“Parcă diavolul mi-ar conduce viața” îi scria Bolivar – Eliberatorul – colegului său de arme Santander în 1823. Este motto-ul pe care îl folosește Gabriel Garcia Márquez în romanul ,,Generalul în labirintul său”, care a fost tradus în numeroase limbi imediat după publicarea sa în 1989. Este vorba despre o poveste dramatică, interpretarea literară, într-un amalgam de genuri greu de catalogat, a ultimelor zile din viața acestui strateg desăvârșit, Simon Bolivar – un spirit fierbinte, avântat, dedicat pe deplin ideii de libertate a popoarelor sudamericane față de puterea spaniolă.
Provenind din rândurile celei mai alese aristocrații creole, educat după principiile roussauene și încrezător în propriile forțe până la exces, Simon Bolivar a reușit într-o perioadă relativ scurtă de timp să fie învingător în ,,Bătălia pentru America” cum s-a numit lupta sa revoluționară pentru realizarea visului de independență a imperiului colonial spaniol și de unitate a Americii Latine.
Drumul nu a fost simplu, ci marcat de iluzii și deziluzii, succese și înfrângeri, prieteni și dușmani, zeci de contradicții, toleranță și cruzime. A fost adulat și denigrat, a știut să fie mereu în frunte, să țină piept bătăliilor sângeroase. A iubit și a trǎit cu intensitate. În romanul sǎu, García Márquez înfățișează un bǎrbat care la 46 de ani este îmbǎtrânit prematur de eforturile continue ale luptelor, desi era recunoscută puterea sa de muncă ciclopică și calitatea activităților sale multiple în plan militar, administrativ, de guvernare sau de protocol.
El a pus în joc totul: viața și averea sa dedicate unui singur vis: libertate pentru America. Venezuela, Columbia, Bolivia, Peru și Ecuador îi sunt datoare pentru identitatea lor națională. Pentru Garcia Marquez, autorul unui roman al dictaturii în “Toamna patriarhului”, perspectiva asupra eroului national al Americii latine este o privire critica asupra puterii, carismei, machismului, caudilismului, voinței neinfrânate, apetitul gloriei și tot ceea ce poate conduce un om cǎtre zenitul aspirațiilor sale confruntate cu apocalipsa limitelor proprii sau conjuncturale. Scriitorul columbian completează cu imaginația golurile istorice și îl transformă pe Bolivar din mit în om. Un om obosit de povara unei misiuni demne de un supererou. Un om care își provoacǎ îndoielile pentru a le învinge. O legendă din carne și oase. Despre omul Simon Bolivar contemporanii au lasat numeroase cronici, bârfe, comentarii, care permit conturarea portretului sǎu real. Era zvelt și foarte agil, cu un corp bine proporționat, avea părul creț și a început să albească de tânar. Chipul smead, tăbăcit și ridat prematur, era foarte îngrijit și se îmbrăca elegant; se comporta întotdeauna ca un adevărat cavaler, educat și dezinvolt. Putea fi văzut mereu cu o femeie frumoasa lângă el.
După moartea timpurie a soției sale, Maria Teresa, au fost multe femeii în viața lui, cu tipologii și personalități diferite. Avea nevoie de ele dar nu li se supunea. Era un amant senzual si pasionat care nu cunoștea opreliști dacă îi plăcea o femeie, însă o dată cucerită, se plictisea de ea după un timp și își centra interesul asupra alteia. Personalitatea lui era copleșitoare, atractivă, magnetică, cosmopolită, intuitivă, creatoare, neliniștită și neliniștitoare, genială. Se exprima cu mare ușurință. Era un bun orator, foarte comunicativ. Avea un caracter violent, iritabil dar nu era nici răzbunător, nici ranchiunos ci leal și corect cu prietenii. Îi plăcea să se afle în orice fel de activitate, neîntrerupt, și datorită puterii sale de muncă era foarte exigent cu ceilalți pentru că putea să facă multe lucruri deodată și se supăra atunci când ceilalți nu reușeau să țină pasul cu el. Avea o memorie prodigioasă și asta făcea ca munca lui să fie rodnică, variată, extinsă, iar în conversație era plin de resurse. Cǎlărea în ficare zi. Era una dintre pasiunile sale, pe care o cultiva cu excelență, mai ceva decât un cowboy. Dormea puțin, cam cinci sau șase ore pe noapte, și se trezea foarte de dimineață.
Era un aristocrat rafinat dar putea să fie tot atât de sălbatic, dur și neînduplecat precum oamenii preriilor. Era prin natura sa un luptător. Niciodată nu s-a declarat învins și dacă totuși era, se ridica cu forțe sporite, renăștea pentru cauza pentru care lupta și continua bătălia cu o încredere oarbă în victorie. Nu era credincios, păstra doar aparențele catolicismului pentru că asta cerea cauza pentru care lupta dar era indiferent față de religie, ateist și sceptic.
Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolivar y Palacios de Aguirre Ponte-Andrade y Blanco s-a născut la Caracas pe 24 iulie 1783, într-o familie care aparține aristocrației locale. Tatăl sǎu, don Juan Vicente Bollivar – colonel de armată – avea 47 de ani și mama, Maria Concepcion de Palacios, 15. Amândoi de viță nobilă. Primul Bolivar care ajunge în Venezuela în 1590 se numește tot Simon și se trage din Ţara Bascilor. Un bărbat ambițios, devine Procuror General în Caracas și obține drepturi și privilegii pentru popor din partea monarhiei spaniole. Totodată pune bazele unei mari averi latifundiare, pe care urmașii săi o înmulțesc cu plantații de trestie de zahăr, mine de argint, aur și cupru, case, ferme, moșii şi sclavi. Eliberatorul îşi va folosi veniturile importante pentru a-și finanța eforturile revoluționare.
Simon de Bolivar are o copilărie fericită. Este cel mai mic dintre cei cinci copii ai familiei şi toată lumea îl răsfață. Afecțiunea celor din jurul său îl ajută să depășească traumele provocate de moartea tatălui de tuberculoză când el are 2 ani și a mamei când împlinește 9. Va trece sub tutela bunicului apoi a unchilor sǎi. Elev la școala publică nu strălucește. În acest context îl are ca pedagog pe Simon numit și Samuel Rodriguez, un bărbat inspirat de ideile lui Rousseau în educație, și care considera că un copil poate să asimileze mai bine informația jucându-se. Cu acesta Bolivar se va reîntâlni în Europa unde este trimis la 15 ani să-și completeze studiile și va rămâne până în 1802.
Prezența tânărului Bolivar în viața protipendadei madrilene este repede remarcată și frumusețea sa creolă, focoasă, le impresionează pe doamne. Se spune că o dată ar fi însoțit-o pe însăși regina Maria-Luisa într-un drum cu trăsura care s-ar fi abătut de la traseu mai multe ore… Găzduit de Marquizul Ustariz, om rafinat și erudit, începe să-i citească pe clasici, este interesat de filosofie și istorie și îşi desăvârșește cunoştințele de limbă și literatură spaniolă, franceză, engleză și italiană. Între efortul intelectual și cel monden, are timp să se și îndrăgostească de o tânărã nobilă, Maria Teresa, cu care le cere tutorilor săi, printr-o meșteșugită și diplomatică scrisoare, îngăduința să se căsătorească.
După o scurtă ședere la Paris, unde se declară încântat de Napoleon, Bolivar în vârstă de 17 ani se însoară și se întoarce cu mireasa sa la Caracas. Aceasta însă nu suportă clima tropicală din noua țară și la mai puțin de un an moare de febră galbenǎ. Neconsolat, Bolivar nu se va mai căsători niciodată, ceea ce nu-l va împiedeca însă să aibă numeroase amante. Este posibil ca aceasta tragedie sa-i fi accelerat destinul politic, îndepărtându-l de la un posibil destin de moșier împăcat cu sine la cel de neliniștit revoluționar, combatant pentru drepturile poporului său. Lipsa de fericire maritalã l-a facut poate să umple golul cu activitatea febrilǎ îndreptată cǎtre un țel.
La scurtã vreme dupǎ ce soția sa este înmormântată în catedrala orașului Caracas, unde familia Bolivar avea una dintre cele mai impunǎtoare capele private încă din veacul al XVII-lea, Simon se îmbarcă din nou spre Spania. Va ajunge însă la Paris unde este găzduit de tânara baroneasã Fanny Dervieu de Villars, o cunostință mai veche, mai în vârstă decât el, cu care va avea legături amoroase și care îl introduce în cercurile mondene si intelectuale ale capitalei. La vremea respectivă Napoleon, un idol pentru Bolivar cu doar doi ani în urmă, îl dezgustă pe tânărul ce nutrea vise revoluționare, proclamându-se împărat pe 18 mai 1804 la Saint Cloud. Pe cel pe care îl adora înainte ca pe un geniu al libertații și un erou al Republicii, Bolivar începe să-l deteste ca pe un tiran ipocrit, un obstacol în fața progresului. Și nu înțelegea cum un popor capabil să rupă lanțurile despotismului putea să contemple impasibil “ruina cuceririlor sale”.
La Paris îl întâlnește pe baronul von Humboldt, întors dintr-o cǎlătorie științifică în America de sud, care-i împărtășește credința cǎ Lumea Nouǎ este pregatită pentru independență. Îsi revede și fostul pedagog Samuel Rodriguez și la sfatul acestuia pleacă într-o călătorie prin mai multe țări europene care îl va conduce și în Italia, la timp sa-l vadã pe Napoleon încoronat rege la Milano. Cei doi sudamericani ajung la Roma si pe Aventino, Muntele Sacru al Orașului Etern, unde Bolivar face faimosul sǎu juramânt de credință: el va fi cel care își va elibera țara.
Se întoarce în Venezuela în 1806 și se dedică imediat, trup și suflet cauzei revolutionare. Vremile erau favorabile: în Spania, Carol al IV-lea abdicase în favoarea fiului său în martie 1808 sub presiunea napoleoniană și după numai douã luni și acesta a trebuit să-i cedeze tronul împăratului francez care și-a desemnat fratele, pe don José Bonaparte să fie noul rege al Spaniei, ceea ce a declanșat rǎzboiul de independență împotriva stăpânirii străine în peninsulă cât și în posesiunile spaniole din Lumea Nouă. Aici se formează douǎ grupări, realiștii care doreau perpetuarea dependenței de Spania și patrioții în favoarea autonomiei coloniilor. Au loc întâlniri conspirative la care participă și Bolivar și în 1810, Joaquin de Mosquera y Figueroa, regentul din Venezuela este expulzat.
Simon pleacã la Londra pentru a obține sprijin din partea Angliei pentru activitatea revoluționară însă este refuzat. Îl aduce în schimb cu el la Caracas pe Miranda, un exilat politic ce încercase să elibereze singur Venezuela de tutela Spaniolă cu câtiva ani în urmă. Vor fi la început prieteni, apoi dușmani, atunci când în timpul luptelor pentru independență, Miranda încearcă sǎ negocieze cu spaniolii care revin la putere dar este privit ca un trădător, împiedecat să părăsească țara și aruncat în temniță în 1812 datorită unei stratageme a lui Bolivar însuși, care, culmea, primește un certificat de recunoaștere a serviciului prestat din partea spaniolilor.
Peste ani când el însuși va fi privit de anumiți ochi cu suspiciune, Bolivar îsi va aminti de intransigența arătată fostului sau prieten. Declarația de Independenta este datată 1811 și noua constituție modelată după cea a Statelor Unite care însă nu se potrivea cu realitățile venezolane. În luptele care au urmat își începe Bolivar cariera militară, promovat la diverse ranguri de Miranda, când încă mai exista încredere între ei. Primul sǎu eșec, cucerirea avampostului pe care îl apǎra la Puerto Cabello de către
spanioli nu va face decât să-l însuflețească și mai mult în dorința de a deveni cel mai bun strateg. Această hotărâre este dublată de o sporitã severitate față de realiști, ceea ce a condus la controversata sa “guerra a muerte”, războiul pe viață și pe moarte împotriva acestora, un demers în care scopul putea să scuze mijloacele.
Continuă lupta în Noua Granada – Columbia de azi – unde elaborează Manifestul de la Cartagena, o analiză politică și militarǎ a cauzelor care au condus la căderea Primei Republici, elaborând totodată o serie de soluții pentru unirea popoarelor Americii în atingerea obiectivului comun: cucerirea Independenței. Primește de la guvernul columbian conducerea unei garnizoane într-o mica localitate, Barrancas, și în pofida ordinelor superiorului sǎu, un aventurier francez pe nume Pierre Labatut, ia initiativa unei campanii militare de distrugere a pozițiilor regaliste de pe malurile fluviului Magdalena. Din victorie în victorie ajunge înapoi la Venezuela în 1813 unde primește titlul de “Eliberator” și instaurează dictatura politică. Organizează regimul militar, menține consulatul crează un nou sistem fiscal și juridic și acordǎ naționalitatea tuturor strǎinilor care îmbrǎțisează cauza revoluționară.
Este atent și la problemele economice, oferă stimulente pentru activitatea agrară, exporturi și angajarea de mână de lucru calificată. Noul stat era însă fragil și luptele reacționare nu au întârziat. Un cǎpitan al milițiilor spaniole José Tomas Boves inițiaza operațiuni militare în care folosește “llaneros” – vǎcari – o cavalerie nedisciplinată, sălbatică și eficientă, dedată jafurilor care învinge trupele revoluționare ale lui Bolivar. Acesta scapă ca prin urechile acului de o soartă asemănătoare celei a lui Miranda. În 1814 se exileazā în Jamaica, unde începe sǎ scrie cu aprindere și înțelegere politicǎ despre evenimentele petrecute și faptul cǎ, “legăturile cu Spania au fost pentru totdeauna retezate”.
Elaborează planuri pentru înființarea unei republici constitutionale cu un președinte pe viață, idee îndoielnică pe care a menținut-o până la moarte. Scapă dintr-o tentativă de asasinat pentru că dispunând de mijloace economice precare se mutase din pensiunea unde locuia chiar înaintea atentatului. Pleacă la Haiti, devenitǎ republică independentã fața de Franța, de unde vrea să porneasca o nouă expediție militară în Venezuela cu ajutorul președintelui haitian Alexandre Petion, care îi oferă bani și arme. Au urmat trei ani de victorii și înfrângeri. În 1817 își stabilește cartierul general în Orinoco și angajează mercenari strǎini. În noua capitalā Angostura – astăzi ciudad Bolivar – reunește mai multe grupări revoluționare între care cea condusă de Francisco de Paula Santander, ce-i ca deveni bun prieten.
Atacă viceregatul Noii Granade într-o actiune spectaculoasă, abordând drumuri impracticabile pentru a-i lua pe spanioli prin surprindere. În august 1819 intră în Bogota -moment de rǎscruce a Revoluției -și proclamă Columbia Republică alcătuită din trei departamente: Noua Granada, Venezuela și Ecuador. Chiar dacă o mare parte a teritoriului era în continuare regalist, victoria sa apǎrea de durată. Au loc lupte, armistiții, devine președintele noii țări. Este dezamǎgit de constituția mult prea liberală și își continuǎ campania militara în Ecuador, apoi pe coasta Pacificului. La Quito o cunoaște pe cea care va deveni noua lui pasiune feminina, revoluționara Manuela Saenz care îl va însoți în continuare în campaniile sale si în palatul prezidențial. Își urmează drumul spre Lima, coducând bătǎlii în locurile geografic cele mai inaccesibile, învingând cu strategie dificultățile logistice, folosind cai, mǎgari trupe și muniție pentru urcușul pe masivul muntos și devenind învingătorul de la Ayacucho al viceregelui spaniol care i se preda cu întreaga armată în decembrie 1824.
Devine dictator al Peruului. Nordul capǎta numele de Bolivia dupǎ el și Constituția pe care o elaborează pentru noul stat îi scoate în evidență calitățile dar și defectele. În esență este un om autoritar și prevederile sale sunt puțin democratice. În 1826 formează liga statelor americane hispanice. El dorea o federație, gândea uniunea sud-americanǎ la nivel de continent, în vreme ce fiecare țară membră își dorea propria autonomie, ceea ce treptat va conduce la scindarea unității, la dezmembrarea uniunii, la încercări de asasinat eșuate împotriva lui Bolivar la o stare de instabilitate și revoltă chiar în mijlocul partizanilor săi.
În 1829 Venezuela se separă de Gran Colombia. Propria sa existență părea să pună în pericol pacea națiunilor care îi datorau independența. Plănuiește să se retragă în Europa dar atunci când cel pe care îl desemnase succesor, Sucre este asasinat, Bolivar se retrage pe moșia unui spaniol, don Joaquín de Mier y Benitez,unde moare de tuberculoză în decembrie 1830, la 47 de ani. Este înmormântat în Catedrala Basilica de Santa Marta de unde în 1842 rămășițele sale pământești revin pe pământul natal, Venezuela, și sunt înhumate în cripta Sfintei Treimi a Catedralei din Caracas, de unde din nou sunt mutate în 1876 în Panteonul National. Președintele Venezuelei Hugo Chavez curios să vadă dacă Eliberatorul a murit din cauze naturale a pus să fie din nou dezhumat și să i se facă analiza ADN.
Peronsalitatea autoritarǎ a lui Bolivar a generat printre altele sindromul caudilismului, a dictatorului anchilozat la putere, solitar și închistat ce va domina atât în viața politică cât și în literatura latinoamericană. Bolivar a devenit mitic, un personaj idealizat, romantic, cavaler neînfricat, o figură sacră, folosită de diversele guverne ca să-și justifice proiectele indiferent de coloratura politică. De la bolivarii care reprezintă moneda națională în Venezuela, la numeroasele piețe ce-i poartă numele pretutindeni în lume, statui ce-l reprezintă călare și neînfricat, amintirea sa este menținută vie de un continent unit în recunoștința sa față de Simon Bolivar “Eliberatorul”.
