Murim atunci când murim şi murim a doua oară când ni se pierde amintirea, când au dispărut cei care ne-au cunoscut şi umbra vieţii s-a evaporat ca un suflu, de fapt murim nu o dată ci în fiecare clipă, toate ne schimbă, orice moment este un adio nostalgic pentru persoana care am fost şi aparent continuăm să fim, pentru eul străin…Este ceea ce încerca să recupereze în arta sa Cristian Boltanski, unul dintre cei mai interesanţi artişti francezi contemporani care a ales ca fundament al creaţiei sale: memoria uitării.
Unii îl numesc fiul holocaustului, şi asta poate din pricina rădăcinilor sale evreieşti din partea tatălui, mama sa fiind ortodoxă.
Boltansky s-a născut la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1944, în Parisul ocupat de nazişti. Prea mic să simtă direct dezastrele războiului, presiunea psihologică a suferinţei colective a fost însă percepută de micul Cristian care a folosit în opera sa de mai târziu starea de tensiune dramatică, disperarea tatălui său, ideea de moarte, de resurecţie, veşmintele ca o formă a memoriei, sau hainele ca nişte învelişuri golite de conţinutul lor uman.
Totodată el este interesat de reflectarea în artă a inocenţei primordiale a copilului. Într-una din rarele sale picturi, Boltanski îşi face autoportretul alături de care scrie cu litere de-o şchioapă: „Sunt fericit că este ziua mea”. Erou pentru o zi, adultul retrăieşte bucuria aniversării când conştiinţa trecerii timpului nu era atât de acută, de devastatoare.
Pe artist îl obsedau obiectele cotidiene abandonate sau pierdute. Obiectul devine un manifest împotriva uitării. Prin lucru se ajunge indirect la omul care l-a posedat. Perechi de pantofi vorbesc despre străzi, locuri, picioare care şi-au imprimat în obiect propria formă, propriul temperament. Un obiect este o mărturie despre identitatea posesorului lor.
Boltanski este un povestitor al lucrurilor mărunte cărora nu numai că le restituie demnitatea pierdută dar le ţine vie memoria, amintirile. În acumulările sale ce amintesc într-un fel de noii realişti el evocă deopotrivă drama războiului şi a mormanelor de obiecte personale ale celor închişi în lagărele de concentrare naziste.
În unele construcţii experimentale el se foloseşte de lumină care se aprinde şi se stinge alternativ, creând în spectator stări ce sunt accentuate de mirosurile uneori neplăcuate ale obiectelor şi hainelor care nu au fost spălate pentru a păstra amprenta personală a necunoscuţilor cărora le-au aparţinut: miros de sudoare, de pivniţă cu egrasie, miros de timp. Hainele sunt adeseori îngrămădite pe etajere ca într-un depozit de vechituri, ceea ce reflectă o realitate dureroasă a ereii industriale, de când cu democraţia vestimentaţiei, oamenii au putut să fi mai bine îmbrăcaţi pentru mai puţin bani, hainele demodându-se repede, se aruncau, nu se mai lăsau moştenire ca în trecut peste generaţii, când o haină elegantă arăta statutul posesorului şi putea să coste cât o trăsură. Astăzi hainele încep să-şi piardă identitatea, produse în serie devin anonime, ele antrenează în nefiinţa lor o parte din fiinţa omului şi totodată la nivel global ajung să invadeze planeta, sufocând-o. Doar timpul purtării, amprenta corpului le redă demnitatea.
Inspirându-se din muzeele de arheologie el dispune în vitrine obiecte, fotografii, scrisori ca adevărate certificate de existenţă. Totodată el adună obiecte care au aparţinut unor persoane defuncte pe care le cataloghează după modelul inventarelor poliţiei judiciare. Banalitatea documentelor este desminţită de rigoarea prezentării. Fotografii de amator, prost încadrate interesează pentru că exprimă fragilitatea memoriei, şi au un mare potenţial emoţional. Mărite, încadrate şi acumulate sub forma unor vaste compoziţii murale aceste documente capătă o demnitate nebănuită. Din poze stângace de amator în alb-negru privesc membrii unei familii în instantanee surprinse de-a lungul mai multor decenii, portrete de copii frecventând un club de distracţii, liceeni deveniţi bunici, adevărate poeme în imagini despre timpul care nu iartă.
Uneori opera sa ţine de monumentul funerar. El inventariază obiecte care au aparţinut unor anonimi, fotografii de necunoscuţi în cutii de metal alb, luminate de lămpi. Le numeşte „relicvarii”. Cutii vechi de biscuţi, metalice, aşezate unele peste altele cu grijă, par să conţină resturile vieţilor celor care apar în fotografiile prinse cu grijă pe fiecare dintre ele ca pentru o identificare, melodramatică şi totodată solemnă. Opera sa se este filosofică, el nu neagă ci afirmă umbrele trecutului, acestea convieţuiesc cu prezentul în rămăşiţele uitate ale zilelor. Boltanski se defineşte pe el însuşi ca artist tradiţional în măsura în care reuşeşte să emoţioneze spectatorul. ..
În expoziţia instalaţie realizată în Rusia şi intitulată „Fantomele din ‘Odessa’ artistul evocă memoria familiei sale originară din acest oraş. Un samofar este tot ceea ce i-a mai rămas de la bunica sa rusoaică. Aceasta născută într-o familie bogată a fugit de acasă pentru a se căsători cu iubitul ei, fost cântăreţ de operă ajuns muncitor la Paris. Peste timp când tatăl său chirurg a revenit pe meleagurile natale, nu a mai găsit pe nimeni din familia sa, toţi plecaseră sau muriseră. În opera lui Boltanski, Dumnezeu este întotdeauna prezent. Artistul foloseşte materiale sărace, perisabile, şi uşor de identificat. Pentru el fiecare om este unic. Această unicitate a memoriei personale, intime, individuală, măruntă este pentru el mai importantă decât memoria colectivă, cea despre care vorbesc cărţile de istorie. La începutul creaţiei unui artefact se află spune el întotdeauna un fapt psihologic şi istoric care trebuie să fie povestit pentru a fi mai bine înţeles. Folosind fotografia, videoul, lumina, instalaţiile cu materiale simple, cotidiene el elabora un discurs tulburător despre memorie şi identitate.
Christian Boltanski a avut expoziţii personale la Centrul Georges-Pompidou din Paris, Galeria Whitechapel Art din Londra, Muzele de Artă Contemporană din Oslo, New York, Amsterdam şi Paris. A participat la numeroase expoziţii internazionale, la Bienala de la Veneția şi la Documenta de la Kassel.
A murit pe 14 iulie 2021, la Paris.