Chuck Close portretist avântat în luptă cu “uitarea chipurilor”

Văd adeseori în postările unor conturi de artă din social media exemple din zona realismului fotografic de ultima generație și ma întreb unde se situează această ultra-îndemânare tehnică în contextul artei contemporane, ce aduce nou, ce aduce vechi, ce progres sau regres implică imaginile fotografice pictate diabolic de minuțios în evoluția artei. Incontestabil tehnica poate fi la superlativ, imaginile pot să îți vorbească cu diverse înțelesuri deși, când am văzut o dată portretul unei fete cu fața plină de miere, mi-am zis că prefer noua sculptură inexistentă, din care a rămas doar titlul, decât un tablou uriaș cu o necunoscută lipicioasă în dormitor. Măcar sculptura vidă poți sa o umpli cu gândul și nici nu e nevoie să o ștergi de praf, așa că își merită cei 15 000 de Euro cu care a fost cumpărată. Dar mă îndepărtez de subiectul acestei postări. Astăzi vreau să vorbesc despre Chuck Close care împlinește 81 de ani, un artist american care în anii ’60-’70 ai secolului trecut a revigorat arta portretului, căzută în desuetudine în fața metamorfozelor provocate de toate – ismurile și noile curente artistice în lupta lor pentru expresie și cucerirea publicului.

Cu o avere de peste 25 de milioane de dolari, acest pictor legendar este în continuare foarte activ. Deși în prezent țintuit în scaun cu rotile el încă explorează posibilitățile portretului de mari dimensiuni pornind de la fotografii și folosind un număr nesfârșit de medii artistice, incluzând tipărituri, tapiserii, ulei, acrilice etc. Prin varietatea mediilor în unitatea demersului, el își manifestă intențiile conceptuale atemporale, propunând instrumente și materiale infinit interschimbabile.

În 2011, a câștigat o expunere media suplimentară atunci când, alături de alți artiști, a dat în judecată casele de licitații Christie’s și Sotheby’s pentru că ar fi încălcat Legea redevenței din California pentru revânzare din 1977.

“Sunt pre-pixeli. Ceilalți au învățat de la mine” spune Close și nu este departe de a adevăr. Deși un Seurat cu divizionismul său pornește de la același principiu.

În anii 1970 fotorealismul și super-realismul făceau valuri. Unii artiști vroiau sa combată impactul fotografiei cu chiar armele acesteia, prin redarea hiper-atentă a unui subiect dat. Atunci Close s-a orientat spre portretul metodic și spre explorarea realității subiectului cu ajutorul unui sistem, bazat pe procesele fotografiei, care să sugereze o gamă largă de concepte artistice și filosofice. El trece de la „aspectul” lucios, de fotografie, la portrete neliniștitoare în care pune în discuție identitatea modelului, pe care Close o consideră un cumul de vectori psihologici cu potențial conflictiv.

În anii 1980 a adoptat un fel de pointilism creat prin aplicarea culorii cu vârful degetelor iar in ultimele decenii folosind un grid pe diagonală el le dă portretelor o vibrație prin acumularea de materie picturală în straturi, folosindu-se de asocieri cromatice și forme pentru a construi o imagine figurativă recognoscibilă.

În ultimii 40 de ani, prin studiul său neobosit al capului uman atât în ​​pictură, în fotografie, cât și în tapiserie, Close a transformat înțelegerea portretelor și a marcat un spațiu unic în arta contemporană. Vorbind despre primele sale incursiuni în potretul de mari dimensiuni, Close se compară cu un liliputian care examinează capul uman ca și cum ar fi un peisaj uriaș. „Încercam să-l desprind din contextul în care în mod normal vedeam portretele și în care vedeam oamenii și încercam să fac din aceasta o experiență de scanare, o experiență de parcurgere treptată, de luare de contact a acestui peisaj.”

O „experiență de scanare” facilitată de folosirea grilei cu care poate să facă un fel de sondaj geografic al feței. În lucrarile fotorealiste timpurii, grila dispărea pe suprafața picturală uniformă in vreme ce recent este adusă în prim-plan, creând un spațiu cadențat de celule ocupate de pete, abstracții și forme biomorfe care traversează adesea două sau trei celule sau se îmbină în forme de L. Privite de aproape, fiecare celulă apare ca o mini-abstractizare sau o pată de pigment ținut de ritmul grilei. Făcând un pas înapoi, imaginea se compune într-o asemănare remarcabilă cu modelul. Toate aceste ritmuri, pendularea abstract concret, celulele care pulsează si portretul figurativ oferă o experiență vizuală bogată si inedită.

Încă de copil viața lui Close a fost o luptă aprigă cu diverse afecțiuni, in general neurologice, dixlexia, prosopagnozie, și din 1988 paralizie parțială dar toate nu au facut decât să îl întărească în disciplina profesională cu care își practică arta metodică si intuitivă. În permanență Close și-a folosit și depășit vulnerabilitățile si a reușit să intre in istoria artei contemporane.

Odată Chuck Close mărturisea impactul pe care expresionismul abstract l-a avut asupra sa. I s-a opus reinventând realismul în portret.

“Am mers la Seattle Art Museum cu mama mea pentru prima dată când aveam 14 ani. Am văzut un tablou de Jackson Pollock făcut cu metoda dripping-ului cu vopsea, gudron, pietriș și altele. Eram absolut revoltat, tulburat. Era atât de departe de ceea ce credeam că este arta. Cu toate acestea, după 2 sau 3 zile, picuram vopsea peste toate picturile mele vechi. Într-un fel am urmărit acea experiență în tot ce am făcut ”