Balthus: lolite, impulsuri erotice și demers pictural pudic

Balthasar Klossowski de Rola, cunoscut ca Balthus, este un artist aparte în plastica secolului XX, sfâșiată de tendințe divergente dar toate îndreptate către cǎutarea noului cu orice chip, exprimat deseori scenografic, cu ajutorul obiectelor sau instalațiilor de tot felul. Balthus s-a plasat de la începutul carierei la marginea modernității și a fugit de clişee, fiind un împătimit al artei figurative ce-și are izvoarele în marea pictură de la începuturile Renașterii Italiene.

Balthus a cǎutat să exprime ideea de monumental și acea atmosferă metafizică ce se întâlnește în operele secolului al XV-lea. Pentru asta s-a străduit toată viața să picteze bine, uneori asumându-și limitele cumințeniei tehnice, într-un ev marcat de experimente de tot felul, dar păstrând tradiția picturalității și fără falsă emfază încărcând atmosfera pânzelor sale cu tensiune senzuală si erotică. În același timp, în lucrările sale se simte o ingenuitate, o candoare de copil, ca de Peter Pan, ce refuză să crească dar este conștient de existența lumii oamenilor mari, ce i-au inoculat însă pe nesimțite dorințele și incertitudinile lor.

Jean Cassou remarcă de altfel în cartea sa “Panorama artelor contemporane” că opera lui Balthus are un fel de dramaturgie a copilăriei, desfășurată pe pânze de format mare, unde “la umbra unor perdele grele, gesturile tulburi ale adolescentelor sale nude, impulsurile lor ucigașe, fantasmele lor capătă o majestuoasă amploare”.

• 

• 

• 

Ceea ce s-ar putea numi suprarealismul expresionist al lui Balthus nu evocă vise conjuncturale, reverii interpretative ci o figurație unde neliniştile au rigoarea unui existențialism de tip camusian, iar personajele sunt antrenate într-un joc de cărți cu destinul, chiar dacă acesta este numai bănuit, un partener invizibil al celor pictați cu destulă acuratețe pe pânză, în culori sîngerii, așezate în câmpuri complementare. Un exemplu este tabloul La partie de cartes, din 1948, de la Muzeul Thyssen din Madrid. Există un dram de anecdotică în ea, se poate preta literaturizărilor, dar este interogativă, plină de o perversă candoare, și are un orizont dincolo de spațiul convenției plastice.

Așa, fascinat, interogativ, privește Balthus către tradiție, pe care însă nu vrea să o copieze, ci să regǎsească acel limbaj pictural al pictorilor trecutului ce “nu intră în conflict cu gândirea” pentru a putea crea aidoma lor “o magie sugestivă, care să conțină atât obiectul cât și subiectul, lumea din afara artistului și pe artistul însuşi”, cum formula înaintea lui Courbet, pe care-l admira atât de mult.

Balthus privește peste umărul epocii lui fără aserțiuni emfatice, fără trubulențe ale verbului plastic, “discret până la fanatism”.

“Balthus detestă mărturisirile și crede că artistul poate lucra numai anonim”. Aşa afirmă Georges Bernier, prietenul lui, redactor la revista “L’Oeil”, care i-a luat un interviu în 1956, deși pictorul se împotrivea mediatizărilor și se străduia să ascundă eforturile sale de întelegere și cunoaștere plastică sub vălul depersonalizării, al rigorii lucrului de atelier.

Privind spre trecut Balthus este uneori deznădăjduit. Afirmă: “e imposibil să pictezi un portret bun astăzi; ultimile mari portrete au fost făcute de Renoir și de Bonnard”. Îl fascinează Piero de la Francesca, cu demnitatea monumentală a portretisticii sale emanând spirit și o realitate transcendentă. Îl nemulțumește epoca sa în care realismul este folosit cu conotații de irealitate doar în reprezentările onirice, suprarealiste, sau în imagini ale lumii înconjurătoare prelucrate de arta naivă, iar pictura a pierdut regulile profunzimii în spațiu, stabilite de perspectiva unghiului de aur, limitându-se a fi, cum spune Balthus, “o seamă de raporturi între tonuri reci și tonuri calde”.

Totuși, în pofida realismului ei specific, opera sa este tot atât de bine un produs al timpului său ca lucrările modernității, căci, se știe, întoarcerile sunt imposibile, nu poți fi Piero de la Francesca, nici chiar Cézanne la mijlocul veacului al XX-lea, poți picta în stilul trecutului, poți repeta experiențele ce-au dus la modernizarea artei, dar rămâi prizonierul unui timp şi receptorul influențelor sale multiple.

Cu toate acestea, Balthus este interesat în arta sa de caracterul trecător al cunoscutului, “el își deschide spațiul picturii pentru a ocroti formele privilegiate ale vieții și chiar ordinea coexistenței lor”, cum spunea Gaetan Picon, care își numea articolul despre acest artist figurativ, realist, “Dalele Veneției”, adică locul unde prezentul se întrepătrunde cu trecutul, istoria cu magia artei și cu mirajul mitului, concretul cu doza de ireal a iluziei.

Balthus s-a născut pe 29 februarie în 1908 la Paris, într-o familie înstărită de artiști polonezi, tatăl istoric de artă și mama, Baladine, pictoriță. Și-a petrecut copilăria în Elveția unde s-a retras la bătrânețe dupa mai multe decenii petrecute în capitala Franței, și unde a murit la aproape 93 de ani, pe 18 februarie 2001. Si-a adăugat “de Rola” la nume, sugerând astfel un pedigree aristocratic. De altfel, încă de tânăr fost răsfățat în casa părinților lui frecventată de mulți scriitori și pictori, precumGide, Bonnard, si mai ales Rilke, iubitul mamei lui, care l-a încurajat pe Balthasar să ia drumul artei. Poetul german chiar a scris prefața primului album de desene ale tânărului de 13 ani, Mitsou, înfățișând-o pe pisica favorită a familiei, care fugise lăsându-l pe micul Balthasar neconsolat. Cele 40 de desene în peniță care reprezintă amintirile lui legate de pisicuța Mitsou au fost prezentate peste ani la The Met New York și arată un talent precoce, o mare forță expresivă a acestui pictor figurativ în formare, autodidact în mare măsură. Talentul și gustul pentru o anume sexualiatete erau de altfel trăsături de familie… fratele său Pierre a fost secretarul lui André Gide și totodată un filosof atras de obscen, romancier și grafician, exeget al scrierilor Marchizului de Sade.

Totuși Balthus spunea că cei care vad erotism și pedofilie în pictura lui au mințile “murdare” , nu el. El se considera un copil mare. Spunea: Cât de fericit aș fi fost să rămân mereu copil.

Pisica este prezentă în multe din tablourile de maturitate ale artistului ce considera aceasta misterioasa felina domestică un fel de alterego al său si o plasa alături de misterioasele sale “lolite” aflate la granița dintre copilărie și adolescență, tentate de neunoscutul erotic, in poziții explicite, privindu-se în oglindă cu cochetarie sau oglindindu-se în ochii unei pisici, martor tăcut al transformarilor hormonale, al trecerilor, suspinelor, dorințelor, descoperirilor.

În Camera II (1952/54) o pisica privește tânăra dupa un act de neștiută patimă, sau mica Thérèse dintr-un alt tablou are o pisică la picioare, și nu este singura, caci și copilele emanând o senzualitate ambiguă din alte pânze precum Nud cu pisica sau Pisica în oglindă, au alături, ca personaj complementar al scenei, felina atât de iubită de pictor.

Primele pânze ale lui Balthus au o schematizare naivă, personajele care le populează sunt fie emblematice, tipizate, fie au o tentă caricaturală, ce trădează umorul artistului: chelneri de cafenea, dulgheri purtând scânduri groase pe umăr, muncitori și burghezi, o lume nici periferică, nici “down town”, ci pur şi simplu lumea de pe stradă, privită cu “stăpânire de sine, conștiință şi ironie”, dar şi cu nostalgie, cu emoția memoriei afective și a reminiscențelor vizuale.

Într-un tablou din 1929, un copil împinge un cerc în grădina Luxemburg, în altul Pasaj de Comerț Saint André (1952-1954), un om văzut din spate își cumpără pâine – este pictorul, atent la ce se întâmplă în jurul său, «la dughenile închise, de duminică, la copiii care se joacă, la vagabondul aşezat pe marginea trotuarului, la bătrâna doamnă neputincioasă cu bastonul ei, la câinele ceadulmecă pavajul» : o clipă de viață obișnuită într-un spațiu determinat ce sugerează singurătate şi nelinişte. (Gaetan Picton, “Liniile Mâinii”, cap. “Balthus. Dalele Veneției”) «Niciodată Balthus nu a pictat figuri mai absente, miraje mai periculose – spunea și Yves Bonnefoy. Pasajul de Comerț este o operă de disperare». Este intr-adevar opera sa cea mai clasica, mai echilibrata, mai bine proportionata.

• 

• 

Există în tablourile lui Balthus o ambiguitate a emoției, un cerc tras în jurul clipei, un suspans provizoriu, reținut pe pânză pentru o clipă, o surprindere fotografică a mișcării în desfăsurare, ce dă însă senzația că imediat își va relua cursul. Cum spunea Camus, ”scene ce dau impresia de a contempla printr-o sticlă personaje pe care un fel de vrajă le-a împietrit, nu pentru totdeauna, ci pentru o cincime de secundă, după care mişcarea va reîncepe”. Gesturi suspendate, perspective apropiate și îndepărtate, o lumină incertă, filtrată, zori sau poate crepuscul, căutarea unor principii plastice, unor trăiri plastice poate iremediabil pierdute în istorie, și în acelaşi timp o senzualitate angelică și demonică a personajelor, mai ales a celor feminine. Acestea au farmecul inocenței și perversitatea unui etern feminin jinduit şi temut, sunt adolescente în așteptarea unui « zburător » sau sunt prezențe androgine, palpitând de pasiune cu priviriîntredeschise, înconjurate de sângeriul fondului sau de culori acide, fosforescente, printre vase şi fructe ca într-unul din ultimile sale tablouri Camera turcească.

Femeile din pânzele lui Balthus au uneori ceva din madonele lui Ingres, își ridică și ele mâinile dezvăluindu-și formele ca cea din Izvorul pictorului născut cu o sută de ani înaintea lui. Au acea tinerețe spectrală, « fantomatică», de care vorba Baudelaire referindu-se la elevul lui David. Adolescentele lui Balthus visează cu ochi întredeschiși un timp intuit, şi aşteaptă ca într-un fel de basm să se ridice o vrajă, să capete carnalitatea păcatului.

Opera lui are o deschidere, mărturiseşte prezența unui Dincolo de aparențele obiectului, chiar dacă totul pare reprodus cu fidelitate, dincolo de personaje se află misterul unor existențe anonime, se află poezia vieții. Ca în tabloul Muntele, din 1937, care într-un fel trimite cu gândul la «Muntele vrăjit» al lui Thomas Mann.

Balthus este un pictor al muntelui și pentru că acesta este peisajul copilăriei sale. El afirmă : « Un peisaj trebuie să fie strict », și admiră modul de a lucra detașat, depersonalizat, al pictorilor din Vechea Chină. Natura din tablourile sale nu este însă niciodată sălbatică ci jalonată de uman, de case, drumuri, personaje. Marea nu apare decât într-o singură compoziție, unde omul se îndepărtează de genunea albastră, fără a privi în urmă. Balthus s-a aflat insa un timp in apropierea ei la Roma, când a fost numit directorul Academiei franceze din orașul de pe Tibru de André Malraux, pe atunci Ministrul Culturii. O slujbă râvnită de mulți dar plină de însărcinări oficiale care i-au răpit pictorului mult timp.

Narative sau psihologice, tensiunile interioare, misterul emoției ambigue a lăsat treptat locul în opera lui Balthus unui interes sporit pentru limbajul pictural ca raporturi de formă și culoare, tot în zona realismului, dar fără acea inocență perversă ce caracterizează marile lui pânze din anii 1950.

Deși mai puțin cunoscut decât contemporanii săi ce nu s-au sfiit să arboreze drapelul modernității, al abstracțiunii sau artelor post-moderne îndrăgostite de materie și de concept, Balthus nu s-a detașat de real, căutând să-l reprezinte cu fidelitate față de propria concepție plastică și cu respect față de arta marilor înaintaşi.