Arcimboldo poate să placă sau să displacă, dar nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Arcimboldismul devenise chiar o modă la curţile europene din secolul XVI. Privitorul este întotdeauna uimit şi sedus de arta singulară și ciudată, criptică și inovatoare a lui Giuseppe Arcimboldo, pictor lombard, născut la Milano în 1527 şi mort în 1593.
Căutându-şi precursori în veacurile ce-au trecut, suprarealismul şi mişcarea Dada l-au scos pe acest artist deosebit din conul de umbră unde intrase după ce gustul manierist nu a mai fost la moda.
Extravaganţă, bizarerie, ludic, miraculos, fantezie, curiozitate a naturii, măiestrie iconografică sunt elementele unei picturi ce iese din obişnuitul portretisticii și naturilor moarte pentru a le îmbina într-un tipar ce poartă marca personalităţii vii a acestui pictor neobişnuit, acordat cu epoca manieristă în care a trăit, cu gustul ei pentru ceea ce iese din sfera raţiunii pentru a intra pe tărâmul insolitului, al emoţiei atinse de ironie, al capriciului senzual şi neliniştitor.
Venit ca o reacţie la clasicismul Renaşterii avid după perfecţiunea idealului antic, manierismul, pe care detractorii îl consideră un convenţionalism stilistic, artificios şi decadent, este doza de romantism ce se opune clasicului, partea dionisiacă a disputei mitice definite de Nietzsche. Un tipar care iese din tipar, şi sfârșitul secolului al XVI-lea a cunoscut mai multe exemple de acest fel, de la Arcimboldo la El Greco, dar poate nici unul așa de jucăuș ca pictorul lombard. Manierismul şi după el Barocul au dorit să introducă nerv în miezul lucrurilor, şi până la urmă să reproducă mai bine realul obiectiv cu ajutorul pârghiilor subiective ale irealului, să evoce logica cu ajutorul ilogicii. Accentuarea unor trăsături, scoaterea lor din obişnuit nu face decât să dea o mai mare pregnanţă realului. Visul face şi mai lizibilă realitatea.
Giuseppe Arcimboldo a fost fiul unui pictor, Biagio, de familie nobilă, angajat sa decoreze Domul din Milano. Adolescent, el a început să își ajute tatăl la realizarea vitraliilor pentru catedrale locale. De asemenea a făcut cartoane de tapiserii, remarcabilă fiind Adormirea Maicii Domnului încă expusă în Cadedrala din Como. Prietenia tatălui său cu Bernardino Luini, un fost elev al lui Leonardo da Vinci, îl va familiariza cu schițele fizionomice ale marelui florentin. Îl impresionează mai ales cele reprezentând bătrâni grotești și caricaturali.
În 1562 este chemat la curtea imperială de la Viena de Ferdinand I și se va afla în serviciul Habsburgilor vreme de 25 de ani. El este de la început apreciat pentru măiestria sa și beneficiază de un mediu de elită, alături de astronomi, botaniști, alchimiști și zoologi, pentru a-și dezvolta imaginația fertilă și nonconformistă. Multe din lucrările sale de început la curtea Habsburgilor s-au pierdut, cu excepția tabloului care îl înfățișează pe Maximilian al II-lea și familia sa. Se crede ca explozia stilului său inedit coincide cu cele patru pânze care înfățișează anotimpurile și că acestea conduc către capetele compuse, după etapa capetelor de caracter unde ia din realitatea modelului trăsăturile cele mai caracteristice, care să-i sugereze cel mai bine personalitatea, vârsta, uneori cu accent pe un sublim al urâtului. Seria “Cele patru anotimpuri” este arhicunoscută și o epitomă a manierismului. Fiecare personaj este construit din elementele care corespund perioadei din an pe care pictorul vrea să o reprezinte. Ele sunt înfățișate din profil, pentru a fi expuse câte două, față în față. Tânăra rozalie și îmbujorată, acoperită de flori (80 de soiuri diferite) este Primavara, Vara este timpul plenitudinii însorite și fertile a naturii, Toamna este un bărbat adult dar fericit de recoltă și Iarna un bătrân gârbovit, compus din crengi uscate și noduroase. Cele patru tablouri împreună cu ciclul Elementelor au fost dăruite în 1563 arhiducelui Maximilian, (viitorul împărat din 1564) care, foarte mulțumit (era un pasionat de științele naturii) i-a cerut să facă copii după ele pentru a le trimite și altor capete încoronate.
În epoca noastră, cinematografia şi efectele speciale au inventat sub imboldul ştiinţei-ficțiune tot felul de măşti pentru identităţi mai mult sau mai puţin stelare, sau pentru mutaţii genetice înfricoşătoar. “Capetele compuse” de Giuseppe Arcimboldo nu au însă nimic înspăimântător, dimpotrivă, voiciunea ochilor, expresivitatea figurii, dau o asemenea pregnanţă personajului înfăţişat, încăt acesta trăieşte, are o identitate ce se cere descoperită în spatele elementelor îmbinate ce-i alcătuiesc forma. Plante, păsări, animale, obiecte sau părţi ale lor sunt juxtapuse, întrepătrunse cu măiestrie, pentru a formula, uimind, o lume nu mai puţin adevărată în efectele ei decât cea reală.
Metoda nu era nouă. Se spune că Leonardo da Vinci, în tinereţea sa, dorind să picteze pe un scut un monstru cât mai adevărat, a folosit fragmentele trupului unor fiinţe reale: şopârle, peşti, insecte. Caietele lui de schiţe sunt pline de căutări de forme şi expresii noi, ciudate, obţinute prin deformarea uneori caricaturală a realului, în ele apar chipuri de bătrâni sau creaturi desfigurate, stranii, groteşti, teratologice, ce forţează dimensiunile umanului şi prin exagerarea urâtului echilibrează utopia frumuseţii perfecte şi trascendente din pictura lui. Deopotrivă, Leonardo susţinuse analogia copacilor cu părul sau a buclelor cu învolburările apelor, a stâncilor cu scheletul. Pe de altă parte, capete compuse, (mai ales de animale create din combinația altor animale) există și în miniaturile orientale pe care probabil că Arcimboldo le-a văzut la curtea imperială. El a fost activ în plină epocă manieristă, dacă ar fi să considerăm, potrivit unor clasificări destul de convenţionale, că acest curent ce vine în prelungirea Renaşterii ca o stare de decadenţă dar şi de reacţie la aceasta, începe în 1530 și va fi continuat în secolul al XVII-lea de baroc.
Arcimboldo se delectase privind ciudăţeniile din „cabinetele de curiozităţi” foarte la modă într-o epocă ce punea preţ pe ceea ce ieşea din normal și chiar își ajutase patronii să le amenajeze, colecția lor de plante rare, geme și artefacte exotice a devenit nucleul viitorului muzeu vienez “Kunstkammer”. Renaşterea crease vocaţia acumulărilor, care la nivel uman însemna aspiraţia către un homo universalis, specialist în mai multe domenii ale cunoaşterii, iar la nivelul artei o năzuință către exhaustiv.
Aşa dictau timpurile. Fiecare dorea să aibă în casa lui un scrin meşteşugit unde să se afle o bucăţică din crucea lui Hristos, un avorton cu două capete, o scoică neobişnuită din Mările Sudului. La Florenţa, ducele Ferdinando de Medici ordonase chiar să se construiască la Uffizi o încăpere pentru colecţia sa de miniaturi. Toate acestea corespund gustului manierist pentru miraculos, surprinzător, alambicat, decorativ, dar și ironie și o anume melancolie însoțită de teribilism, care se accentuează spre sfârșitul veacului al XVI-lea.
Minuţiozitatea, excelența tehnică a portretelor pictate de Arcimboldo este remarcabilă şi totodată uimește felul imaginativ în care se foloseşte de lucruri familiare într-un amestec al regnurilor, asamblate potrivit unei teme date pentru crearea unui chip omenesc, ce poate evoca anotimpurile, livrescul, lumea mării. El este un fin psiholog și nu se sfiește să caricaturizeze ironic potantații vremii, ajutat de marea sa măiestrie și de o excelentă putere de observație a lumii înconjurătoare.
Înainte sa, Bosch, populase cu ciudăţenii grădina deliciilor. Acesta îmbină mădulare umane sau animale metamorfozându-le în adevăraţi monştri umanizaţi şi deosebit de pitoreşti, coşmar dar şi victorie a fanteziei şi a iraţionalului. De altfel tot un triumf al iraţionalului sunt şi capetele compuse de Arcimboldo: ce poate fi mai ciudat decât îngrămădirea unor legume pentru a alcătui un chip omenesc? Mai ales când acesta pare să palpite de viaţă mai ceva ca un portret copiat după real. Archimboldo este un preromantic și arta sa nu e de mirare ca i-a sedus pe suprarealiști prin doza de fantastic și neobișnuit.
După gustul epocii care se dădea în vânt după ciudăţenii la curțile nobiliare se organizau petreceri și spectacole cât se poate de ciudate. Moda dicta cele mai stranii metamorfoze, o stare nedefinită între regnul animal, vegetal şi mineral, iar artistul milanez care poate auzise de scenografiile ieşite din comun făcute de Leonardo la curtea lui Lodovico Moro, şi-a pus toată fantezia la muncă la curtea lui Rudolf pentru a construi jocuri hidraulice ingenioase ce însufleţeau personaje atât de reale încât oaspeţii le salutau, iar ele le întorceau salutul, ca nişte adevăraţi roboţi ai secolului al XVI-lea.
Totodată, Praga era renumită la vremea aceea pentru curiozităţile de tot felul aduse din toate colţurile lumii, ce umpleau palatul lui Rudolf. Uneori plăsmuite cu ingeniozitate ele reprezentau alteori greşeli ale naturii, mutanţi genetici, plante cu forme ciudate, trunchiuri de copaci cu figură umană, obiecte de cult de pe tărâmuri îndepărtate, de dincolo de ocean, din lumea aztecilor sau a incaşilor. Poate că Arcimboldo a văzut şarpele cu pene, sau măştile ciudate pe care şamanii acelor lumi şi le puneau pentru a dialoga cu divinitatea.
Arcimboldo era şi muzician, şi, deşi lăuta perspectivă şi clavecinul culorilor, instrumentele construite de el, s-au pierdut, au rămas documente care le descriu ca asociind numerele sonore cu cele optice în spirit neopitagoreic. Ceea ce îl apropie de unii dintre cei mai interesanţi artişti contemporani nouă care folosesc instalaţii optice însoţite de muzică, pentru a evoca o temă, pentru un mai mare impact asupra spectatorului.
Arcimboldo este în esenţă un portretist care transformă realul în fantastic. Mai întâi face “capete de caracter”, atent la personalitatea individului portretizat, după care trece la realizarea “capetelor compuse”, folosind instrumentele cele mai tipice pentru profesia pe care vrea să o evoce. Omul se confundă cu unealta muncii sale, este manipulat de ceea ce manipulează. Interesant de remarcat că deşi piesele de puzzle din care se compune un chip sunt elemente din natură sau produse de om, persoana portretizată există şi seamănă cu portretul său datorită modului ingenius în care artistul îşi realizează combinaţiile.
O altă notă de modernitate după criteriile noastre de astăzi o dă posibiliatea inversării unor tablouri. Ne putem de exemplu gândi la artistul german Baseliz sau înainte de Arcimboldo, la Bosch, doar ca pictorul nordic sugera prin vietăţile sale ciudate şi inversabile uneori ruperea armoniei cereşti ca o lucrătură a diavolului, în vreme ce la artistul italian există o doză de estetism delicios, de artă pentru artă. Pe bună dreptate avangardele din secolul XX l-au considerat părintele lor spiritual.
Deşi Arcimboldo a avut imitatori, nici unul nu a reuşit să ajungă la performanţa sa de a înzestra cu o uimitoare vitalitate şi umanitate portretele sale ciudate, antropomorfe, cu cheie, critice la adresa unor slăbiciuni umane, executate cu grijă pentru detaliu și inventivitate.