Bogat în semnificații, pomul vieții este un motiv iconografic arhaic, răspândit în toate culturile și în toate timpurile. Verticalitatea trunchiului și coroana bogată se află în legătură cu simbolismul cosmic al liniei și cercului, elemente procreatoare și regeneratoare ce stau la baza vieții și deopotrivă a arhitecturii sacre, plăsmuind organicul și anorganicul deopotrivă.
În motivul arborelui fuzionează atât semnificația axei, imuabila, în jurul căreia evoluează cosmosul cât și cea a vieții în continuă regenerare. Arborele vieții este un simbol totalizator, un cosmos viu care se regenerează permanent, formula iconografică a realității absolute.
Cu rădăcinile pe lumea cealaltă, ramuri care dau flori pe Pământ şi vârfuri ce ajung în rai, pomul unește cele trei tărâmuri. Totodată simbolizează coincidența contrariilor și este vehiculul de ascensiune către cer dar și de revenire la origini, la pământul mumă. Este și calea de realizare spirituală, de acces către un dincolo absolut.
Ramurile sale simbolizează nivelurile lumii și etapele drumului spiritual, totodată ele corespund celor cinci elemente: eterul, aerul, focul, apa și pământul. Simbol al vieții în continuă evoluție, arborele a fost considerat din cele mai vechi timpuri o entitate sacră și a fost venerat de toate popoarele lumii, fiecare transformând în obiect de cult o specie preferată. Zeitățile antice aveau câte un copac reprezentativ: Osiris – cedrul, Apolo – dafinul, Diana – nucul, Atena – măslinul. Celții considerau sfânt stejarul, scandinavii – frasinul, germanii – teiul, hindușii – smochinul. La evrei si arabi arborele suprem este palmierul, iar în China – bambusul, prunul și pinul – triada celor trei prieteni ca o aluzie la flexibilitate, frumusețe și vitalitate, calități pe care taoismul le considera indispensabile pentru a atinge longevitatea. Indienii nordamericani din prerii își construiau locuințele în jurul unui trunchi de brad ca un stâlp cosmic. Pentru budhiști smochinul sub care Budha a cunoscut iluminarea este simbolul marii revelații. Locuitorii Egiptului antic venerau sicomorul din care Hathor, zeița vacă a dăruit sufletelor celor morți hrană și o băutură întăritoare.
Avântându-se spre cer cu coroana sa și prins de infern cu rădăcinile, arborele este ca un pod între terestru si ceresc, și totodată stâlpul de susținere a lumii și locul manifestării divinului. Este ceea ce vertebrează organic straturile si nivelurile simbolice din care se compune realitatea spirituală. Atracția pentru motivul arborelui se leagă de frica de moarte a oamenilor. Totodata sistemul circulator al sangelui in corp are o increngatura de adevarat copac al vietii ca in lucrarea cu tus rosu pe hartie din 2005 a lui Kako Ueda.
Văzând ciclurile vegetației mereu reînnoite oamenii au ales arborele ca simbol al vieții veșnic regenerate: geneză dar și mântuire, arborele din Paradis și crucea lui Iisus. Cu rădăcinile în pământ si ramurile îndeptate spre cer, arborele este ca și omul o reflectare a existenței între două lumi. Simbolistica arborelui păstrează ceva din religia animistă în care copacii erau locuiți de nimfe și de geniile văzduhului.
Motivul arhaic și pâgân al pomului vieții a fost asimilat de creștinism devenind recurent în iconografia medievală. Originile sale sunt însă foarte vechi, începuturile neoliticului în Mesopotamia sau postpaleolitic în nordul Europei. În societățile primitive agricole, arborele evocă geneza vieții sau o divinitate protectoare a ciclului vegetal necesar pentru subsistență și structurează gândirea mitică. Esența vieții nu mai sunt oasele și sângele ca în societățile nomade, ci sperma și semințele.
Atât popoarele indoeuropene cât și semitice credeau în divinități ale vegetației menite să garanteze ciclurile vitale. Totodată arborele era asociat pământului mumă și riturilor de fertilitate. Reliefuri sau picturi înfățișau un copac așezat central, întruchipând divinitatea, sau zeul era așezat lângă un arbore ori în locul acestuia cu o plantă în mână, întregul fiind completat de semne astrale care subliniau caracterul divin. În zona mediteraneeană motivul arborelui vieții a fost adus de fenicieni. În Evul mediu european el se transmite prin tradiția ebraică, receptoare a moștenirii culturale a Orientului Mijlociu. Pentru evrei arborele vieții este și unul din semnele cabalistice care explică ordinea universului. În Biblie, Yahveh este asimilat arborilor sacri – cedri, măslini, ulmi, chiparoși – al căror lemn constituia materialul preferat pentru confecționarea obiectelor de cult. Arborele nu este însă doar materie ci spirit și mai ales cunoaștere.
În geneză, Yahveh le interzice primilor oameni să mănânce fructul copacului ce creștea în mijlocul Grădinii Edenului: arborele cunoașterii binelui și răului. Șarpele însă îi incită să încalce interdicția și să mănânce fructul cunoașterii, ceea ce înseamna să fie aidoma divinității. Tradiția potrivit căreia din lemnul arborelui cunoașterii din Eden a fost făcută crucea lui Iisus are forță simbolică: Adam și Eva îi condamnă pe oameni la suferință și păcat și Iisus îi mântuiește prin martiriul său și identificată cu arborele vieții, crucea devine dintr-un simbol al morții, simbolul vieții, ceva care salvează de păcatul original.
„Lemnul crucii este semnul care susține funcționarea cerurilor, întărește temeliile pământului conduce pe cei atârnați de ea la viață” spune Firmicus Maternus în De errore profanarum religionum. Potrivit unor versiuni literare care circulau în Evul Mediu, Eva a luat cu ea una din ramurile copacului vieții când a fost alungată din Rai, a plantat-o și din ea a crescut arborele sub care a fost conceput Abel, și unde acesta va fi ucis de fratele său Cain. Mai există și varianta cu arborele care a crescut din mădularul lui Adam, un simbol falic ce sugerează legătura dintre om și natură. Același mesaj îl are povestea butașului care a ieșit din gura moartă a lui Adam sau a fost plantat pe mormântul său.
Crucea este răspunsul la o ghicitoare germană medievală ce pune întrebarea: „Care este pomul cu rădăcinile în iad, vârful în Tronul lui Dumnezeu între ramurile sale cuprinzând lumea?”, cele patru vârfuri ale crucii sunt asemenea punctelor cardinale iar bara transversală este linia orizontului, crucea fiind stilizat lumea întreagă unită ptrintr-o axă cu divinitatea. Crucea este si omul, ca în faimosul desen al lui Leonardo da vinci. Omul universal si salvatorul. Muntele pe care se așează crucea patimilor, Golgotha este deopotrivă „Muntele Căpățânii”, adică crucea se înfige în capul lui Adam, primul om și primul muritor. De la vectorul păcatului la Mântuitorul universal. În altarele bisericilor, pe orice cruce, la baza brațului vertical e figurată imaginea craniului lui Adam pe care se scurge sângele lui Hristos. În evul mediu arborele din care se făcuse crucea devenise prin conotații vitalizante arborele care aduce noroc și beneficii spirituale.
În cartea Genezei arborele morții este arborele dualității dintre bine și rău. Acest simbol se referă la faptul că viața emană dintr-un efort de sinteză care transcende polaritatea în vreme ce orice proces de disoluție va duce la lipsa vieții și reintegrarea părților în haos. Îndepărtându-se de pomul central al vieții prin consumarea fructelor pomului cunoașterii, cuplul originar s-a dezaxat, s-a scindat în dichotomie. În iconografia romanică este frecventă reprezentarea arborelui întors ca metaforă a ordinii universale rădăcinile sunt în cer și ramurile și fructele pe pământ.
Un motiv iconografic des întâlnit în Evul Mediu este arborele lui Iesei, sau genealogia lui Iisus Hristos, arbore născut din burta lui Adam sau crește din trunchiul unui bărbat întins și cufundat în somn, Iesei. Izvoarele motivului sunt profețiile lui Isaia și Evanghelia după Matei. Pe ramuri sunt strămoșii lui Iisus, cei 14 regi ai Israelului de la Abraham la David. Până în secolul XIII Hristos era situat în majestate în vârful copacului dar ulterior, datorită puternicei devoțiuni mariane a început să fie reprezentată Sfânta Fecioară cu pruncul. În multe lucrări Maria este Noua Evă care a conceput neprihănit și evocă paradisul preafericiților. Pentru că Iisus este viața, motivul iconografic a fost numit ca și cel din geneză arborele vieții.
Semnificația medievală a copacului vieții se obține așadar din sinteza mai multor istorii: alungarea din Rai, genealogia lui Iisus, moartea pe cruce, credința în salvare și explicația mitică a dispunerii părților care formează universul. Tradiția arborelui vieții sau al cunoașterii își are rădăcinile în moștenirea culturală a popoarelor antice ca simbol al divinității si regenerării ciclice a ființelor vii. Tocmai această regenerare, faptul că arborele își revine la viață după moarte, poate explica importanța sa în procesul mântuirii când oamenii-păcătoși pot ca prin iertare să învingă moartea. Goethe a scris în Faust: „orice teorie este gri, dar arborele vieții este verde și aurit”, cu alte cuvinte armonia maximă este vegetală. Arborele verde și aurit sugerează fotosinteza, acțiunea soarelui aurit asupra mantiei vegetale, teoriile si ideile oricât de frumoase au ceva static si inert de gri mineral. Frunzele care se usucă și apoi cresc din nou evocă moartea și renașterea, deci nemurire. La creștini arborele neroditor este simbolul păcatului. Arborii cu icoane premerg bradul de Crăciun ca simbol al renasterii. Legende despre arborii uscați care înverzeasc simbolizează grația divină. Crucea-arbore din plastica medievală se referă la simbolistica învierii, arborele desfrunzit urmând a înmuguri din nou.
Multe culturi în care apare arborele vieții și al morții reflectă o credință veche privind interdicțiile alimentare cu ecou în sfera spirituală. Între preceptele confuciene arborele înseamnă respect pentru bătrânețe și legătura cu tradiția. În iconografia romanică este frecventă reprezentarea arborelui întors ca metaforă a ordinii universale rădăcinile sunt în cer și ramurile și fructele pe pământ. Iar in baroc arborele vietii devine arborele pacatului.
În tablourile reprezentându-l pe Iisus patimile și înălțarea la cer se reprezintă ades prin doi copaci unul uscat și unul verde care simbolizează păcatul și respectiv mântuirea, prezența lor alăturată poate să facă aluzie la opoziția dintre sinagogă și biserică sau în sens mai general lupta dintre rău și bine.
Islamul folosește motivul arborelui vieții pentru a explica precepte spirituale. Formele vegetale în decorațiune sunt o constantă în această cultură radical antiiconică, iconoclastă ce respinge reprezentările explicite ale ființelor umane sau ale lui Allah cu puține exceptii. Prezența unor arbori stilizați în decorarea palatelor sau moscheelor nu are o funcție doar ornamentală ci se leagă de ideea de divinitate si geneză a vieții. Islamici cred că păcătoșii damnați după judecata de apoi se hrănesc cu frunzele și fructele unui copac numit Zaqqum dar roadele amare li se vor umfla în pântec otrăvindu-i. Tot în Islam există credința în arborele pe frunzele căruia se află scrise numele tuturor oamenilor. Frunzele care cad sunt ridicate de Israfil îngerul morții și duse pământenilor aleși să moară.
Bibliografie printre altele: Revista “Memoria, Historia de cerca”, nr. XIX, 2007, Articolul meu la Radio Cultural despre Arborele vietii, 2005, documentare proprie in timp, imagini @internet si Revista “Memoria, Historia de Cerca”
.