Şcoala din Ferrara a strălucit cu lumină dulce, diafană dar trecătoare câteva decenii la mijlocul secolului al XIV-lea. Era o perioadă de intensă animaţie culturală în întreaga Italie, Toscana mai ales, secondată de Padova şi Veneţia, dau tonul Peninsulei. Se recitesc anticii şi, digerată experienţa Evului Mediu, intelectuali şi filosofi trasează programe iconografice care reiau vechile teme creştine în lumina antichităţii şi a unor noi tehnici de tratare plastică.
Încă legată de Goticul Internaţional, Ferrara se complace într-un limbaj intelectual şi aristocratic, fiind totodată deschisă la inovaţiile Renaşterii.
„Într-un spaţiu echilibrat de perspectivă, anatomiile se desfăşură îmbrăcate în materii preţioase pentru a compune o decoraţiune imaginară şi misterioasă. Arhitectura antică este redescoperită dând naştere unei poezii bizare, neliniştite, febrile”.
Fondator şi maestru al Şcolii din Ferrara, Cosimo Tura este mai puţin cunoscut decât alţi mari contemporani ai săi din Quattrocento, secol care a însemnat transformarea radicală a artei, pe de o parte dându-i însufleţirea spaţiului şi umanismul concepţiei, pe de alta stabilind tipare ce au condus inevitabil la manieră în următorul veac.
În arta lui se regăseşte acea aplecare a gustului către rafinamentul subtil şi curtean al goticului internaţional ce se simţea în climatul artistic al Ferrarei, în vremea guvernării familiei d’Este. În 1456, artistul a fost numit pictorul de curte al ducelui Borso d’Este, după ce petrecuse patru ani la Padova unde deprinsese meşteşugul picturii ca şi Mantegna sub îndrumarea lui Francesco Squarcione. Deşi într-o oarecare măsură primeşte influenţe de la Piero della Francesca, Mantegna, Donatello şi Roger van der Weyden, Tura le trece prin filtrul propriei viziuni sculpturale, dar potrivit dictatului vremii: „dacă vrei să studiezi ceva din natură, priveşte la antici”. Acest lucru se vede în trăsăturile etrusce al domniţei salvate de Sfântul Gheorghe într-un diptic al pictorului, constituind uşile orgii din Catedrala din Ferrara, şi tot acolo, eroul călăreşte un armăsar modelat ca un roib din vechile statui ecvestre.
Tura foloseşte adesea elemente arhitectonice inspirate din Antichitatea clasică, peisaje imaginare, construcţii magistrale în perspectivă alături de altele unde elimină relaţiile spaţiale logice.
În altă parte, Cosimo va ieşi din tiparul iconografic al Sfintelor Fecioare cu Prunc: copilul Iisus ţine ochii închişi, este vulnerabil, abandonat cu totul somnului, în vreme ce Maica are privirea filtrată sub pleoape grele.
În puţinele lucrări ce s-au păstrat, sau care îi pot fi atribuite, Tura are un stil propriu, uşor de recunoscut, care foloseşte virtuţile decorative ale liniei tensionate în contururi grafice, punând totodată în valoare calităţile minerale ale culorilor, cu intensitate dramatică şi eleganţă. El anticipează Manierismul şi prin atracţia pentru artificialul încadrărilor spaţiale abstracte. Tura foloseste elemente decorative clasice, peisaje imaginare, construcții impunatoare. El alternează profilarea spațiului în perspectivă cu eliminarea în alte părți a relațiilor spațiale logice. Formele sale sunt ades stilizate şi uşor deformate, robuste, unghiulare, stranii, emanând un farmec atins de melancolie şi sunt aşezate în grupări ornamentale ce amintesc de heraldică. O duritate graţioasă a chipurilor îl vrăjeşte pe privitor.
În figurile sale afectate, aritmice, în materia cizelată până la simularea durităţii pietrelor preţioase, a fildeşului sau coralului, se afirmă în ansamblu o interpretare medievală, astrologică şi magică a realismului flamand, regăsindu-se totodată aspiraţia de deschidere a spaţiului prin perspectiva pe care a cultivat-o Renaşterea. Subiacentă, există la Tura o cruzime rafinată.
Cosimo Tura s-a născut la Ferrara pe 28 aprilie 1430. Atunci când a devenit pictorul de curte al Ducelui Borso d’Este, acesta i-a asigurat un apartament în palatul ducal, mai târziu i-a dat o casă şi l-a plătit atât de bine încât Tura a devenit un om bogat. A executat numeroase comenzi pentru duce în domeniul artelor aplicate. A desenat steaguri, costume pentru servitori, modele de argintărie, tapiserii şi harnaşament pentru cai, coifuri şi scuturi. I se datorează proiectul decoraţiei Sălii Lunilor din Palatul Schifanoia şi la care au muncit şi alţi doi mari artişti ai şcolii ferrareze: Francesco de Cossa şi Ercole de Roberti. Istoria curţii d’Este şi scenele de viaţă citadină sau campestră sunt reprezentate simbolic în imagini anecdotice sub semnul astral ce le corespunde. Ansamblul este omogen, elegant şi ironic, stilul viu dar echilibrat, deopotrivă abstract şi descriptiv.
Nu s-a căsătorit niciodată. A avut un copil cu servitoarea sa. După ce patronul său a murit în 1471 celebritatea lui Tura a început să pălească. În ultimii ani de viaţă a trăit într-un turn al zidurilor Ferrarei. A murit sărac în aprilie 1495.