14 noiembrie 1840, Paris – 5 decembrie 1926, Giverny
„Culoarea este obsesia, bucuria și chinul meu pe tot parcursul zilei.”
Pentru majoritatea impresioniștilor, și pentru Monet în mod special, era esențial să picteze en plein air, în aer liber, pentru că numai așa, observând lucrurile în lumina naturală directă puteau ajunge la o redare adecvată și neconvențională a lumii reale așa cum se vede ea cu adevărat. Ochiul pictorului funcționa ca un obiectiv fotografic: viza un motiv, adică un subiect ales pentru complexitatea efectelor sale de lumini și umbre, și se străduia să surprindă cu maximă precizie valorile cromatice, pentru a le reda cât mai natural pe pânză.
Experiența în aer liber le arăta artiștilor faptul că în natură contururile nu există, sunt doar o convenție a reprezentării, care își găsește principala expresie în desen; totodată, culorile lucrurilor învecinate se influențează reciproc. Aceste observații au dus la tablouri în care desenul nu mai delimita clar formele și culorile, distingându-le bine unele de altele, și umbrele nu se mai obțineau, conform obiceiului academic, prin adăugarea de negru, adică prin clarobscur, ci prin juxtapunerea culorilor cu diferite valori tonale.
«Artiștii care doresc să exprime natura făcând abstracție de sentimentele pe care ea le inspiră se supun unei operațiuni curioase constând în uciderea omului din ei care gândește și simte […]; dar în această cultură pură și simplă a naturii, nerafinată, neinterpretată de imaginație, văd un indiciu clar al unei decăderi generale. Aproape toată lumea uită că orice sit natural nu are nici o valoare în afară de sentimentul propriu-zis pe care artistul știe să-l transmită.” (Charles Baudelaire, Salonul din 1859. Scrisori către directorul „Revue Française. 1859)
Oscar-Claude Monet, fiul proprietarului unei băcănii din portul francez Le Hâvre, și-a arătat de mic talentul extraordinar la desen și mai ales darul de a face caricaturi inteligente. Mama (Louise-Justine Aubrée Monet) îl susținea în dorința sa de a face artă, tatăl, Claude-Adolphe, în schimb ar fi preferat ca băiatul să preia afacerea familiei. Oceanul și coasta accidentată din nordul Franței aveau un efect profund asupra adolescentului, care fugea deseori de la școală pentru a se plimba de-a lungul stâncilor și plajelor. La liceu l-a avut profesor pe un fost elev al pictorului neoclasic Jacques-Louis David. Unul dintre clienții caricaturilor lui era un vânzător de rame, care l-a pus în legătură cu Eugen Boudin, un pictor peisagist, care picta deja marine în aer liber. A fost o întâlnire providențială. Boudin l-a încurajat să picteze în natură și a schimbat concepția lui Monet despre modul de a face artă: „Parcă mi-ar fi smuls un văl de pe ochi; atunci am înțeles. Am înțeles ce poate fi pictura”. Monet învață de la el să picteze direct în fața motivului, fixând la cald, din câteva notații cu pensula, natura pe care o vede.
“… în sfârșit, ochii mi s-au deschis și am înțeles cu adevărat natura. Am învățat totodata s-o iubesc.”
Cand mama lui moare, în 1856, Monet merge să locuiască cu o mătușă bogată, văduvă, care îl încurajează să se înscrie la o școală de artă. În ciuda faptului că i-a fost respinsă cererea de bursă, în 1859 Monet s-a mutat la Paris pentru a studia cu sprijinul financiar al familiei sale. Cu toate acestea, în loc să aleagă École des Beaux-Arts, calea obișnuită, Monet a urmat cursurile de la Académie Suisse, mai avangardistă, unde a fost coleg cu Camille Pissarro. A petrecut doi ani la Paris, înainte de a fi chemat la arme. Deși nu avusese o medie grozavă la școală, a fost înrolat într-un regiment de cavalerie care se antrena în Algeria, dar după un an s-a îmbolnăvit de tifos și a fost trimis acasă.
În anul 1862, Monet a intrat elev în atelierul lui Charles Gleyre, la Paris, profesor cu o metodă tradițională în pictură, lucru care nu îl interesa deloc pe Monet. La acea vreme el era deja dedicat picturii în contact direct cu natura și pe cale să își dezvolte propriul stil. Într-o după-amiază din 1863, împreună cu colegii săi de atelier Renoir, Sisley, Pissaro și Basille, a mers să picteze pe un câmp, înțelegând atunci că natura este cel mai bun profesor. Anul 1865 a fost bun pentru tânărul artist: cunoscut-o pe fermecătoarea Camille Doncieux și unul dintre peisajele sale a fost acceptat la Salon, expoziția oficială. Tot pe atunci, iubita lui, Camille a ramas însărcinată, dar tatăl lui Monet s-a supărat, cerându-i acestuia să se întoarcă la Le Hâvre. Camille a rămas singură la Paris, unde l-a născut pe Jean, primul lor baiat (1867). Până la urmă ea se reunește cu Claude, care va primi o alocație lunară de la tatăl lui, insuficientă însă pentru tânăra familie, drept pentru care era mai tot timpul dator pe la prieteni.
În 1865 se prezintă pentru prima oară la Salon cu “Sena la Honfleur” și “Podul peste Heve” . Totodată lucrează la o pânză de mari dimensiuni numită “Dejun pe Iarbă”, ca omagiu pentru Manet. Un an mai tarziu a pictat „pe loc și din viață”, în grădina unei case închiriate în Ville d’Avray lucrarea ambițioasă Femei în grădină, cu intenția de a expune tabloul la Salonul oficial, unde a fost însă refuzat, pentru că juriul a considerat subversivă folosirea plein air-ului la un tablou de format mare.
“Femei în grădină” înfățișează patru femei care, în diverse atitudini, se distrează într-o grădină cu flori. Abandonând metodele tradiționale de modelare în clarobscur a corpurilor și drapajelor, Monet pare să surprindă un moment trecător al unei zile de vară, fixând cu fidelitate efectele luminii asupra figurilor. Siluetele femeilor, redate prin juxtapunerea de culori deschise – roz, alb și albastru – ies în evidență față de culorile strălucitoare de verde, roșu, galben ale plantelor și florilor, într-o compoziție atent construită, rațională. El se îndepărtează de realismul lui Courbet din “Tinere Femei pe malul Senei” (1856), cât și de “Reuniunea de familie” tabloul prietenului său Bazille. În comparație cu Courbet, care își pictează pânzele în atelier, Monet nu este interesat de problemele societății moderne, el urmărește un realism al percepției instantanee a lumii, surprinsă în mișcarea fugitiva a timpului care transformă totul chiar dacă totul pare să rămână la fel. Cele patru femei – trei în picioare și una așezată – se rotesc în jurul axei centrale a trunchiului copacului, care cu cele două ramuri diagonale definește o formă de Y, împărțind geometric suprafața pânzei. Poziția calculată a figurilor – din profil cele laterale, din față cea așezată în prim-plan și cu chipul parțial acoperit de un buchet de flori cea din spate – construiește ansamblul folosind un singur model pe Camille Doncieux.
Când lucrările sale au fost refuzate la Salonul din 1869, Monet a fost atât de deprimat încât a sărit în Sena, dorind să se sinucidă, dar cum era un înotător bun, a scăpat. În timpul războiului cu Prusia din 1869, Monet a plecat la Londra, cu familia, ca sa nu fie recrutat. S-au întors în Franța în toamna anului 1871 și s-au stabilit în orășelul Argenteuil, la periferia Parisului. Monet încerca să se elibereze de convențiile artistice pentru a picta exact ceea ce “vedea”, nu ceea ce „știa” că are în fața ochilor lui. Artiștii fuseseră învățați să picteze obiectele cu culorile lor naturale (maro, bleumarin), ignorând efectele luminii, care schimbă culorile percepute de ochiul uman, Monet a reconsiderat această noțiune: «Încearcă să uiți ce obiecte se află în fața ta: un copac, o casă, un câmp. Gândește-te: iată un mic dreptunghi albastru, acolo o circumferință roz, dincolo o dungă galbenă și picteaz-o după cum crezi de cuviință”. De asemenea, a încercat să dea senzația de spontaneitatea scenei surprinse la un moment dat.
După ce ani de zile a fost respins la Salonul Oficial, Monet și-a propus să organizeze o expoziție independentă, astfel că, în 1874, împreună cu Egdar Degas, au reușit să o amenajeze în Studioul Fotografic al prietenului Gaspard-Félix Tournachon cunoscut ca Nadar. Criticii au luat titlul unuia dintre tablourile lui, Impresie – răsărit, pentru a eticheta în derâdere întregul grup ca impresioniști, și au atacat fără milă lucrările expuse. Louis Leroy, cronicar de artă al revistei „Le Charivari”, a glumit chiar pe seama unui peisaj citadin de Monet, intitulat Bulevardul Capucinilor, imaginându-și un dialog cu artistul: „Ai fi atât de amabil să-mi spui ce înseamnă acele picături negre de la baza tabloului?”, îl întreabă criticul. “Bineînțeles, sunt oameni care se plimbă”, explică artistul. “Și așa ți se pare că arăt eu când merg pe Bulevardul Capucinilor? Foarte nostim, ce să zic!”
Tabloul “Impresie – Răsărit” a fost pictat în timpul unei singure sesiuni, evocând trecerea de la noapte la zi în bazinul portului Le Hâvre, așadar viziunea unui fenomen natural în aspectele sale cele mai intangibile și trecătoare. Tehnica prescurtată, schițarea elementelor, aplatizarea ca o dematerializare a lumii reale, care pare mai mult evocată decât descrisă, toate definesc mai mult decât orice lucrare demersul impresionist. Navele acostate la chei, coșurile fumegânde, macaralele, depozitele, docurile, toate elementele portului sunt de abia vizibile în ceața dimineții, se contopesc în lumina caldă și rece, opacă și transparentă. Chiar și siluetele întunecate ale bărcilor mici din prim plan dispuse în diagonală – de la dreapta la stânga – arată ca niște umbre imponderabile. În jocul transparențelor lichide, al nuanțelor subtile de albastru și roz, al luminozității evanescente, discul soarelui roșu-portocaliu iese în evidență în reflexia sa densă asupra apei și constituie singurul element cu consistență cromatică. În această lucrare Monet trasează fundamentul Impresionismului: aplicarea picturii en plein air la un tablou mare, definirea formelor folosind efecte de lumină, capacitatea de a reda exact senzația pe care o are ochiul, privirea, structura atent proiectată, dematerializarea realității reprezentate.
În 1876, Monet l-a cunoscut pe Ernest Hoschedé, un om de afaceri bogat și proprietar al unuia dintre primele magazine universale din Paris, iar cele două familii s-au împrietenit. Când economia s-a prăbușit brusc, s-au trezit plini de datorii. Ernest Hoschedé a dat faliment și a plecat în Belgia, părăsindu-și soția, Alice, și pe cei șase copii. Monet a invitat-o pe Alice și pe copiii ei să locuiască cu familia lui în satul Vétheuil unde își facuse o casă. Alice a avut grija de toți, căci Camille suferea de cancer uterin și a murit în 1879. Ulterior, după o perioadă grea de lipsuri, Monet – care se va căsători cu Alice în 1892, după moartea soțului acesteia – se mută în 1883 într-o casă cu o grădină mare în satul Giverny, o localitate liniștită, cu vreo 300 de locuitori. Această proprietate a fost principala sursă de inspirație a lui Monet în ultimele trei decenii ale vieții sale. A creat o grădină japoneză pentru contemplare și relaxare, și un iaz plin cu nuferi sub un pod arcuit. Alice era o bună gospodină și l-a ajutat mult pe Monet care avea o rutină strictă. Când Alice a murit în 1911, una dintre fiicele ei a preluat îngrijirea casei. Chiar și în timpul Primului Război Mondial, Monet a continuat să picteze netulburat, deși linia frontului german se afla la doar vreo 100 de kilometri distanță de Giverny.
Pentru a-și atinge scopul declarat de a surprinde inefabilul unei impresii, spiritul și culoarea unei clipe, „o tortură continuă”, cum spunea, la începutul anilor 1880 Monet a început să picteze serii de lucrări, revenind continuu la același subiect, în diferite anotimpuri, zile, ore, așadar în condiții atmosferice și de lumină diferite. Lucra simultan la mai multe pânze ca în fiecare să surprindă un moment decisiv, o anume impresie. Dorea „instantaneitate”, spontaneitate, adică acel „văl” de lumină colorată care, pentru o scurtă perioadă de timp, constituie elementul unificator al întregii scene percepute de ochi, în așa fel încât „să redea adevărata impresie a unui aspect al naturii și nu o pictură artificial construită”. Era importantă variabilitatea atmosferică și a unghiului din care era percepută priveliștea.
După seria dedicată “Căpițelor de fân” (aproximativ cincisprezece pânze) și “Plopilor” (peste douăzeci), Monet a creat, între 1892 și 1894, ciclul fațadei în stil gotic târziu a Catedralei din Rouen, (peste cincizeci de pânze) . Catedrala este înfățișată în cele mai diverse situații sub lumina soarelui – în zori, la prânz, la apus – determinate de condițiile atmosferice – senin, înnorat -, de ora zilei și de anotimp.
Apoi și-a îndreptat privirea către Catedrala din Rouen, făcând studii similare asupra efectelor luminii și atmosferei pe fațada acesteia în diferite momente ale zilei, ca o înregistrare vizuală a percepțiilor acumulate.
În cele din urmă, Monet a preferat să fie singur cu natura, creându-și picturile mai degrabă decât să participe la bătăliile teoretice sau critice de pe scena artistică și culturală a Parisului. După ce a călătorit în deceniile 1880 și 1890 la Londra, Veneția, Norvegia și în jurul Franței, în 1908 s-a stabilit definitiv la Giverny. În anul 1911 a murit cea de-a doua soție, Alice, urmată în 1914 de fiul său Jean.
La începutul anilor 1900, Monet și-a dat seama că începea să aibă probleme de vedere. Știa că Edgar Degas orbise și se temea de aceeași soartă. A fost diagnosticat cu cataractă la ochiul drept, o boală tratabilă. Cu toate acestea, la începutul secolului al XX-lea, operația de cataractă era mai periculoasă decât astăzi, iar Monet a amânat-o până în 1920. Când a reușit în sfârșit să se întoarcă în atelierul său, Monet s-a uitat la propriile picturi cu uimire. Înainte de operație, aproape că nu putea vedea porțiunea albastră a spectrului de culori. Pentru a compensa, Monet pictase totul în nuanțe de roșu și galben. După operație nu le-a mai putut vedea pe cele roșii. A fost nevoie de câteva luni pentru ca vederea lui Monet să revină la normal. Totuși, cum bine a spus Paul Cézanne, Monet “avea un singur ochi, dar, ce ochi!”
Monet s-a luptat și cu depresia în ultimii săi ani. În 1911, a fost devastat de moartea lui Alice. Fiul său cel mare, Jean, care se căsătorise cu fiica lui Alice, Blanche, preferata lui Monet, a murit în 1914. Totuși, Monet nu a încetat să lucreze pe pânze cu dimensiuni tot mai mari. În 1922, la câteva luni după moartea galeristului Paul Durand-Ruel, Monet a fost de acord să doneze statului francez opt dintre cele mai mari picturi ale sale “Nymphéas”, cu condiția ca o galerie adecvată să le adăpostească. După război, împreună cu prietenul său apropiat, prim-ministrul Georges Clemenceau, Monet a început să construiască două camere eliptice pentru Musée de l’Orangerie din Paris, special amenajate pentru a găzdui nuferii lui Monet. Ansamblul de arhitectură și pictură a permis privitorului să se simtă ca plutind într-o apă înconjurată de frunziș. Scriitorul și artistul suprarealist André Masson a spus chiar ca este „Capela Sixtină a impresionismului”. Totusi, când nuferii au fost instalați în noile spații, în 1927, erau deja un anacronism. Avangarda era în plină desfășurare, iar impresionismul părea o artă a trecutului. Contemporanii săi au numit lucrările… „frumoase”.
Pentru stratificarea materiei picturale, Monet folosește o tehnică rapidă, cu pensulații dense de culoare pură, fără să pună alb sau negru pentru a lumina sau întuneca. Pentru umbre, mai intense în partea inferioară, nu folosește tonuri neutre, cele care s-ar obține din amestecarea culorilor, ci juxtapune și suprapune tușe groase de culoare, care se influențează reciproc, producând un grad diferit de luminozitate.
« Cu cât înaintez cu o lucrare, cu atât îmi este mai greu să redau ceea ce simt și îmi spun că cine pretinde că a terminat o pânză este infatuat. În fiecare zi adaug și descopăr ceva ce nu reușisem să văd până acum, chiar e greu, dar nu mă opresc. Sunt foarte obosit, nu mai suport, am petrecut o noapte plină de coșmaruri: catedrala se repezi spre mine, părea albastru, roz, galben»(Claude Monet, scrisoare către Alice Hoschedé, 3 aprilie 1892)
Stratul gros de culoare dă materialitate suprafeței pânzei, pe care se restabilește jocul de reflexii și vibrații luminoase ale pietrei sculptate. Pentru a încadra imaginea, pictorul folosește dreptunghiul ferestrei camerei din care pictează, situat la etajul doi al unei clădiri vizavi de catedrală. Această încadrare restrânsă a imaginii, extrem de aproape, diferă considerabil de decuparea largă folosită de alți pictori pentru subiecte similare care dau senzația unei consemnări arhitecturale.
Constable și Corot, de exemplu, în reprezentările catedralelor de la Salisbury și respectiv Chartres reprezentaseră pe deplin silueta zveltă a clădirii, în centrul unui peisaj urban sau natural. Monet exclude aproape complet suprafaţa drumului pe care se sprijină clădirea, transformând astfel volumul său masiv într-o structură lipsită de gravitaţie, atât de mult încât apare aproape ca o formă abstractă, un suprafață pură de culori.
Monet a murit la Giverny pe 5 decembrie 1926, la vârsta de optzeci și șase de ani, aproape fără să-și dea seama de marile transformări pe care le suferise arta la acea vreme. Totusi picturile lui au fost o sursă de inspirație pentru posteritatea sa artistică.
Din 1980 casă lui din Giverny găzduiește Fundația Claude Monet.
Monet a fost vârful de lance al impresionismului, fertil și longeviv. Arta sa este încă foarte populară, prezentă în muzee din toată lumea și sub diferite forme comerciale. Imediat după moartea sa însă, Monet, era cunoscut mai ales în cercurile iubitorilor de artă. Expresioniștii abstracți din școala new yorkeză, Mark Rothko și Jackson Pollock printre alții, s-au inspirat din arta lui, din gândirea sa cromatică și abstractă, l-au scos din nou în lumina reflectoarelor. Unii artiști precum Andy Warhol sau minimaliștii au preluat ideea seriilor de lucrări similare diferențiate mai ales prin culoare. Impresionismul și Claude Monet se află la baza artei moderne și contemporane.