operei. De aceea, des, pânzele sale înfăţişează decrepitudinea, dezintegrarea, deteriorarea materiei, teme ce se întâlnesc la mulţi artişti contemporani, ca Hartung, Hoeme, Fontana, etc. Dar, de fapt, la Tapies, materia se transformă, el simte măreţia lucrurilor simple. Artistul autentic este sensibil la tot şi trăieşte totul cu intensitate. Așa a trăit Tapies, alert la transformările artei dar păstrand stilul care l-a consacrat, arte povera condimentată în ultimii ani ai carierei cu accente Pop.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!