,,Dacă nazismul a pierdut războiul, a câștigat în schimb pacea”, spunea Paul Virilio1 și poate niciodată arta nu a fost mai obsedată de moarte, de suferință, de distrugere decât în perioada postbelică. Arta devine tortură, supliciu, frământare. Sângele și violența ies de pe pânză, Triumful Morții nu se mai pictează ca la Breugel ci se trǎiește în performance. Vrăjitoarele spintecă animale în fața publicului, nu se mai mulțumesc să apară în capricii ca la Goya. Autopsiile lui Rembrandt se fac pe viu. Carnea nu se mai torturează pe pânze ca la Bacon și catharsisul este adus de întuneric, nu de lumină.
„Nu există altă origine a frumuseţii decât rana, singulară, diferită pentru fiecare, ascunsă sau vizibilă, pe care fiecare om o păstrează în sine şi unde se retrage când vrea să părăsească lumea pentru o singurătate temporară dar profundă”, Jean Genet
Atunci când Fontana își sfâșie pânzele și le intitulează “Așteptări”, el vrea să le demonstreze materialitatea, să spargă iluzia artei și mai ales să încorporeze timpul în gestul său ucigaș.
Arta contemporană produsă de “un secol nemilos”(Albert Camus) este încărcată de pulsațiile unei realități ca o rană. Unii artiști devin martiri ai propriei opere, ei acceptă să sufere pentru a mântui o lume unde frica de timp a provocat criza de identitate a sufletului. Pornind de la premiza că în artă totul este permis ei devin demiurgi dar și demonii propriei opere, își transformă corpul în material de lucru. Sângele devine culoarea pe care gestul o răvășește în happening-uri ce exorcizează cele mai intime trăiri. Se caută reîntoarcerea la libertatea primară a copilăriei, fără prejudecăți sau ecrane înșlătoare. O acțiune neliniștitoare, o interogație ce sparge contururile obișnuitului și ajunge la catharsis șocând pentru a descoperi noi teritorii ale existenței ca artă.
Violența pulsează ca inimă a artei contemporane. Artiștii actuali o trǎiesc în corpul lor, folosind carnea, sângele, suferința ca elemente constitutive ale limbajului artistic. Ajung să se automutileze, expun cadavre de animale: într-un happening de Hermann Nitsch un miel așezat cu capul în jos este tăiat și sângele îi curge pe corpul gol al unei femei.
Din 1963 ,,Acționiștii” vienezi experimentează efectele mutilarii asupra propriului corp în spectacole date în public. Günter Brus se mânjește cu culori de ulei amestecate cu propriul sânge (1964-65): ,,corpul însuși, funcțiile lui, reacțiile lui, excrementele devin mijloace de expresie”: pictura mă mănâncă, mă decapitează, mă mumifică, mă penetrează, mă decupează… pictura/arta castrează…
Rudolph Schwarzkogler își torturează părți ale corpului pentru a intra în extaz. Gina Pane (Action Psyche, 74) își mutilează trupul ca o recunoaștere a vinei umane și o dorință de expiere a acesteia prin artă. Iar Orlan își modelează capul chirurgical după modele din istoria artei în performance-uri cu acompaniament muzical, poezie și dans.
În sufletul artei sălășluiește nevoia de crimă alături de aspiraţia spre creație. Nu poți vedea frumosul fǎră să înțelegi urâtul, ca să te înalți la cer trebuie să treci prin infern, creația poate fi bucurie dar și dramă lucidă care cuprinde în receptacul toate temerile omenirii. Arta este purgatoriu. Arta este agonie pentru a ajunge la extaz. Artistul ia locul dumnezeului care e mort și creează oameni goliți de eul lor (Stelarc), afirmând că, dacă arta a murit (si ce este de fapt Arta…), trăiască anti-arta, arta informală, adică art-autre.
În epoca contemporană artistul simte ostilitatea obiectelor căreia îi răspunde cu un fel de manierism al diformului. Joel-Peter Witkin compune imagini fotografice lugubre din cadavre dispuse pe fundaluri victoriene ca într-un coșmar. lar Andres Serrano face arta conceptuală cu ajutorul unor fotografii realizate la morgă, sau atrage atenția folosind pârghiile blasfemiei.
Atracția pentru morbid exista și în perioada romantică (Géricault picta fragmente de cadavre, așezate în chip de naturi statice), iar mișcarea simbolistă o exacerbează. Comportamentul criminal al unei arte ce distruge forma pentru a o recrea diferit, pentru a autopsia realitatea, marchează începuturile picturii moderne. Dupa război noii realiști caută absolutul efemerului. Yves Klein filmează fazele unei distrugeri prin foc sau pârlește pânza tratată chimic pentru a obține senzații extreme ale culorii. Tàpies introduce majuscula cuvântului moarte ca o permanență a tablourilor sale, făcute unele din deșeuri, din rămășițe ale cotidianului în stilul artei povera. Damian Hirst vorbește despre .,Imposibilitatea fizică a morții în mintea unei persoane vii” (1991) folosindu-se de un rechin mort așezat într-un acvariu plin cu lichid conservant. Otto Muehl distruge pentru a descoperi “ce suntem nu ce am vrea să fim”.
Artistul e din ce în ce mai conștient de propria înstrăinare față de realitatea pe care nu mai vrea sa o reproducă mecanic ci își constituie arta din esențe, din viziuni, din trăiri materializate în forme și culori, din propriul temperament transpus în artă ca vibrație ritmică sau melancolică. În mass media nevoia de crimă se traduce în cronica neagră, știrile de senzație, bârfa colectivă care a înlocuit “ceaiul de la ora cinci”, unde oamenii ies din anonimat pentru că au ucis, au tâlhărit, au violat sau au fost uciși, tâlhăriți, violați.
Accentul este pus pe partea întunecată a existenței, pe liniștirea prin neliniștire. În modă hainele se sfâșie, în muzică se poartă sonoritățile acute ca tot atatea strigăte, ritmuri și mișcări violente.
«À coup de sang versé, de cris, d’actes terroristes, de poèmes, de cérémonie blasphématoires, les artistes interrogent, interpellent, inquiètent », din “Art à Mort”, Virginie Luc
Pentru a găsi esența artei și a realității unii artiști își distrug opera sau se autodistrug, sinucigându-se. Creația lor devine mai puternică decât ei și îi îngurgitează. lluzia devine mai reală decât realitatea, propria operă îi înghite. Disperare existențială dar și tentația necunoscutului din spatele vizibilului. Mulți se sinucid aruncându-se de la înălțimi, ca o ispitire a zborului spre înalt sau dimpotriva ca o auto-pedepsire pentru încercarea de a fi dumnezeii propriei cosmogonii.
Note:
- Paul Virilio (4 ianuarie 1932 – 10 septembrie 2018) filosof, urbanist și teoretician al “esteticii războiului”, care a susținut că în tehnologie un rol important îl are “accidentul”, ieșirea din normal aleatorie, războiul cu obișnuitul.