Suzanne Valadon nu a produs cutremure în arta modernă modificând unghiurile de percepţie şi redare ale realităţii, ca mai tânărul ei contemporan Picasso, ci s-a mărginit să reflecte plastic realitatea cu precizie delicată, masculinitate şi o anume graţie plină de forţă. Suzanne iubea realitatea aşa cum iubea viaţa, cu pasiune şi senzualitate, cu aplicaţie pentru ceea ce este concret, palpabil, vizibil, fără să lase loc pentru orice fel de speculaţie. Desenul ei este robust, autoritar, voluntar cu o linie sigură, o mână lipsită de naivitate dar cu un primitivism agrest, uşor acid, ca şi unele culori folosite în pictura ei în ulei. Prin arta ei, Valadon nu vrea să schimbe lumea sau să pătrundă în unghere psihologice necunoscute. Pictura ei nu se dorește o frescă socială, ci dispune de un limbaj pictural personalizat şi o mare intuiţie a liniei expresive.
Arta ei este o imagine a propriului ei caracter puternic. Suzanne înfruntă ductul cu acelaşi curaj cu care a înfruntat viaţa şi cu inteligenţa privirii iscoditoare a realităţii cu care a ştiut să fure meseria de la marii maeştrii ai penelului care s-au întrecut care mai de care să o picteze. Mai întâi sexagenarul simbolist Puvis de Chavannes cu staticile lui picturi alegorice, apoi bolnăviciosul Renoir cu robustele şi totodată fermecătoarele lui baigneuses, şi cel ce i-a fost un timp chiar iubit – extraordinarul desenator Toulouse-Lautrec, adevărat satir al boemei pariziene.
„Teribila Marie” şi-a schimbat poate numele în Suzanne ca o trimitere la parabola biblică, dar în ciuda experienţelor ei, erotismului neînfrânat, sufletul ei a păstrat întotdeauna neprihănirea unei ţărănci înfrăţite cu natura, deşi aceasta apare atât de puţin în lucrările artistei, acea natură ce transpare în spaţiile citadine pictate după cărţi poştale de mai ilustrul ei fiu, Maurice Utrillo, şi el copil din flori ca şi ea.
Deşi a cultivat misterul în ceea ce priveşte biografia sa, se ştie că Marie Clementine Valadon, alias Suzanne Valadon, s-a născut pe 23 septembrie 1865 la Bessines, lângă Limoges, din tată necunoscut, fiica unei femei de serviciu. Această Madeleine va apărea mai târziu des cu chipul brăzdat de riduri adânci în tablourile fiicei ei, numită de aceasta simplu bunica, sau „mama adoptivă” cu ingratitudine faţă de cea care s-a sacrificat să o crească pe ea şi pe fiul ei Maurice, părăsind locurile natale pentru a veni la Paris, unde s-a stabilit în Montmartre.
La vremea aceea „la grande butte” nu era încă teritoriul pictorilor şi al unei boeme artistice psihedelice întreţinute de numeroase cabarete şi taverne. Pe colina unde se crede că a fost martirizat Sfântul Denis, patronul Parisului, multă vreme s-a aflat o mănăstire ce nu prefigura prin nimic numeroasele bordeluri de mai târziu. În apropiere de locul unde urma să se înalţe Bazilica Sacré-Coeur, străzile şi casele mai păstrau un caracter rural şi Marie va creşte odată cu metamorfoza acestui cartier emblematic pentru arta modernă la cumpăna dintre cele două secole.
Adolescentă, devine regina balurilor din recent deschisele cabarete, schimbă slujbe modeste, face acrobaţii la un circ până îşi fracturează coapsa, şi, mai ales trezeşte interesul pictorilor pentru formele ei sănătoase, armonioase, de fruct tânăr, pentru pielea ei sidefie şi pletele bogate, pentru privirea albastră, languroasă şi puţin obraznică de sub sprâncene frumos arcuite, pentru nonşalanţa şi impetuozitatea ei uneori neruşinată, pentru inteligenţa ce transpare în spatele purtărilor ei necizelate, pentru imensa încărcătură de senzualitate şi mai ales de viaţă ce se simte în ea.
Devenită modelul pictorilor ea îşi împrumută imaginea deocamdată anonimă unor pânze ce vor deveni celebre. Chavannes o alege pentru Pădurea sacră îndrăgită de Arte şi Muze, iar Renoir o va face protagonista unor numeroase tablouri şi desene, cum ar fi Dansul la ţară, Dansul la oraş, Umbrelele sau Cosiţa din 1885 unde Marie ce-şi luase deja numele de Suzanne, apare în toată strălucirea ei de femeie, cu forme împlinite probabil şi de destul de recenta ei maternitate. Căci în 1883 ea dăduse naştere unui prunc Maurice, căruia mai târziu îi va da numele său Utrillo, un pictor catalan de treabă, prieten devotat al artistei. Maurice Utrillo va moşteni poate alcoolismul său cronic de la părintele lui necunoscut, dar şi o sensibilitate plastică deosebită de la mama sa, Suzanne pe care în opinia criticilor şi a negustorilor de artă o va depăşi din punct de vedere artistic.
În timp ce îşi câştigă existenţa ca model, Suzanne îşi cultivă vocaţia de desenatoare, pe care o simţise de copil. S-a spus despre ea că aparţine picturii naive, pentru că nu a trecut pe la nici o Academie de profil, dar, la ce şcoală ar fi putut să înveţe mai bine meşteşugul decât în atelierele unor mari pictori unde şi-a cultivat talentul şi spontaneitatea native cu inteligenţa valorărilor şi frazărilor plastice avizate?!
Începe să lucreze cu mult sârg, „cu furie, nu pentru a face desene frumoase bune de pus în ramă, ci pentru a surprinde o clipă de viaţă intensă în mişcare” după cum singură mărturiseşte. Degas este uimit de abilitatea tinerei, de desenele ei „răutăcioase, dure şi suple pe care le face atât de bine”, cum însuşi spune.
Suzanne nu vrea să flateze realitatea, ci o prezintă aşa cum o vede, uneori cu cruzime şi rigiditate, dublate însă întotdeauna de o armonie interioară ce dă fluiditate mişcărilor. Este obsedată de nudul feminin care apare în numeroase desene, uimitoare prin virilitatea lor, face portrete mai ales fiului ei şi nu vrea să lase să treacă nici o zi fără a trasa o linie. Nu îşi recunoaşte o ascendenţă plastică, şi singurul contemporan de care se simte mai atrasă stilistic este Gauguin.
Spre 1909 se dedică aproape exclusiv picturii, extinzând sfera motivelor înspre peisaj şi natură moartă. Cam în aceeaşi perioadă îl cunoaşte pe André Utter, mai tânăr decât ea cu douăzeci de ani, pictor mediocru dar îndrăgostit de personalitatea imperioasă a celei ce nu încetase să farmece în ciuda timpului care desigur îşi lăsase amprenta şi asupra nurilor ei. Împreună cu acesta, ce-i va deveni cel de-al doilea soţ, după un mariaj de aproape zece ani cu Paul Moussis, un agent de bursa), şi cu fiul ei Maurice, vor compune acea aşa numită „triada blestemată”. Pe atunci, arta îşi ieşea din matca picturii tradiţionale concurată serios de fotografie, pentru uneori scandaloase reprezentări deformate ale realităţii, în zorii cubismului, futurismului, suprarealismului, etc. atâtea curente la care Suzanne, fidelă propriului stil nu a aderat niciodată, convinsă că prin această insistenţă va ajunge la esenţa propriei viziuni plastice.
La ea primează puterea expresiei şi acuitatea observaţiei, într-o pictură netributară vreunui anume curent, dar plină de asocieri de culoare ce amintesc prin complementaritate şi cruzime a tonurilor de nabişti sau de fovi, în timpul cărora ea a fermentat. Istoria artei nu îi este însă recunoscătoare artistei doar pentru propria moştenire plastică ci şi pentru faptul că descoperind vocaţia fiului ei, ea l-a obligat să picteze, nelăsându-l să piară în ghearele viciului.
Beţiv notoriu, Maurice Utrillo a reuşit să redea în pânzele sale, cu o mare puritate a viziunii şi o poezie adeseori melancolică farmecul străzilor din Montmartre, unde mama lui a găsit climatul propice împlinirii ei ca artistă şi ca femeie.
