Chillida și sculptura sa robustă ca spiritul străbunilor basci

10 ianuarie 1924 – 19 august 2002.

Intuiţia și experimentul sunt coordonatele pe care bascul Eduardo Chillida a clădit din piatră, fier, bronz sau lemn sculpturile sale, ca o arhitectură a “vidului”, a spațiului și a timpului. Lumea artei lui este filosofică și privitorul poate dialoga cu tăcerile sale pline de substanță. Indiferent dacă folosește fierul, material care l-a însoțit toată viața, ori alabastrul, cu lumina sa neagră, ca a Atlanticului, sau albă ca a Mediteranei, Chillida le prelucrează urmărind același discurs sculptural: dialectica între materie și spațiu, negru şi alb, plin și gol, fier și piatră.

Cu rădăcini în pământul natal și cu brațele întinse către toate zările, așa consideră Eduardo Chillida cǎ trebuie să fie creatorul. Acesta poate descifra glasul materiei, găsind sonoritățile pietrei, mlădierea metalului, “Pieptenele vântului”.. Așa se intitulează una din compozițiile sale, așezată pe un pinten de stâncă lovit de valuri chiar în golful din San Sebastian, orașul basc unde Eduardo s-a născut pe 10 ianuarie 1924.

Lucrările sale sunt aspre și totodată senzuale, făcute să dureze, gândite în ritmica naturii, ca un contrapunct reținut și sălbatic deopotrivă. Măsura și forța caracterizează opera acestui basc, intransigent ca și pământul unde a văzut lumina zilei: o operă construită din tăceri și spațiu, unde forma vibrează, iar materia este muzică.

Opera sa este prezentă în peste douăzeci de muzee din întreaga lume, precum si în diferite spații exterioare: la San Sebastián, Muelle de la Sal din Sevilla, pe malul Guadalquivirului, pe munte, ca în Japonia, sau la Washington, Paris, Munster, Madrid, Palma de Mallorca, Guernica sau Berlin.

Cel mai premiat sculptor al Spaniei, Eduardo Chillida a fost considerat un deschizător de drumuri, ca și Brâncuși sau Giacometti. Viața i-a fost o călătorie continuă către cunoaștere ghidată de intuiție și dorința de a experimenta, cu uimire în fața necunoscutului, nemăsuratului, ascultându-i imensitatea, încercând să vadă nevăzutul. Fiecare operă este semn și expresie a unei atitudini spirituale, a unei posturi etice, a unei mari responsabilități. Voința artistului interacționează cu voința materiei, colaboreaza cu ea. Chillida lucrează dinăuntru în afară. El trezește materia la viață, caută energiile plastice ale masei, care din statică devine dinamică.

“Iubesc ceea ce este limpede, tăiat cu claritate, dar poate să se extindă în toate părțile, să
creeze distanțe, sǎ producă liniște și gol pentru ca forma să cânte. Bascii iubesc muzica. O muzică aspră gravă, ce însoțește rituri antice uitate”.

“Fierul spune vânt, lemnul spune cânt, alabastrul spune lumină, dar toate spun același lucru: spațiu”.

O tensiune dramatică între gravitație și imponderabilitate. Lucrările sale masive, unde masa pare covârșitoare, dau senzația de levitație. Pe Chillida îl interesează mai mult întrebările pe care le pune materiei, decât răspunsurile pe care le poate primi. Pentru el drumul spre cunoaștere este mai important decât cunoștințele pe care le poate dobândi prin experiență. A fost prieten cu scriitori, filosofi, poeți: Heidegger, Calder, Miró, Octavio Paz, Tàpies.

Pentru Chillida, sculpturile sunt o funcție a spațiului. Nu spațiul din afara formei, ci cel care trăiește în ea, care o face să repire, care pune în mişcare materia, îi determină proporțiile, măsoară și ordonează ritmurile, crează corespondențe și ecou în privitor.

Eduardo Chillida vroia să se facă futbolist și chiar a jucat ca portar titular pentru Real Sociedad. În timpul războiului civil din Spania a locuit la Paris în casa unor prieteni de familie. Tatăl era militar şi mama cântăreață. A urmat studii de arhitectură. Acest lucru se vede în creația sa. El atacă spațiul, îl domesticește, îl incorporează în lucrare acceptând o luptă solitară cu forțele interne ale materiei care i se opun și cărora le lasă uneori libertatea de a alege o anume direcție. Spunea adeseori că “între pictor și sculptor se află întotdeauna un unghi de 90^o“. A urmat cursuri de desen și a ajuns să se folosească de mâna stângă, pentru că spunea el, dreapta mergea prea repede și îl împiedeca să gândească.

La începutul carierei este influențat de arta arhaică grecească și realizează prima sa sculptură la Paris în 1948, un tors de tânăr ce arată deja interesul artistului pentru esențializarea volumelor. Prietenia cu pictorul constructivist abstract Pablo Palazuelo îl influențează, dar îşi găsește adevăratul drum în artă de abia când se întoarce în 1951 în ținutul natal, la Herna (Guipúzcoa) unde s-a deschis în anul 2000 un important muzeul în aer liber dedicat operei sale “Chillida-Leku”: “un spațiu unde statuile pot sa se odihnească și vizitatorii se pot plima între ele, ca într-o padure”.

Pentru primele sculpturi realizate la Paris, a optat pentru piatră și ipsos, materiale potrivite pentru studiile dupa lucrările antice de la Luvru, și s-a inspirat din figura umană și din formele naturale. La începuturi a folosit mai ales fierul şi lemnul, introducând ulterior materiale ca betonul armat, oțelul, piatra şi inclusiv alabastrul care îl interesa pentru calitățile sale de luminozitate. Materialele folosite reprezentau tradițiile basce din industrie, arhitectură și agricultură, Chillida fiind atent să redea „lumina întunecată” a peisajului basc, totodată ele reflectau căutările lui conceptuale și metafizice.

La întoarcerea sa în ținutul natal în 1951, a început să se concentreze asupra metamorfozei spațiului și volumului ca formă și context.

Începând din 1970, Chillida a observat natura și a căutat în ea inspirație pentru formele sale.

Din anii 1980 s-a specializat în instalarea de piese de mari dimensiuni în spații urbane sau naturale deschise, unde a contrapus armonic plinul și golul, în geometrii simple unde alternează suprafețele aspre sau polizate.