Chaïm Soutine nu desena niciodată, el începea să picteze direct pe pânză, aplicând culoarea din tub, zdrobindu-i pasta cu nerv şi spontaneitate, lăsând să ţăşnească tonurile sale favorite, verdele veronese, roşul vermillon, albul argintiu, sau brunurile intense, profunde, ca un oftat al materiei cuprinsă şi ea de pasiunea cu care artistul se dezlănţuia în creaţia sa. Înainte de a se apuca de lucru, el privea îndelung motivul sau modelul apoi intra într-un fel de transă, şi adesea termina tabloul după numai două ore, alteori însă chinuia pânza multă vreme şi la sfârşit, nemulţumit de rezultat, o tăia cu un brici. Detesta modele profesioniste şi voluntarilor nu le permitea nici o clipă de odihnă. Îi prefera pe copii şi pe ţărani. Cât despre motive, se hotăra după lungi ezitări.
Sunt celebre naturile sale statice cu animale sau păsări, ori doar bucăţi de carne crudă. Se povesteşte că le mânjea de sânge atunci când le picta, iar vânzătorilor le cerea puii “vineţi” şi chiar dacă murea de foame, nu se atingea de mâncare, ci picta fără preget până termina şi carnea se strica. Soutine însă îşi transpunea chiar starea fiziologică în picturi, unde exaltarea sa este canalizată şi se oglindeşte temperamentul agresiv şi timid, violent şi hipersensibil al acestui veşnic neliniştit.
Soutine era un impulsiv, un susceptibil, un neîncrezător, un singuratec. Îi plăcea să se izoleze. A refuzat toată viaţa să expună, cu o singură excepţie, în 1937, la Salonul de Artă Independentă, dar nu din falsă modestie ci dintr-o exigenţă faţă de sine însuşi dusă la extrem, ce-l împingea să distrugă, să reia neîncetat orice lucrare mai veche îi cădea sub mână. De aceea majoritatea tablourilor sale se aflau în colecţii private1, atunci când a murit în plină ocupaţie germană, la 49 de ani, de o perforaţie intestinală, ce n-a putut să fie operată la timp.
Se spune că atunci când primii săi cumpărători, străini bogaţi, veneau în atelierul său din “La Ruche”2, falansterul pictorilor de pe strada Dantzig, Soutine era îngrozit, începea să-şi strângă lucrările la piept ca pe nişte fiinţe din carnea şi din sângele lui, şi singura haină îi era mereu plină de straturi suprapuse de vopsele. Muzeele franceze au puţine pânze ale acestui talentat artist, elev al şcolii din Paris, ce se situează pe linia marilor vizionari: Tintoretto, El Greco, Rembrandt, Van Gogh, mai ales Van Gogh. Şi Soutine era un chinuit, într-un fel un autodidact care atunci când a venit la la Paris în 1911, la vârsta de 17 ani, înainte chiar să caute o locuinţă s-a dus la Louvre, să vadă operele maeştrilor. Ulterior s-a instalat pe strada Falguière şi a intrat la Şcoala de Belles Artes, în atelierul Cormon.
Soutine s-a născut pe 13 ianuarie 1893 la Smilvitski, lângă Minsk (Imperiul Rus, astazi Bielorusia) al zecelea din unsprezece fraţi.
Talentul l-a urmărit de mic, l-a făcut un paria al propriei familii de evrei lituanieni scandalizaţi de apucăturile fiului lor ce vroia să fie altceva decât un cizmar, cum îl sortise tatăl său – un croitor sărac cu un cârd de copii.
Se povesteşte că pe când era copil, îşi dorea atât de mult un creion colorat, încăt până la urmă a furat un obiect din casă pentru a-şi cumpăra unul. A fost prins, bătut, închis în beci, dar a reuşit să fugă de acasă şi cum nu l-au mai primit nici la şcoală a început să vagabondeze pe străzi. Avea 14 ani, desena pe ziduri, revoltând-i astfel pe locuitorii ghetoului care-l proscriu pe tânărul ce sfida legea lui Moise, care interzice reprezentarea chipului uman. Ajutat de un străin cam sărac cu duhul dar bun la inimă, îi face ca răsplată primul său portret. Încurajat de reuşită, se reîntoarce în sat şi-i cere unui evreu bătrân permisiunea să-l picteze, însă fii acestuia îl bat atât de rău că-l bagă în spital. Ca să nu-i pârască la poliţie, primeşte de la rabin bani, cu care pleacă la Wilna, unde încearcă fără succes să intre la Școala de Arte Frumoase. Unui profesor îi este milă de el şi-i dă câteva lecţii de desen. Lucrează ca operator la un fotograf, ca să se întreţină. Mai târziu un medic îl ajută să-şi facă studiile la Şcoala de Bele Arte, şi-i plăteşte drumul până în Franţa. Aici, aventura cubistă este în toi, dar tânărul de 17 ani este interesat de expresivitatea instinctivă a formei prin culoare, de senzualitatea ductului, de visceralitatea uneori convulsivă a pastei. Peste ani Élie Faure3 va vorbi cu entuziasm de acest pictor cu o sensibilitate ieşită din comun, pe care îl admira pentru căutările tehnice şi pentru forţa expresiei sale. Pentru Soutine pictura era o iubire fizică. Roşurile şi verzurile sale calde nu învăluie ci subjugă privitorul, chemându-l într-un univers al purităţii sau al descompunerii materiei vii. Cu “Boul său jupuit” se apropie de Rembrandt, pictor pe care îl admira foarte mult alături de Courbet şi Cézanne. Este la antipodul fovilor francezi şi are dezlănţuirea expresionistă a artiştilor germani, de felul lui Kokoschka.
În falansterul “La Ruche” unde locuieşte, Soutine întâlneşte alţi artişti evrei din diferite părţi ale lumii atraşi în oraşul artelor de vocaţii pasionate ce-i fac să suporte uneori cea mai neagră mizerie pentru a urma drumul ales. Chagall este mai mare decât el cu şapte ani, de Kisling îl despart doar câteva luni. Compatriotul său Kremegne, ce i-a fost coleg şi la Vilna, îl salvează atunci când vrea să se spânzure, disperat de viaţa mizerabilă a artiştilor “damnaţi”. Modigliani îi face în 1916 un portret unde chipul lui ce mărturiseşte parcă ascendenţe kalmuce sau tătare are o puritate de copil, farmecul unor ochi ce privesc înăuntru, în propriul suflet bulversat de patima artei, pe care “mâini frumoase, mici şi palide” vor încerca să o ostoiască pe pânze ce impresionează prin strălucirea vie a materiei mânuite cu trăire şi abilitate. Italianul îl prezintă unui negustor de tablouri, Zborowski, care îl ajută pe Soutine să plece în sudul Franţei, la Céret, unde lucrează intens trei ani, (1919-1923), cu culori vii, transparente, pline de emoţie şi pasiune, şi se reîntoarce la Paris cu mai mult de 200 de pânze. În 1925, pleacă din nou «la motiv» în mijlocul naturii, la Cagnes, de unde revine cu peisaje impresionante, cu halucinante perspective inverse, apocaliptice, dominate de vere şi galben.
Angoasa sa existenţială, rod al unei copilării nefericite, îl fac să scoată acorduri dramatice peisajelor, chipurilor umane sau animalelor pe care le pictează, în culori surprinzătoare, ce alătură roşul violent, rozurilor tandre, albului albăstriu şi griurilor plumburii, fie că reprezintă Copii de sacristie, Peisaje ameţitoare sau Cărnuri în descompunere. În activitatea lui Soutine, perioadele de calm aparent, de acumulare de forţe şi de relativă sterilitate plastică, alternau cu cele în care energia i se descătuşa şi artistul picta cu fervoarea unui mare consum nervos, fără să pregătească terenul ci lansându-se pur şi simplu la atacul neînfrânat al pânzei, fără însă să piardă din vedere firul director al compoziţiei, înlănţuirea culorilor, în tensiunea epuizantă a întregii sale fiinţe. Soutine subordonează emoţiei importanţa tehnicii picturale, la el sentimentele primează, expresionismul său este singular, mistuitor, patetic, impermeabil la teoriile artistice.
Spre sfârşitul anilor ’30 era celebru, dar tot un personaj solitar şi misterios. Stătea într-un apartament mobilat modest, care emana tristeţe şi nu lăsa să se întrevadă nimic din personalitatea locatarului. Începuse să sufere de ulcer, dar nu vroia să ia medicamente considerându-i pe doctori şarlatani. Citea tot ce-i cădea sub mână, de la Biblie, la romanele vulgare. Îi plăcea să meargă la la velodrom, la cinematografele de cartier, la bistrot, la talcioc unde-şi cumpăra cămăşi bleumarin cu picăţele albe şi mai ales îşi căuta cu asiduitate vechile pânze pe care atunci când le găsea, la vreun negustor de tablouri, le cumpăra fie pentru a le distruge, fie pentru a le repicta. Ceea ce explică puţinătatea operelor acestui pictor foarte harnic de altfel. Nu primea pe nimeni în atelierul lui, decât pe pictorii slavi Michonz, Mansourof şi Terechkovitch, precum şi pe soţii Castaing, din Eure-et-Loire, cu care se simţea întotdeauna ca în familie. Adesea, duminica mergea la Louvre, unde zăbovea în faţa statuilor egiptene şi greceşti, dar nu făcea comentarii despre arta contemporanilor şi nu le frecventa expoziţiile. În general îşi urmărea vocaţia cu aceeaşi obstinaţie care-l îndepărtase de familia şi consătenii săi, căutând chiar în nefericire acordul dintre culori, forme şi viaţă. În timpul ocupaţiei germane, Soutine se refugiază într-un mic sat din Touraine, Champugny-sur-Veude, unde pictează cu aceeaşi dăruire, fără să ia seama la sănătatea şubrezită de ulcer. Moare la Paris în 1943, pe 9 august.
NOTE:
- Doctorul Barnes, miliardar american, a cumpărat în 1923 un lot de 100 de pânze făcute de Soutine la Céret.
- În jurul anului 1900, un sculptor bătrân, numit moş Dubois, a avut idea să construiască pe strada Danzig din Paris, în zona abatoarelor Vaugirard, o clădire rotundă ca un fagure de ateliere rudimentare, închiriate artiştilor pentru 80-100 de franci pe lună. Începând din 1908, modesta cafenea din apropiere era o oază de cultură nouă, unde se întâlneau artişti (chiriaşi şi vizitatori mai mult sau mai puţini fideli ai falansterului) ca Fernand Léger, Chagall, Achipenko, Laurens, Soutine, Kremègne, Lipchitz, Modigliani, Delauney, cu scriitori ca Blaise Cendrars, Canudo, Apollinaire, Max Jacob, Mecislas Goldberg. În comparaţie cu Bateau Lavoir, din Montmartre, unde s-a fondat Cubismul, în La Ruche se punea accentul pe culoare.
- Arta lui Soutine este “indiciul capital al reîntoarcerii la instinct, care acordă spontan interpretării personale a lumii acea impersonalitate tradiţională în care se menţin continuitatea şi armonia artei de-a lungul istoriei”. “Mă gândesc la acel ciudat Soutine bâjbâind beat şi ca nebun în universul său colorat unde forma, în aparenţă haotică, se organizează treptat în viziunea încă tulburată a unuia dintre cele mai puternice genii simfonice ce-au existat vreodată. Pictură aidoma focului, pământuri, ceruri, copaci, cărnuri jupuite ce par nestemate sfărmate, totuşi dintr-o materie bogată, plină de sânge, umflată de sucuri ce se aud fermentând, dar spiritulizată fără efort prin însuşi faptul realităţii sale transpusă de pasiune. Reapariţie pe pânză, ignorând valorile şi perspectivele, proporţiile, punerea în pagină, a grosimilor palpitânde ale celei de-a treia dimensiuni. Pictură sumbră (…) dar care luminează întunericul cu văpăi şi cu flăcări”. Élie Faure, Arta Modernă, 1929.
