19 februarie 1876 – 16 martie 1957
Privind către cer, Brâncuși și-a dat seama că e într-o rână și atunci a sculptat păsări să îl sprijine, și a mai făcut o coloană, a infinitului, ca o axă a lumii, ca pământul să se învârtească mai bine.
Brâncuși e al nostru și ne mândrim cu el și este al lumii, ce-l slăvește pe artistul nepereche care cu rădăcini adânci în eternitatea satului românesc și cu ochii ațintiți mai ceva decât Ochilă în toate zările Artei a adus sculptura la esențial.
“Copil am plecat de la 10 ani, pe jos, din Hobița-Pestișani. Tata era gospodar cu slugi în curte. La Craiova, am fost băiat de prăvălie la restaurantul Spirtaru, din fața gării. Am stat șase ani și munceam câte 18 ore zilnic. La ceasurile trei dimineața, mă sculau birjarii cu ciocănitul codiriștii de la biciușcă în ușa odăiței unde dormeam”.
Brâncuși
Despre Constantin Brâncuși s-a scris și s-a tot scris. Despre arta lui, despre iubirile acestui bărbat dificil. Periodic ne amintim de moștenirea artistică pe care noi ca români credem, utopic, că puteam să o avem întreagă. Legenda însă transformă faptele. În realitate nu a existat o donație de facto a sculptorului prin care atelierul lui să ajungă în România. Pentru el, locul unde muncea, trăia și își expunea sculpturile era un spațiu sacru, pe care îl dorea acolo unde se dezvoltase, în capitala artei. Totuși s-a vehiculat mult așa zisul refuz al autorităților comuniste de a accepta legația artistului. De fapt, într-o ședință a Academiei române din 1951, Călinescu și Sadoveanu au refuzat investirea sculptorului cu titlul de academician pe motiv că arta lui reprezintă “formalismul burghez cosmopolit”. Atunci Brâncuși s-a supărat și a cerut cetățenia franceză. Este însă important de arătat că autoritățile comuniste au organizat doua expoziții Brâncuși în 1956 și Ministerul Culturii a cumpărat operele care se află azi la Muzeul Național de Artă.
Constantin a fost al cincilea din cei șapte copii ai țăranului înstărit și bun dulgher Nicolae Brâncuși și al soției sale Maria, țestătoare talentată. În același an cu el, în 1876, se nășteau alți doi sculptori importanți pentru centrifugarea artei secolului XX, Julio González și Duchamp-Villon.
Încă de mic, Constatin nu se conformează statutului de copil ascultător. Cel care va deveni “anti” tradiție în spiritul tradiției “fuge de acasa…în lumea largă” și este adus de urechi înapoi de la o aruncătură de băț, din Târgu-Jiu, doar la 25 de km distanță de Hobița, satul lui natal. Merge la școală la Pestișani, apoi Bradiceni iar la 9 ani îl găsim pe malurile râului Bistrița, păstorind în timpul liber cu buzunarele pline de pietre dornic să facă lucruri care “să bucure oamenii”. Mai fuge de acasă de două ori, odată devine ucenic de boiangiu, a doua oară vânzător într-o prăvălie. Mamei sale, rămasă vaduvă din 1885, îi e tot mai greu să îl țină în frâu.
În 1889, pleacă la Craiova unde “vrea să facă avere” muncind și 18 ore pe zi în cârciuma lui Spirtaru, peste drum de Gară. Apoi se angajează la Zamfirescu, bodegă și prăvălie, unde clienții sunt uimiți de dexteritatea lui de a face obiecte din lemn, precum o vioară dintr-o ladă de portocale, care chiar cântă. Înscris la Școala de Arte și Meserii din Dolj, progresează repede și în 1895 este admis la secția de sculptură. Locuiește la internat și e bursier al Bisericii Maicii Domnului Dudu din Craiova.
Un an mai târziu, în timpul vacanței de vară, merge la Viena unde muncește într-o fabrică de mobilier (Thonet). După absolvirea scolii doljene, ajunge pe băncile Academiei de Arte bucureștene, unde este elevul sculptorului Ion Georgescu și după moartea acestuia al lui W. C. Hegel. Pe tot parcursul anilor de studii este tot mai apreciat și primește diverse medalii și diplome.
În 1903 face un écorché care este cumpărat de ministerul educației și mult timp a fost folosit de studenții de la medicină să învețe anatomia mușchilor. Acest lucru este foarte important. Și Picasso desena ca Rafael la 15 ani, dar când a devenit artist consacrat s-a străduit să dinamiteze arta tradițională. Așa și Brâncuși, de la o îndemânare prodigioasă ajunge la esențializarea formei pentru că natura nu trebuie copiată, ci e nevoie să intri în sufletul ei și să îl extragi. Să îl faci piatră sau bronz. Tot pe aunci vine hotărârea de a pleca pe jos la Paris, după o sfadă la finalizarea bustului Dr. Carol Davila pentru spitalul militar din București. Beneficiarul îi ceruse să modifice nasul doctorului și epoleții, ca să îi dea a doua tranșă din banii promiși pentru lucrare, atunci, povestea mai târziu sculptorul “am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar, spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota și dus am fost…ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva se înnăscuse în mine și nu am mai putut răbda”.
Astfel, în 1904, el părăsește România, purtând în desagă doar “cunoștințele acumulate” și traversează Austro-Ungaria, muncește într-un spital, continuă spre Elveția, unde răcește îngrozitor (pneumonie infecțioasă) în timpul unei furtuni și este îngrijit de maicile unui spital din Basel pentru care sculptează un Crucifix drept recunoștință. Ajuns la Paris, închiriază un mic apartament împreună cu fostul lui coleg Daniel Poiană si se angajează mai întâi spălător de vase într-un restaurant, apoi ca îngrijitor într-o biserică. Schimbă locuințe, o vreme este vecin cu Pallady, primește o bursa din partea statului român de 600 de lei,
“Am făcut chiar o invenție pentru spălatul paharelor cu rapiditate. Până la mine, se spălau în două ape: un rând cu apă caldă și un rând cu apă rece. Eu am suprimat apa rece și utilizam numai apă fierbinte. Apa fierbinte dizolva, automat, grăsimile, era igienica și paharele se și uscau mai repede… Îmi frigeam buricele degetelor grosolane de sculptor, dar mă resemnasem.”
În drumul spre Paris, la Viena văzuse muzee, rămăsese impresionat de arta egipteană care îl va influența în creația sa.
Tot în 1905 se înscrie la Școala Națională de Bellearte din Paris (profesor Antonin Mercié) și face parte din “Cercul studenților români”, alături de Enescu, Traian Vuia, Henri Coandă, Nicolae Darascu, Eustațiu Stoenescu și alții. În 1907 îl cunoaște pe Rodin, în atelierul căruia lucrează o vreme, dar nu mult…pentru că “la umbra marilor arbori nu crește nimic”.
Este important de evocat acum contextul în care se naște viziunea lui care va duce la revoluționarea modului de (non)reprezentare a realității pentru o evocare simbolică a unei filosofii ancestrale, ca în arta arhaică. În primul rând Brâncuși se naște într-o cultură a lemnului și a pietrei cioplite. În memoria lui vizuală s-a gravat stâlpul casei gorjene, pe care îl va dezvolta pe verticală, având ca acoperiș cerul, în “Coloana Infinită”. De asemenea, el crește în religia ortodoxă unde este interzisă idolatria și “nu ai voie sa îți faci chip cioplit”. Brâncuși se va întâlni cu sculptura de tip occidental la Școala de bellearte, unde influențele culturii “mimetice” (cultura “biftec” cum o numea el) erau și ele destul de recente.
Așadar această formare a lui în meșteșugul popular de a cresta suprafața într-un motiv decorativ și de a sculpta coloane, stâlpi, cruci va avea o mare influență asupra artei sale. Arta românească a lemnului este sintetică, spirituală, epurată de forme inutile, nu caută copierea naturii ci simțirea. Așa și Brâncuși caută întoarcere la origini. La Oul primordial, căci ce altceva decât acest ou al începuturilor este capul adormit în care sunt doar schițate trăsăturile și evidențată această formă esențială ille tempore.
Totodată este important momentul în care a ajuns la Paris. Efervescența culturală, boema (el era însă prea riguros ca să se ia de băutură după amicul Modigliani ) expozițiile care prezentau arta celorlalte continente, mai ales cel african și asiatic, ce-au înrâurit profund direcția artei în general și pe a lui Brâncuși în special. El era un tip inteligent, cultivat, când dorea bun “coseur”, muncitor, organizat, interesat de înțelepciunea orientală, extrem de îndemnatic, combinând virtuți de meșteșugar cu viziune de profet.
Primii ani în capitala Franței sunt de studiu, încercări, muncă pentru a se întreține. În 1907 sculptează monumentul funerar Rugăciunea pentru mormântul avocatului, Petre Stănescu și cu banii obținuți își amenajează primul atelier în inima Parisului. Apoi va face “Sărutul”, tot o statuie funebră la căpătâiul unei sinucigașe. Această temă a sărutului îl va obseda în zeci de variante până la totala esențializare. Pentru că totul se poate reduce la sărut. De la cel erogen, la Sărutul rece al veșniciei.
În perioada 1910-1912 îi sculptează pe Narcis, Pasărea maiastră, Prometeu și Domnișoara Pogany, practic pune bazele vizuale ale temelor care îl vor preocupa.
În 1914 are prima expoziție în America organizată de fotograful și galeristul Alfred Stieglitz. Și în același an ziarul “Seara” publică în aprilie pe prima pagină portretul sculptorului desenat de Camil Ressu. Revine în România, dar este nemulțumit de felul cum oficialitățile îi recepționează opera. I se refuză comanda unei “Fântâni arhaice” si mai târziu își va aminti cu dezgust statuia lui Haret de la universitate, o oroare, spune el, parcă ar fi un soldat în redigotă dintr-un pluton.
Opera, creația lui este jalonată de teme, motive, obsesii plastice dar toate converg spre imponderabilitatea liniei care se decantează într-un zbor precis.
Bineînțeles, nu a lipsit scandalul. În 1920 Printesa X îi este refuzată la Salonul Independenților, ca obscenă. Iar dupa opt ani, la vama americana Măiastra este considerata obiect casnic si nicidecum opera de arta , pentru ca este prea lustruită, așadar o încercare de a frauda fiscul…
Și bineînțeles contratimpul cu autoritățile române responsabile de comenzile urbanistice. Din nou la București în 1932 i se refuză “Fântâna lui Haret” pe care o propusese pentru zona Obor, pentru că primarul favorabil lui, Dem.I.Dobrescu, este înlocuit. Atunci va realiza ansamblul de la Târgu-Jiu pentru care nu va fi remunerat, decât cu încă o depunere în contul nemuririi. Și astăzi oamenii respiră alături de aceste opere care reprezinta o succesiune unitară, conformă viziunii și obsesiilor lui, profund legate de spațiul arhaic din care provenea. Coloana care sprijină cerul, aidoma stâlpilor din lemn ai caselor țărănești, “Masa tăcerii” , a acelei liniști cu care țăranul așezat la o măsuță de lemn cu trei picioare pe scaune fără spătar își mânca hrana zilnică, înconjurat de ai săi…și “Poarta Sărutului”, locul unde și astăzi îndragostiți vor să își unească destinele, amintind de templele tuturor veacurilor ca o sinteza a iubirii de Dumnezeu, de oameni, de perechea ta, de jumatatea ta.
“Sfântul” din Montparnasse moare pe 16 martie 1957 și este înmormântat la cimitirul din cartier pe 19 martie.
Și restul e…tăcerea contemplativă în fața unei opere a maestrului, este Sărutul grației care îl binecuvântează pe privitor și coloana infinită a tot ce s-a scris și disecat și mixat despre genialul sculptor român care căuta în artă simplitatea unui sentiment dumnezeiesc.
I am impressed, I must say. Very seldom do I encounter a blog thats both educational and entertaining, and let me tell you, you have hit the nail on the head. Your blog is outstanding; the issue is something that not many people are speaking intelligently about. Im really happy that I stumbled across this in my search for something relating to it.