Beardsley Aubrey Vincent a ars ca o torţă, plin de entuziasmul şi melancolia sfârşitului de secol XIX, când a trăit cu intensitate, murind în plin elan creator la doar 26 de ani, după ce s-a impus publicului englez ca un talentat ilustrator şi un rafinat simbolist.
Cu linia subtilă, intens decorativă a desenelor sale elaborate, graţioase şi stranii, cu ornamente împletite sinuos, Beardsley este un cap de afiş al Art Nouveau-ului. Un stil care a cultivat până la obsesie virtuţile decorativului, integrate unei arte totale în care se simte ispitirea bolnăvicioasă şi decadentă a spleen-ului, a acelui mal de vivre cântat de simbolişti. Apreciat vorbitor şi cu o mare sensibilitate muzicală, îndemânarea penelului său are ceva din amândouă. Parcă o graţioasă arabescă de Debussy ar fi încreţit ca o boare de vânt rochia Isoldei sau a altor personaje feminine, privite în racursiuri ciudate.
Beardsley, acest copil al timpului său, s-a născut în Anglia, la Brighton în august 1872. La 11 ani s-a mutat cu familia la Londra, unde este admirat ca un pianist precoce. În 1887 după ce lucrează un timp în atelierul unui arhitect, se angajează la o companie de asigurări. Este plin de energie deşi are o constituţie delicată, şi semnele tuberculozei ce-l va ucide se văd de timpuriu. Conştient că nu va trăi mult, Beardsley duce o activitate febrilă, este un cititor avid şi un cozeur spiritual. Iubeşte teatrul şi opera lui Wagner. Desenează îndrăzneţ şi mai ales pe gustul simboliştilor renunţând la reproducerea mecanică a realităţii în favoarea unui realism bazat pe o viziune subiectivă, o artă ca o oglindă a sufletului, o artă ca o idee. Grafica lui are o ascensiune meteorică în gustul publicului. Ceea ce-l face ca la 19 ani, la sfatul prerafaelitului Burne-Jones şi al simbolistului Puvis de Chavannes să-şi abandoneze slujba şi să se înscrie la cursurile şcolii de artă Westminster, deşi în linii generale el poate fi considerat autodidact ca artist. Prima sa perioadă de creaţie va fi influenţată de aceşti doi importanţi artişti, şi de aspectele decorative ale operei lui William Morris. Mai târziu, simţul lui pentru compoziţia constituită din plin şi gol, cu forme şi volume bine stăpânite în pagină, îşi găseşte un corespondent în arta japoneză. Iar spre sfârşitul vieţii, imaginaţia lui înfierbântată şi decadentă, gustul pentru morbid şi pentru capriciu, îl apropie de un anume rococo romantic al secolului al XVIII-lea, pregătind parcă terenul pentru o nouă concepţie a realităţii. Pentru planurile de culoare decorativă îl admira şi pe Whistler, după ce a văzut în 1892 camera decorată de acesta Peacock Room.
Arta lui este insinuantă si sugestivă, manifestând o preţiozitate decadentă, senzuală, cu încărcătură erotică. Desenele sunt melancolice şi totodată incisive în dispunerea planurilor în alb şi negru, ca un dans sincopat, acoladă a întunericului celui mai profund cu lumina cea mai orbitoare. Desen abrupt şi totodată delicat, făcut parcă dintr-o zvâcnire, fără preliminarii, fără tranziţii, fără treceri, ca o secerare. O lume în Yin şi Yang în care se simte influenţa artei orientale, foarte la modă în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
J’ai baisé ta Bouche…scrie sub portretul unei Salomee aspre, gorgonice, care ţine în mâini capul tăiat al Botezătorului. Dansul ca tăiş al crimei, arta ca pumnal asasin, arta care distruge zeii pentru a se aşeza în locul lor, aşa cum poate fi înţeleasă Salomea i-a fascinat pe simbolişti: au pictat-o Gustave Moreau, Franz von Stuck şi alţii. Dacă la Moreau formele sunt complicat senzuale, profetice, prefigurând suprarealismul, Beardsley ucide culoarea, separând planurile cu tăişul ascuţit al graficii sale ce simte publicitar. Totodată există la englez erotismul latent al dorinţei femeii care cere capul sfântului pentru că nu poate să-l posede altfel. Simplitatea liniei nu ştirbeşte nimic din bogăţia de sentiment, de iubire şi ură, de plinătate şi goliciune pe care o transmite desenul.
Prima sa comandă a fost ilustrarea noii ediţii a cărţii lui Malory „Moartea lui Arthur”. Va face mai mult de 500 de desene într-un stil care combină anluminura medievală cu grafica prerafaelită târzie, introducând negrul pe suprafaţa albă şi echilibrând zonele deschise cu cele închise într-un mod învăţat de la vasele antice greceşti şi concentrându-se asupra desenului în două dimensiuni.
Frecventează cu asiduitate muzee şi galerii în timpul zilei, seara şi-o dedică contactelor sociale iar noaptea desenează febril, ca şi cum ar vrea să învingă moartea cu propria nemurire artistică. Colaborează la Pall Mall Budget cu caricaturi sau portrete diferitelor personalităţi ale vremii, ca Zola sau Verdi.
În 1893 este admis membru al Noului Club de Artă Englez. În aceeaşi perioadă colaborează cu revista „The Studio”, unde introduce un nou limbaj decorativ grafic, corespunzător Noului Stil, Art Nouveau, Beardsley având o influenţă decisivă asupra a numeroşi artişti, de exemplu Klimt, la Viena, Bradley la Chicago, Horta şi van de Velde la Bruxelles, Toorop la Amsterdam, Vallotton la Paris, Bakst la San Petersburg, Cei Patru la Glasgow.
Artistul englez provoacă închistarea în norme ipocrite şi tabuuri a societăţii victoriene, scoţând la iveală în desenele sale aspectele cele mai sinistre ale vieţii. Într-o lume atinsă de „florile răului” o artă cu caracter macabru nu poate decât să incite şi să excite. Beardsley vorbeşte despre perversiune, erotism, corupţie şi depravare, face chiar ilustraţii pornografice (Lisistrata, Aristofan) ceea ce ridică temperatura publicului, sporindu-i notorietatea. Aceasta îi aduce o invitaţie de la editorul londonez John Lane să ilustreze „Salome” lui Oscar Wilde.
Deşi unele dintre desene, elaborate şi intens erotice, au fost refuzate ca nepotrivite pentru publicare, în 1894 Lane îi oferă lui Beardsley postul de director artistic al noii sale reviste „The Yellow Book”, ce cristaliza spiritul „fin de siecle” în Anglia şi cu care vroia să sfideze opinia publică conservatoare, provocând prejudecăţile legate de artă şi literatură. Primul număr din aprilie a şocat, desenele fiind descrise ca „deziluzii nevrotice”, „bolnave, ciudate, macabre şi sinistre”. Beardsley a trebuit să plece de la „Cartea Galbenă” în 1895, în urma acuzaţiilor de homosexualitate aduse lui Oscar Wilde, cu care era asociat în mintea publicului.
Bolnav şi în dificultate financiară, Beardsley a fost salvat Leonard Smithers, un negustor londonez de cărţi ciudate şi erotice, care l-a angajat desenator la revista sa „The Savoy”, până când aceasta şi-a încetat apariţia în 1896. În ultimii doi ani de activitate intensă, ilustrează romanul lui Theophile Gautier Mademoiselle de Maupin şi face vignete cu iniţiale la Volpone de Ben Johnson. În căutarea unei clime mai blânde artistul grav bolnav de tuberculoză a plecat în Franţa, unde a murit la Mentone în martie 1898, convertit la catolicism.
Maestru al liniei şi conceptului, Beardsley evoluează în cadrul fenomenului estetic modernist, căruia îi dă suflul propriei personalităţi.