“Iată un om care a descoperit tragedia peisajului” (David d’Angers, sculptor francez)
„Misiunea pictorului nu constă în reprezentarea fidelă a aerului, apei, rocilor sau copacilor, ci el trebuie să-şi reflecte sufletul şi sentimentele”, spunea Caspar David Friedrich. Pentru pictorul german, reprezentant al romantismului şi vârf de lance al picturii peisajului din Europa Centrală, tabloul trebuie să-şi găsească în primul rând inspiraţia în inimă, să fie un răspuns la un impuls interior, creat la ceasul sacru şi enigmatic când ochiul spiritului se deschide asupra realităţii şi poate să separe ceea ce este important de ceea ce este banal, când sufletul comunică cu Absolutul.
„Sentimentele pure, sincere, pe care le avem sunt singura sursă adevărată a artei. Un tablou care nu-şi găseşte inspiraţia în inimă nu este nimic decât o înşelăciune. Toată arta autentică este concepută într-un moment sfânt, un impuls interior o creează câteodată chiar şi fără ca artistul să fie conştient de asta”. (C. D. Friedrich)
Friedrich era dominat de sentimente și în viața privată, era adeseori melancolic sau irascibil, cu toane, mizantrop, aidoma tablourilor sale ce caută liniştea dar sunt ca apele adânci, care pot ascunde mult taine sub strălucirea calmă.
Există în lucrările sale o energie subiacentă, ele par o materializare în peisaj a infinitului cosmic. Personajele inserate în această natură imensă şi spectaculoasă duc cu gândul la comparaţia îndrăgită de romantici între existenţa măruntă, muritoare a omului şi nemărginerea universului. Adesea ele evocă conflictul între spirit şi materie.
„Închide ochiul trupului pentru a-ţi vedea tabloul mai întâi cu ochiul spiritului. Apoi adu lumina zilei pe care ai văzut-o în întuneric astfel încât să poată reacţiona asupra celoralţi din afară către înăuntru. Pictorii se educă să inventeze sau cum spun ei să compună. Nu înseamnă asta oare, cu alte cuvinte, că se formează să repare şi să cârpească. O pictură nu trebuie inventată ci simţită. Observă forma de la cel mai mic la cel mai mare detaliu fără să le separi ci desparte ce e banal de ce e important. Artistul nu trebuie să picteze ce vede în faţa lui ci în el. Dacă nu vede nimic în sine să se lase de meserie” (C.D.F.)
Friedrich este un contemplativ, un singuratic aidoma personajelor pe care le plasează în majoritatea lucrărilor sale, de cele mai multe ori cu spatele spre privitor, ca într-o lume aparte, atemporală, aşezată sub semnul divinităţii. În tablourile sale combină un realism necunoscut până atunci, inspirat din călătoriile sale prin Germania şi Boemia, cu o metafizică a luminii de sorginte creştină şi neoplatonică.
Pictura lui are caracter religios fără să recurgă însă la subiecte biblice, specifice artei catolice ci plecând de la un spirit pietist protestant cu rădăcini în pătura burgheză intelectuală.
Friedrich este un pictor filosof şi mai ales un mare apărător al ideei de libertate, el fiind prieten cu toţi cei care au luptat pentru independenţa Germaniei. În ceea ce priveşte tema sa predilectă, ea corespunde năziunţelor romantice pe care le-a întrupat împreună cu colegul său Philipp Otto Runge, ce afirma: “totul conduce necesar la peisaj”. Este până la urmă o încercare de a întrezări prin peisaj invizibilul, dumnezeirea.
Atitudinea sa religios romantică faţă de natură a fost întărită de episoade din viaţa sa.
Caspar David Friedrich s-a născut pe 5 septembrie 1774, la Greisfeld, pe coasta Mării Baltice, fiul unui negustor de săpun, care i-a dat o educaţie profund religioasă, şi totodată i-a insuflat dragostea pentru muzică şi poezie. Copilăria îi este marcată de moartea mamei, când avea şase ani şi de sfârşitul tragic al fratelui său mai mare, care s-a înnecat în Marea Baltică, după ce reuşise să-l salveze din copca îngheţată în care el însuşi căzuse.
De mic manifestă talent literar, cu o sensibilitate spirituală, mistică. Este însă atras de desen pe care începe să-l practice din 1790 sub îndrumarea profesorului Johann Quistrop. Acesta are o pregătire plurivalentă şi, deşi este adeptul studiului academic, îşi sfătuieşte elevul să înveţe contemplând natura. Din 1794 în 1798 este student la Academia din Copenhaga, fondată în 1754, unde se acorda o mare importanţă anticilor şi desenul după mulaje predomina faţă de desenul după modele reale.
Friedrich îşi defineşte însă stilul şi încearcă diferite tehnici şi materiale. În 1798 se va stabili la Dresda, unde frecventează Academia de Artă fondată în 1769 şi galeria de pictură.
Obişnuieşte să facă plimbări la marginea oraşului, interesat de peisaj care va deveni subiectul său favorit, în caietul de schiţe desenând în permanenţă copaci, plante, cer, nori.
Are un caracter contradictoriu ce oscilează cu uşurinţă de la veselie la tristeţe. Poate fi solitar sau cordial şi are simţul umorului şi darul povestirii. Este modest şi riguros. Se simte crisalida unui fluture sau poate unei larve.
Ca şi personajele din tablourile sale, rătăceşte adesea singur pe faleza abruptă şi periculoasă a insulei Rugen din Marea Baltică, uneori chiar în timpul furtunilor ce-l udau până la piele.
Mai târziu îşi va traduce în operă impresia de necuprins şi sublim pe care a avut-o în acele momente. Aidoma contemporanului său Turner caută senzaţii tari, care să aprindă în inima sa acea scânteie sfântă a creaţiei.
Natura este un templu căruia i se închină pătruns de spiritul ei, aflat în comuniune cu ea până în străfundurile fiinţei.
Peisajele sale îi reflectă sufletul, al său şi al personajelor pe care le plasează misterioase, solitare, într-un prim plan, în uniune şi opoziţie parcă cu ceea ce le înconjoară: orizonturile îndepărtate şi copleşitoare pot fi înţelese ca nemărginirea spiritului, în vreme ce spaţiul limitat rezervat figurilor umane pot să evoce trupul muritor.
Rădăcinile operei sale se află în pictura peisajului din sec. XVIII. În ele exista figura spectatorului în prim plan detaşat de peisajul din fundal, solitar şi majestuos, constituit din mare şi munţi – locuri care potrivit raţionaliştilor puteau provoca trăiri religioase. Priveliştile sale reflectă sufletul personajelor. Conţin întotdeauna două elemente: realitatea obiectivă a naturii şi starea de spirit a spectatorului.
În opera lui Friedrich există un ascetism spiritual, în acord cu atmosfera sumbră a peisajului din nordul Germaniei, propice sentimentelor religioase.
Din 1804 locuieşte la Loschwitz lângă Dresda, şi refuză să meargă la Roma deşi la vremea aceea Marele Tur în Italia era un fel de pelerinaj al artistului către cetatea artei eterne. Îl cunoaşte pe Goethe şi el un îndrăgostit de natura spirituală şi în 1807 pe poetul romantic Kleist. Este perioada războaielor napoleoniene şi artistul îşi manifestă înfocat patriotismul şi dorinţa sa de libertate a germaniei, manifestându-se nu odată împotriva celor puternici şi corupţi. În 1818, la 44 de ani se căsătoreşte cu o fată de 19 ani, Karolina Bommer. Începe să picteze şi femei, nu doar bărbaţi în tablourile sale. Vor avea împreună trei copii, şi primii şase ani sunt plini de împliniri, personale şi profesionale. Situaţia se schimbă însă din 1829 când artistul intră într-un con de umbră, pentru care îşi acuză prietenii de conspiraţie. Lucrează însă mai departe cu îndârjire. În 1835 are o hemoragie cerebrală şi paralizează parţial iar în 1840 se stinge din viaţă.
Deseori în opera sa apare simbolul crucii, şi pictorul se foloseşte de tehnica pensulaţiei sale fine pentru a da o dimensiune spirituală compoziţiei, un înţeles profund, chiar dincolo de realismul manifest de cele mai multe ori. Adesea foloseşte muntele şi cerul în mod alegoric, arătând aspiraţia omului spre înalt, spre paradis şi truda lui pentru a-şi depăşi limitele. Paleta coloristică este viguroasă dar cu discreţie, fără excese. Trecerile sunt temperate. Zonele de transparenţă alternează cu zone dense, sugerând materia lucrurilor reprezentate. Ezită să folosească culori vii preferând să se strecoare cu subtilitate spre sufletul privitorului. Evită senzualitatea şi demersul lui plastic nu se adresează simţurilor, ci emoţiei raţionale pure. Este totodată un alambic al neliniştilor romantice.
Friedrich nu copiază pur şi simplu realitatea ci deseori el o compune din imagini provenind din locuri diverse, legate între ele compoziţional prin structuri îndrăzneţe, construite cu simţ dramatic şi bineînţeles, nelipsitele elemente spirituale.
“Peisajul, spune el, nu trebuie să prezinte natura în sine ci să o extragă din memoria noastră, artistul adevărat trebuind să dezvăluie cu smerenie şi generozitate relaţia sa cu natura infinită, fără să încerce să uzurpe rolul Creatorului”.
Lucrările lui Friedrich impresionează prin sentimentul aproape abstract pe care îl poartă reprezentarea fotografică, minuţios concretă a realităţii, enigmatică şi visător melancolică, ceea ce i-a sedus în secolul XX pe Edward Munch, Mark Tothko sau Gerhard Richter.
Friedrich este creatorul unui nou gen de peisaj: în tablourile lui natura devine simbolul unui sentiment uman. Felul în care concepe peisajul este caracterizat de faptul că ochiul este atras în departare, ceea ce îşi are originea în sentimentul dominant în epoca lui de nostalgie, aspiraţie către neunoscut, nemărginit.
Natura este pentru Friedrich oglinda sufletului uman, şi aceasta se bazează pe credinţa artistului în unitatea esenţială dintre om şi natură.
Caspar David Friedrich este cel mai apreciat pictor al mișcării romantice germane. Peisajele sale detaliate sunt renumite pentru reacția spirituală și melancolică pe care o provoacă în spectatori. În timp ce peisajele misterioase ale lui Friedrich ne confruntă cu puterea și frumusețea naturii, ele pot fi văzute și ca o expresie a credințelor sale religioase devotate. Opera sa copleșește adesea privitorul cu emoție prin reprezentarea unor întinderi de munte, păduri întunecate și văi verzi, pe de o parte și condiții meteorologice dramatice, efecte de lumină și fenomene naturale, cum ar fi curcubee, lumina lunii și cerul tunător, pe de altă parte. Compozițiile sale sunt rareori populate cu figuri. Mai frecvente sunt trăsăturile simbolice, cum ar fi bisericile, ruinele, navele, crucile, cimitirele și copacii stearpi. Figurile care sunt încorporate în compozițiile sale nu interacționează și sunt privite mai ales ca o siluetă din spate.
„Artistul trebuie să picteze nu numai ceea ce vede în fața lui, ci și ceea ce vede în el,” spunea Friedrich și exprimă în acest mod viziunea artistului modernă, cu decenii înainte de modernitatea propriu zisă, care exaltă pasiunea si imaginația. Romantismul este cel care de fapt lansează arta ca sentiment, arta ca trăire interioară, în fața neoclasicismului care prefera înregistrarea detașată a unor fapte reale sau istorice. In opera lui peisajul romantic este protagonist, iar omul apare mic in imensitatea naturii, reorezentat in vreme ce contemplă smerit măreția divină.
“Nu este doar un „peisagist romantic”. Picturile sale nu sunt o simplă și fidelă imitație a peisajului natural, în schimb sunt peisaje psihologice, metafizice, subiective, tulburătoare, pline de melancolie și singurătate și în același timp sublime”.