Greu de circumscris unui curent, pictura lui Corneliu Baba reprezintă un timp psihologic, social, istoric. O situare cu personalitate în secolul XX. O viziune antropocentrică, cu accent pe portretul sinteză a unei filiere spirituale cu predecesori iluştri din istoria artelor, de la pictura bizantină la Rembrandt sau Goya. Dialoguri peste timp, într-un spaţiu al tăcerii sau monologului mustind de înţelesuri întreţesute pe pânza tablourilor de câteva culori: roşu englez, umbra arsă, siena, unele cadmiuri, albastru ultramarin, negru şi alb.
“Pânza din fața mea și de asemeni toate cele ce poartă același titlu “Regele Nebun” sunt dedicate memoriei inocenților, victime de-a lungul intregii istorii și astăzi de asemeni, ale atâtor regi și atâtor dictatori atinși de maladii mintale ale căror spirite dezaxate de accese paranoice, de deliruri de megalomanie și de complexe ale puterii de a stăpâni fac să sufere milioane de supusi, bărbati, femei, copii, în sinistre închisori, în lagăre de concentrare și exterminare, in clinici de psihiatrie și în „gulaguri”, unde suprimându-li-se libertatea de gåndire prin subvesiunea eticii și a constiințel, sunt distruși fizic în numele unei aşa-zise ideologii de dreapta sau de stânga. Inconjurat altădată de ovații, de omagii și de false aplauze dictate de cele mai umilitoare fenomene de masă, minciuna, laşitatea și frica colectivă, regele meu nebun, în toate pânzele, nu mai este decât „bietul om” bolnav, torturat de fantasme si de ecoul blestemelor celor ce au avut şansa să supravietuiască actelor sale de violență și de sadism din ceasul penibil al oribilei sale glorii. Închis întro celulă de ospiciu, unde îşi va încheia sinistra carieră cu mintea intunecată, cu privirea rătăcită, cu trupul înfășurat într-o mantie improvizată, cu picioarele goale, „Regele Nebun” se învartește, în unele din pånze, fără răgaz, în jurul pereților celulei sale sordide, urmărit numai de propria-i umbră. Uneori poartă pe cap o coroană de hartie… Câteodată un câine vagabond se află prin preajmä. Altunde “Regele” nu mai este decât un spectru ce rătācește. El vine de niciunde și se Indreaptă spre nicăieri.” ( Corneliu Baba, text pentru verso-ul pânzei “Regele Nebun”, 1984)
Pictura lui Baba este o meditaţie adâncă asupra condiţiei umanului de „trestie gânditoare” muritor şi însetat de nemurire, fiinţă socială şi în același timp însingurată ce-şi găseşte expresia picturală dramatică şi neliniştitoare în scene de grup sau în câte un personaj emblematic: “Regele Nebun”, “Arlechinul” şi mai ales “Pictorul”… Acesta este însuşi Baba ce dialoghează în oglindă, căutând însemnele timpului pe chipul său, de-a lungul întregii vieţi de artist „jucându-se de-a Rembrand”, dar mai ales de-a sine însuşi, „de-a Baba” : „Am vrut să pictez întotdeauna ca mine” mărturisea ades pictorul.
S-a născut la începutul secolului, „când Cezanne mai trăia şi Picasso nu distrusese încă forma” pe 18 noiembrie 1906, la Craiova, într-o familie de români din regiunea de sud a Banatului. Încă de mic, Corneliu Baba deprinde meşteşugul culorilor și virtuozitatea liniei academice precum şi înţelegerea materiei plastice în atelierul tatălui său, Gheorghe Baba, pictor post impresionist, talentat peisagist.
“De câte ori am clipe de îndoială și de zbucium îmi vine în minte rugăciunea Henriettei Charosson: „Astă seară, Dumnezeul meu”. O transcriu dintr-un carnet de schițe unde o am copiată: „Astă seară Dumnezeul meu, mi-e inima grea și fără nici o speranță. Anii pe cari îi am, oboseala, bani cari se câștigă atât de greu și se duc atât de ușor, tăcerea și singurătatea pe cari în unele zile le simți ca de plumb și toate împotrivirile, greutățile și așteptările zadarnice: indoielile asupra operei mele și cari vin să mărească uitarea din partea celorlalți; sentimentul că totul este pulbere și zădārnicie, groaza de anii cari au să vină, Doamne Dumnezeule ți le aduc prinos fiindu-mi astă seară singura bogăție pe care pot să ți-o dăruiesc.. “Jurnal”, 30 maiu 1944
Multă vreme însă, sensibilitatea artistică precoce si admiraţia pentru George Enescu l-au făcut pe tânărul Baba să caute expresia talentului său în muzică, ca violonist. A rămas toată viaţa un pasionat şi bun cunoscător al artei sunetelor, aşa cum Literele, urmate la Bucuresti în tinereţe, au constituit pârghii de înţelegere a realităţii transpusă literar în „notaţii intime de atelier”: jurnalele pictorului.
Deşi a fost respins la Academia de Artă bucureșteană, vocaţia de plastician l-a făcut repede cunoscut ca excelent portretist, Baba desăvârşindu-şi studiile de artă la Iași sub îndrumarea lui Tonitza. Martor a două războaie mondiale şi a numeroase sfâşieri lăuntrice ale societăţii românești pe parcursul unui secol marcat de cei cincizeci de ani de comunism, Baba, ce s-a considerat mereu „un musafir în epocă”, a fost pe deplin dedicat artei sale, stilului său figurativ de transfigurare a marilor neliniști ale umanităţii şi zbuciumului colectiv al Estului.
“Gândind la Rembrandt van Rijn… …Mulți au găsit să-mi reproșeze că sunt rob al unor formule depășite cu preferință pentru clar obscur… dar umbra și lumina sunt eu ! Sunt eu, cel plin de contraste, de inegalități, suntem noi toți, e însăși viața din jurul nostru. Lumina va străbate multă vreme încă prin ochiuri de geam și va cădea ca și atunci pe chipurile oamenilor, pe obiecte de metal, de lemn, pe faldurile mătăsurilor sau va lumina întunecimile adânci ale catifelelor vestimentare, va desena pe ziduri umbre puternice sau uşoare, se va lupta cu întunericul după aceleași legi dinainte și din vremea lui impunându-și fiecare supremația. Suntem făcuți din umbre și lumini. Pentru a prețui strălucirea luminii trebuie să știm a pătrunde misterul întunericului”. Jurnal 1955 -1975
Pentru Corneliu Baba, pictura este un fel de Complex al lui Sisif, în care artistul „vânător de năluci”, fiinţă alcătuită din lumini şi umbre, din contraste, ca şi lumea de altfel, luptă neînfricat cu tainele culorilor şi cu sine însuşi, asemeni lui Iacob cu Îngerul.
Opera sa este alcătuită din câteva teme fundamentale şi din numeroase reluări, variante ale unor viziuni compoziţionale sau portretistice proprii. De-a lungul creaţiei sale se recunosc etape în care fără a ieşi din zona realismului, pictorul dă o mai mare pondere expresivităţii şi mesajului metafizic.
“Am visat astă noapte ceva încâlcit și absurd. M-am trezit într-un timp, m-am gândit la vis și una din imagini mi s-a părut superbă. Sburau niște păsări mari prin fața mea. Mã gândeam că aşa trebuie să fie pictura, ca aripile acestea care fâlfâie într-un ritm greu, parcă melodic. Sborul acesta avea o mare solemnitate și eu repetam în vis mereu, așa trebuie să fie pictura … […] Pictură, poezie, muzică, iubire, viață și moarte… Pe suprafața paletei întreaga complexitate a lumii de contraste dintr-o simfonie, dintr-un poem. Alămuri, coarde, timpane, tube traduc la un limbaj creația. Mă gândesc neîncetat la dialogurile unor instrumente, la singurătatea unor fraze rostite de violoncel, de vioară sau de flaut, de răspunsul dat de un oboi. Și mai departe la pauze, la așteptările acelea înfricoșătoare înainte de începerea unui rondo”… (Corneliu Baba, citat, “Jurnal”)
În opera sa predomină „cavaleri ai tristei figuri” deseori personaje anonime ce animă din ungherele timpului lupte la fel de anonime cu morile de vânt ale condiţiei umane. Regi ce au nebunia plină de miez a arlechinilor care la rândul lor printr-o disimulată bună dispoziţie participă la Commedia Terrestre în care măreția decăzută sau umilul exaltat, regele nebuni sau arlechinul, atemporali şi misterioşi sunt ca feţele unui Proteu ce strigă, plânge, geme sau tace cu demnitate dar are în priviri mereu ironia melancolică a celui care ştie că viaţa omului e doar un abur al Marii Treceri.
Izolarea artistului în ultimii ani de viaţă a fost răspunsul său la contradicţiile lumii exterioare pe care nu a încetat să o observe cu simţ al umorului şi acuitate a privirii ce ajunge la miez.
“Rămas la adânci bătrânețe același vânător de năluci încerc să-mi amintesc cum au plecat fiecare dintre bătrânii pe care i-am găsit aici acum o jumătate de veac, încredințați că ei vor trăi pentru viitorul ce le aparținea ca un drept câștigat de atâția dinaintea lor. Acum stau singur în încăperea din turn plină de operele celor ce au trecut pe aici. Nu mai e nimeni din cei ce predicau la vremea aceea „noul” ceasului de atunci.. […] De când căutam marea singurătate bine- cuvântată fie ! Am în mine o lume a tăcerii care se apără de tobe și trâmbițe. E lumea fabuloasă a culorilor, a tristei expresivități umane. Am gustul tăcerii și al meditației adânci. Am bătrânii mei sfinți. Mă duc să încui usa după ultimul. Nu știu cui să dau cheia.. Drum bun pe mai departe și nu uitați…nemurirea“. (Corneliu Baba, Jurnal, 1994)
