10.7.1928 Paris – 4.10.1999 Tourtour (Sudul Franţei)
” La peinture – on n’en parle pas, on ne l’analyse pas, on la sent…”
„Bernard Buffet a intrat în pictură ca într-un templu, găsind în atelier Pământul Făgăduinţei unde seninătatea sau poate angoasa i-au ţinut companie.” Aceste cuvinte îi aparţin soţiei pictorului, Annabel, care multă vreme nu s-a obişnuit cu ideea că artistul, ce expiase în tablourile lui suferinţele umanităţii, s-a sinucis în octombrie 1999. Suferea de boala Parkinson si era împovărat parcă de durerea pe care o reflectase în pânzele lui naturaliste, într-o epocă în care a fost nevoit să se lupte cu partizanii artei abstracte, nu mai puţin evocatoare de nelinişti individuale şi colective.
În pofida unei glorii precoce la doar 20 de ani, pictorul şi gravorul francez Bernard Buffet este mai puţin recunoscut astăzi ca un mare artist al secolului XX, plin de frământări politice, sociale şi morale care i-a generat arta ca o călătorie la capătul nopţii.
Suferinţa umană a constituit întotdeauna pentru el o importantă sursă de inspiraţie.
A exorcizat demonii unei realităţi întunecate, în tablouri haşurate, tăioase, în compoziţii aspre, lineare. Era modul lui de a-şi manifesta revolta şi totodată credinţa, dragostea pentru oameni şi mai ales disperarea în faţa a tot ce înseamnă durere fizică şi morală.
În 1942, adolescent de 14 ani s-a înscris la cursurile serale ale Şcolii de Arte Frumoase, dar prefera să-şi petreacă timpul la Louvre studiind tablourile lui Rembrandt, David şi Courbet.
Este fiu de miner şi în timpul războiului îşi pierde mama, atelierul devenind căminul său, unde solitar şi independent, Bernard învaţă secretele unei meserii care în timp îi vor aduce gloria şi chiar Legiunea de Onoare a Franţei.
Trăieşte în prezentul fiecărei pânze, dedicat cu totul muncii sale, considerând că fiecare lucrare poate vorbi pentru ea însăşi şi pentru lumea derutată, singură şi profund individualistă pe care o reflectă.
O disperare existenţială străbate ca un nervum rerum opera lui Bernard Buffet. Nu este singurul artist care are o reacţie psihologică faţă de golul existenţial, de înstrăinarea individului în societate, de conflictele fără sfârşit care sfâşie diferite zone ale lumii, de amintirea celui de-al doilea Război Mondial.
Pictura lui dramatică îl apropie de scriitorii existenţialişti din aceeaşi perioadă. De fapt siluetele sale singuratice, figurative, schematice sunt adesea o „traducere plastică ad literam a celor mai tenebroase şi mai superficiale aspecte ale operei filosofice a lui Jean Paul Sartre”.
Există un sens al absurdului, al inutilului, al disperării mute izvorâte din deziluzie, unde chiar speranţa este moartă. Este o manifestare a „mizerabilismului”, curent care de altfel a pigmentat cu imagini caricaturale şi chiar groteşti ziarele de atitudine de la începutul secolului, cum ar fi „Assiette au beurre”, scoţând în relief putregaiul condiţiei umane pe fundalul nedreptăţilor sociale. O reacţie psihologică romantică a artiştilor ce nu încetează să înregistreze păcatele societăţii în cele două secole ce au trecut de la Revoluţia Franceză din 1789, de la strigătul gâtuit de frica terorii: „Liberté, égalité, fraternité”.
Sunt anii postbelici şi publicul larg se simte asaltat de o artă pe care nu o înţelege, care nu-i vorbeşte direct despre nevoile şi durerile lui, despre refacerile adeseori greoaie ale organismului social traumatizat de anii de război şi după aceea de reconstrucţia economică. America lansează expresionismul abstract, Dubuffet face în Europa o artă aparent stângace pentru unii, ca a copiilor sau nebunilor şi omul obişnuit tânjeşte după demersul figurativ care să nu-l solicite prea mult intelectual dar să-i evoce o situaţie de fapt. Aşa se explică poate succesul imediat şi ascensiunea artistică meteorică a lui Bernard Buffet, în abilitate lui de a surprinde şi capta pe pânză starea de spirit tulburată a societăţii franceze în anii de după război.
În anii ’50 era considerat principalul pictor figurativ din Paris. Prefera subiectele tragice, adesea preluate din Patimile Mântuitorului, pe care le-a pictat cu figuri unghiulare şi culori sumbre, ca în „Coborârea de pe Cruce” din 1946, sau scene reprezentând ororile războiului.
În opera sa predomină tonurile de gri şi alb murdar şi el încearcă să facă o sinteză de forme picturale moderne cu tehnici tradiţionale şi cu subiecte tradiţionale.
Până în 1948 el avusese deja prima expoziţie personală şi primise premiul criticii. În 1949 s-a afiliat grupului Homme-Temoin ceea ce arată orientarea sa spre o artă realistă cu accent pe social şi psihologic.
În a doua parte a carierei subiectele devin mai variate, pictează în acelaşi stil aspru, hieratic: naturi statice, scene de interior, peisaje, vedute urbane ale unor mari oraşe ca New York, Paris şi Londra. În general picturi expresiv narative, cu accent pe tema circului, ca o alegorie a vieţii, şi pe tema morţii care îl obsedează.
Face litografii, care seamănă foarte mult cu propria pictură, gravând în point-seche teme din Noul Testament, pe care în anii ’60 le combină cu reprezentarea unor personaje torturate fizic. Ilustrează cu talent numeroase cărți: “Cântecele lui Maldoror”, de Lautréamont în 1952, “Vocea umană”, de Jean Cocteau, 1957, poezii de Verlaine, Rimbaud, Baudelaire în 1970, ori cărți scrise de soția sa Annabel – “Saint-Tropez” și “Călătorie în Japonia”, 1981.
În 1973 s-a deschis un muzeu dedicat operei lui lângă Mishima, în Japonia.
Cu o mare sinceritate faţă de realitatea pe care o vedea şi faţă de propriile trăiri, artistul nu s-a îndepărtat de drumul stilistic ales, rămânând egal cu sine într-o epocă în care metamorfozele artistice erau la ordinea zilei.
“De ce să foloseşti simboluri ale bucuriei într-o lume dezlănţuită ca în filmul lui Orson Welles „Al treilea Om”? Se întreba criticul J. Bouret scriind despre Buffet: “dacă nu mai există speranţă şi nimic de care să te agăţi atunci nu-ţi rămâne decât să distrugi această lume cu propriile ei arme…”
Buffet a cultivat un neorealism al urâtului unde materia linsă este străbătută de o încrengătură de linii, ca o pânză de păianjen ce reliefează personaje seci, mari, bolnăvicioase, în lucrări tot mai dramatice, mai întunecate către sfârşitul vieţii, când s-a sinucis şi cenuşa i-a fost împrăştiată peste grădina Museului Bernard Buffet din Surugadaira, Japonia.
Pierre Descargues spunea despre el : “Opera sa evocă cu putere haosul din epoca noastră. Nemişcarea personajelor sale, viaţa lor absurdă, o exprimă pe cea a pictorului care s-a implicat cu toată fiinţa lui, cu violenţă în reprezentarea acestui „rău al secolului” căruia îi suntem cu toţii victime, într-o operă care parcă ar vrea să se răzbune pe un călău nevăzut, amestecând sentimentele de ură cu cele de iubire”.
