Cu o simplitate aproape franciscană şi valorând materia orchestrată în volume bine închegate în spaţiu, arta lui Jean Baptiste Simeon Chardin fixează reperele realismului într-o epocă dominată de formele vaporoase, joviale şi dezinvolte ale rococoului.
Chardin a excelat în genuri considerate minore la vremea sa, când mai ales pictura istorică sau cea alegorică aveau statut de artă majoră. El a reuşit să ridice natura moartă şi scena de gen deasupra anecdoticului şi trivialului prin virtuozitatea unei picturalităţi care dă operei sale savoarea modernităţii. Chardin îşi construieşte compoziţiile cu intuiţia unui arhitect şi îndemânarea unui sculptor al luminii anticipându-i pe Cezanne şi Morandi. Cezanne de altfel nu ezită să-l situeze printre fondatorii picturii moderne iar Van Gogh îi admiră tehnica pe care o compară cu cea a lui Rembrandt, arătându-se încântat de faptul că pictorul francez ştie când să se oprească cu finisarea unui tablou pentru a nu-i răpi din mister.
În secolul în care a trăit Chardin, se manifestau forţe antagonice: pe plan politic burghezia se opunea aristocraţiei, militând pentru libertate şi egalitate, pe plan artistic neoclasicismul vrea să înfrâneze excesele rococoului. Iluminismul promovează instrucţia, educaţia în faţa omnipotenţei plăcerii, se aude glasul raţiunii viz a viz de sentiment şi emoţie.
Chardin a fost contemporan cu Boucher, Fragonard, Watteau, cu Voltaire şi raţionaliştii, cu David. Dar câtă diferenţă între seducţia vaporoasă şi muzicală a tablourilor lui Boucher, încărcate de spiritul rococoului, şi realismul lui Chardin, plin de gravitate, ancorat în realitatea vieţii de fiecare zi a oamenilor obişnuiţi, surprinsă în castitatea căminului şi nu în graţia afrodisiacă a unui alcov. Amândoi au trăit într-un secol ce-a vrut să se ridice pe culmile raţiunii păstrând însă viu în viscere abisul pasiunii.
Dacă formele se rarefiază delicat la Boucher într-un alegretto de figuri luminoase, la Chardin ele capătă pregnanţa unei materii inteligente cu care este redată chiar textura obiectului reprezentat, cu un realism prodigios, demn cum spunea Diderot de un magician al penelului. Dar arta lui Chardin este selectivă şi elevată şi nu aderă atât de mult la aparenţele naturale cum credea filosoful.
Creaţia lui Chardin este profund umană şi vorbeşte despre demnitatea muncii şi importanţa adevărului. În scenele de gen pe care le-a pictat se deosebeşte de Hogarth şi Longhi, prin lipsa satirei, austeritate şi o anume discreţie a moralei prin care vrea să demonstreze puterea educaţiei. Viziunea lui asupra societăţii este mai optimistă. Scenele emană o bunăstare aproape intelectuală şi emoţională. Sunt adevărate naturi statice în care spectatorul se poate regăsi. Există în ele un calm imanent, lipseşte drama şi par fragmente nu numai de viaţă ci de eternitate.
În opera lui nu există nici umor nici erotism şi ea se adresează tuturor gusturilor, între cei ce-i cumpărau lucrările aflându-se nobili şi burghezi. În faţa unui tablou de Chardin simţi nevoia să mergi în vârful picioarelor să nu tulburi armonia tonurilor, liniştea plină de farmec a personajelor. Pictorul întredeschide o uşă spre lumea cu care a fost contemporan. Mai întâi a pictat fiinţe mai simple pe ierarhia socială, apoi lumea burgheză înstărită în care intrase atunci când cota lui a crescut.
Dacă la Boucher personajul trage cu ochiul la spectator şi îl face complicele jocului său, la Chardin elementul uman este cu totul absorbit de activitatea sa în atmosfera pânzei, concentrat asupra lumii sale într-un echilibru aproape ideal. Senzualităţii i se opune puritatea în tehnica picturii ca şi în atitudinile personajelor.
Prin tematică tablourile lui Chardin contrastează cu cele axate pe teme eroice ale neoclasicismului şi cu scenele de budoar vesele ale rococolui. Lumea frivolă, galantă, erotică a unuia sau cea emfatică, aspră a celuilalt îşi găsesc totuşi echilibrul necesar în tablourile de dimensiuni reduse dar încărcate cu forţă intimistă ale lui Chardin. Liniştea tabloului se datorează şi renunţării la referinţele alegorice obişnuite în arta epocii, Chardin nu vrea să subînţeleagă nimic, nu creează enigme, semnificatul este imanent şi acest lucru merge la sufletul privitorului, care vede tabloul ca o unitate în care lucrurile ca şi opera de artă în ansamblu ca obiect îşi strigă identitatea. „Ca Tiepolo, Goya, Hogarth, Blake, Chardin nu aparţine unui anume stil opera sa este marcată de experienţă şi de spiritul propriei generaţii dar se sustrage unei definiţii terminologice în măsura în care o şi trascende”.
Artiştii cu care a lucrat în adolescenţă sunt minori şi Chardin se poate considera în mare măsură autodidact influenţat de maeştri flamanzi ca Gabriel Metsu şi Pieter de Hooch. A studiat pictura olandeză din secolul XVII, dar naturile moarte, şi scenele de gen au o demnitate şi o bună stăpânire a artei compoziţiei care îl apropie de Poussin
El caută unitatea obiectului, idee fundamentată filosofic în esenţa naturii care tinde spre unităţi. Primele lui opere sunt naturi moarte şi treptat a ajuns la scene de gen revenind ulterior la natura moartă pe care o va trata cu înnoită virtuozitate. El pare să transporte obiectele banale într-un spaţiu intemporal Şi de multe ori reia nu numai tema ci şi motivele.
Jean Baptiste Simeon s-a născut la Paris pe 2 noiembrie 1699. Tatăl, ebenist, făcea mese de biliard pentru aristocraţi şi curtea regală, şi era consilier juridic al breslei sale.
În 1728 Chardin a fost admis la Academia Regală de Pictură după ce şi-a prezentat primele naturi moarte: Pisica de mare (Calcanul) şi Bufetul. Ulterior în scenele de gen foloseşte un colorit delicat şi o lumină filtrată cu o aură de intimitate şi onestitate.
Reuşea să creeze forme cu jocuri de lumină prin mijlocirea unor pensulaţii suprapuse încărcate de materie şi a unor pete fine şi luminoase. Chardin urmează probabil recomandările unor teoreticieni ai artei ca De Plies când variază precizia în reproducerea obiectelor şi pe un fundal difuz focalizează atenţia asupra unor centre de claritate. De asemenea ia în consideraţie percepţia simţurilor şi informaţia pe care acestea o transmit punând în balanţă realitatea şi obiectivitatea respectiv subiectivitatea aparenţelor.
La începutul carierei a fost sprijinit de diferiţi mecena şi chiar de regele Ludovic al XV-lea după care a devenit faimos şi datorită gravurilor după propriile picturi ce-i popularizau creaţia şi pentru care primea chiar o cotă parte din vânzări ca un fel de drepturi de autor. În decursul anilor arta lui Chardin devine tot mai sigură: compune picturi acordând o importanţă nouă elementului uman. Gestul este grav, atmosfera solemnă şi lumina are transparenţa şi intensitatea din tablourile lui Vermeer.
La sfârşitul vieţii, când i-a slăbit vederea, a început să picteze pasteluri cu o tehnică suplă, bine conturată creând acele treceri de tonuri care l-au inspirat pe Cézanne.
Chardin a murit la Paris în 1779.