Dalí: virtuozitate picturală și plastică exhibiționistă

Cine este Dalì? Un artist de geniu? Un pictor excentric ce pedalează pe resorturile iraţionalului pentru a-şi compune opera suprarealistă, provocând un public avid de neobişnuit cu imaginea sa carismatică şi extravagantă? Dalì a incitat şi a contrariat, a şocat şi a impresionat şi continuă să o facă şi astăzi, la treizeci și doi ani după moarte, în muzee sau în expoziţii, operele sale ajungând la valori incalculabile.

Viaţa şi opera lui Salvador Dalí sunt strâns legate. Evenimentele din existenţa artistului se repercutează asupra operei sale, care deseori nu poate fi înţeleasă fără a face apel la biografia lui.

Prima lecţie de pictură o primeşte la zece ani de la un prieten al tatălui său, pictorul impresionist Ramón Pichot, care îl învaţă tehnica sa. Un timp va picta portrete ale familiei şi vedute catalane. Tatăl său, Salvador Dalii Cusi este un bărbat cult şi inteligent, autoritar şi conservator, de profesie notar, se mişcă în cercuri ale elitei intelectuale şi de avangardă ale societăţii catalane din timpul său. Şi mama sa, Felipa Domenech Ferres, provine dintr-un astfel de mediu, fratele ei are o librărie la Barcelona unde se adună scriitori şi artişti.

Salvador Felipe Jacinto Dalì se naşte pe 11 mai 1904 la Figueras, unde se află astăzi Muzeul Dalì, amplasat de pictor în fostul teatru al oraşului, după planurile şi cu toate ingredientele stilului său. Dali se naşte la nouă luni şi zece zile de la moartea fratelui său, în vârstă de trei ani neîmpliniţi. Toată viaţa pictorul va avea obsesia acestui frate, obsesia geamănului, considerându-se un dublu al celui mort, venit să-l înlocuiască în afecţiunea părinţilor, de care a ştiut să profite în copilărie uneori ca un mic tiran.

Talentul său e precoce, la 15 ani îşi manifestă deja interesul pentru cubism, apoi pentru curentul fov şi fondează un ziar şcolar în care scrie articole despre opera unor mari artişti, precum  El Greco, Goya, Velazquez. Citeşte mult, mai ales filozofie, şi în pofida notelor mediocre, ia cu brio examenul de maturitate şi se înscrie la Facultatea de Arte Plastice din Madrid.

Spirit nonconformist, Dalì este însă deseori exmatriculat şi renunţă la facultate în 1926 deşi, cu un an înainte, galeria Dalmau din Barcelona îi organizase o expoziţie ce-a atras interesul publicului şi al criticii. La Madrid îi cunoaşte pe García Lorca şi pe Buñuel. Cu primul are relaţii de prietenie, suspectate de implicaţii homosexuale, pe care Dalì însă le-a negat întotdeauna. Cu viitorul regizor va colabora la filmul de referinţă al suprarealismului Câinele Andaluz, în care apar o serie de simboluri daliniene, cum ar fi furnicile. Toţi trei locuiau în acelaşi Cămin Studenţesc pentru lumea bună, unde foloseau un jargon propriu, un cod format din simboluri şi semne pe care pictorul le va folosi în tablourile sale peste ani. Unul dintre termenii cheie era putrefacţie, reprezentat adesea în pânzele lui sub forma unui măgar sau a unei furnici ce devoră un cadavru. Dalì folosise deja termenul la Figueras cu colegii de şcoală, pentru a-şi ilustra dispreţul faţă de conservatorismul burghez.

Salvador este un tânăr orientat. El ştie să caute în panorama artelor plastice contemporane lui ceea ce îl interesează. După impresionism şi cubism este atras de colaj, pe care îl asociază Dadaismului, iar de la futurişti învaţă posibilităţile de reprezentare a corpurilor în mişcare. Totodată este fascinat de realitate, pe care o transpune pe pânză cu un realism aproape fotografic şi cu o abilitate tehnică demnă de vechii maeştri, supunând-o imaginarului său halucinant şi regulilor sale compoziţionale simbolice şi suprarealiste.

Dalí ştie să amestece diferitele influenţe în creuzetul propriilor trăiri, ia câte ceva de la Miró, Picasso, Tanguy, De Chirico, Noua Obiectivitate Germană, pentru a crea tablouri ale căror subiecte sunt născute din cele mai neobişnuite asociaţii mentale, plasate în mijlocul unor peisaje ireale, unde se desluşesc însă elemente de real, o constantă fiind crestele pleşuve din apropiere de Figueras.

În 1929, cu ocazia unei vizite a suprarealiştilor la Cadaques, oraş de pe Costa Brava unde Dalì avea o casă, pictorul o cunoaşte pe Gala, soţia poetului Paul Eluard, o rusoaică inteligentă, carismatică, diplomată şi bună negustoreasă dar cu o certă sensibilitate artistică, mai în vârstă decât el cu zece ani, ce-i va deveni soţie, muză, terapeută şi totodată idolul unei intense şi mediatizate adoraţii din partea acestui artist ce avea ciudate crize de isterie şi care nu o dată a introdus în pânzele sale simboluri ale impotenţei, ale masturbării şi ale pericolului castrării.

Perioada până la cel de-al doilea război mondial este foarte fertilă pentru Dali, atât din punct de vedere artistic, cât şi în ceea ce priveşte achiziţiile tot mai numeroase ale tablourilor sale de către negustorii de artă sau diferiţi mecena. 

În perioada războiului civil spaniol Dalí a simpatizat mai întâi cu republicanii, după care cu Franco, pentru a-şi asigura posibilitatea întoarcerii în Port Llegat, în caz de victorie a generalului, pictorul considerând că doar acolo, pe Coasta Brava, în apropierea Mediteranei şi a oraşului său natal, poate să facă o operă de excepţie. Se simte atras şi de personalitatea lui Hitler, dar condamnă ororile războiului, într-o serie de pânze unde foloseşte numeroase metafore, cea reprezentând receptorul unui telefon făcând aluzie la tensiunea generală, în acea epocă nefastă în care se hotăra soarta Europei.

„Singura diferență între mine şi un nebun, este că eu nu sunt nebun”, spunea Dalì și a avut curajul de a se comporta nebuneşte, după criteriile convenţionale, pentru a-şi impune imaginea şi stilul. Elaborând metoda paranoico-critică el a servit cauzei suprarealiste, când curentul intrase în faza sa de declin, devenind unul dintre cei mai longevivi şi mai bine plătiţi suprarealişti, deşi în 1934 se certase cu Breton, datorită portretelor lui Lenin şi Hitler pe care afirmase că le făcuse pornind de la visuri, contrariind astfel idealurile politice de stânga ale liderului şi membrilor mişcării.

Metoda sa se baza pe interpretarea deviată a realităţii cu ajutorul halucinaţiei, o pârghie prin care încerca să mute percepţia realului, într-un proces inspirat din cercetările psihanalitice ale lui Freud despre interpretarea viselor. Aşa se aduceau la lumină experienţe ascunse în străfundurile inconştientului si se elibera spiritul de obsesiile malefice. Dalì dezvoltă tehnica artistică a automatismului elaborată de suprarealişti, căutând să conştientizeze transferul de imagini din propriul vis pe pânză cu lux de detalii în „fotografii făcute cu mâna” cum le denumeşte artistul şi în asociaţiile cele mai neobişnuite şi mai aleatorii. Metoda paranoico-critică constă într-o primă etapă din obiectivizarea şi sistematizarea propriului delir subiectiv şi a elementelor personale ale visului, după care urmează traducerea lor creativă în tablou, unde foloseşte un sistem recurent de metafore şi simboluri ostentativ şi lipsit de tabuuri.

Tabloul Jocul lugubru din 1929 a marcat începutul legăturii lui cu suprarealismul. În el apar imagini cu semnificaţie simbolică folosite adesea de Dalí: furnicile, ca mesagere ale descompunerii, mâna disproporţionat de mare indicând masturbaţia, frica de castrare, sugerată de diviziunea unor figuri, precum şi ruşinea şi inhibiţia sexuală, sugerate de pantalonii murdari de fecale ale unui personaj din prim plan. Acest ultim lucru a fost criticat chiar de suprarealişti, dar este în acord cu dorinţa lui Dalí de a-şi elibera creaţia de orice fel de tabuuri.

Dalí pictează şi imagini multiple, un fel de ghicitori pe pânză, pe care privitorul trebuie să le dezlege potrivit imaginaţiei sale, şi care constau din folosirea elementelor dintr-un tablou pentru a evoca altele. Un vas cu fructe poate deveni astfel o faţă, culmile unor munţi la o citire mai atentă sunt un uriaş în meditaţie iar un gol este un centaur, ca în tabloul lui Dalí din 1938, Enigmă fără sfârşit.

Sfârşitul anilor 30, coincide cu tulburările resimţite în Europa datorită apropierii războiului, şi artistul împreună cu Gala, va locui o vreme la Londra şi în Italia, unde studiază tehnicile picturale tradiţionale şi istoria artei, cu o notabilă influenţă asupra picturii lui. A avut şi două sejururi new-yorkeze, America fiind un loc unde gloria lui artistică este asigurată, ceea ce îl scuteşte de problemele economice dându-i libertatea să se consacre cu totul creaţiei. Între 1940 şi 1948 se stabileşte chiar la New York, depăşind astfel perioada critică a războiului european, dar pictează mai puţin în această perioadă, face opere la comandă, colaborează cu Hitchcock pentru scenografia unor filme, pictează portrete în care nu odată introduce cu bunăştiinţă elemente kitch şi îşi scrie autobiografia „Viaţa secretă a lui Salvador Dali” şi „50 de secrete ale Meşteşugului” în care îşi divulgă unele tehnici plastice proprii. Este bine plătit iar la petrecerile la care merge, mereu însoţit de Gala, îmbrăcată în cele mai neobişnuite şi suprarealiste costume gândite de Dalì, lumea se înghesuie să-l vadă pe acest artist excentric şi bine mediatizat.

Treptat Dalí se îndepărtează de suprarealism, păstrându-şi însă metoda paranoico critică inspirată din acest curent. El introduce teme naturalist ştiinţifice în tablourile sale şi ajunge chiar să facă „o pictură atomică”, „nucleară”, obsedat de tema atomului, după bombardamentul de la Hiroshima.

Totodată la sfârşitul anilor 40 este cuprins de o fervoare catolică şi în 1949 este primit în audienţă de Papa Pius al XII-lea, căruia îi prezintă Madona din Port Lligat, prima dintr-o serie de tablouri religioase realizate de pictor în anii 50. Pictează mai multe Crucificări în care Hristos este întotdeauna reprezentat cu capul înclinat ceea ce îi ascunde faţa, dar trupul frumos şi bine legat e în acord cu cuvintele pictorului: „Fiul lui Dumnezeu trebuie să fie frumos, ca un zeu ce se află”. În vreme ce Madonele sale au întotdeauna trăsăturile Galei, pentru Dalí întruchiparea frumuseţii şi a purităţii.

În anii 50 are o orientare clasicistă, în care reia capodopere ale picturii universale, semnate de Ingres sau Rafael pe care le interpretează, folosind însă o tehnică picturală de o mare acurateţe şi în unele tablouri un realism foarte departe de metoda paranoico-critică. De altfel Dalí a cam ajuns la capătul jocului său de-a nebunia plastică, şi trebuie să inventeze mereu alte metode pentru a atrage atenţia publicului şi comenzile comerciale. Celebritatea sa postbelică este indubitabilă. Deja colecţionarii oferă sume fabuloase pentru tablourile sale. Retras la Port Llegat unde îşi făcuse o labirintică vilă, după propriile concepţii arhitectonice, Dalí pictează în anii 60 tablouri în care face o sinteză între stiinţele naturii şi metafizică, apelând nu odată la interpretarea unor teme istorice, cum ar fi Bătălia de la Tetuan sau Descoperirea lui Columb, unde deseori apare alături de Gala, aproape nelipsită din tablourile lui. 

În anii 70 Dalí pictează mai puţin şi continuând să-şi cultive imaginea comercială şi publicitară pe care şi-o făcuse, se pune în scenă pe el însuşi, ca în happeninguri unde este protagonist însoţit de simbolurile sale. Totodată se preocupă de decorarea Muzeului ce-i este dedicat în oraşul natal, care este inaugurat în 1978, într-un vernisaj la care participă însuşi regele Spaniei. În aceeaşi perioadă Dalí încearcă să facă o operă tridimensională, pentru care experimentează cu oglinzi şi prisme.

Este ales membru al Academiei de Arte Frumoase din Paris  în 1978 şi în 1982, la o lună după moartea Galei, îi este atribuit titlul de Marchiz de Pubol, de către regele Juan Carlos.

În ultimii ani de viaţă, Dalí este din ce în ce mai obsedat de ideea că este nemuritor. Speră să cadă într-o letargie artificială, ceea ce îl face la un moment dat să refuze să mănânce, trebuind să fie alimentat printr-o sondă gastrică.

Se stinge din viaţă în ianuarie 1989 şi este înmormântat în incinta muzeului său din Figueras.

O mică lespede indică locul unde se odihneşte trupul celui ce-a fost atât de neliniştit în viaţă încât a găsit nemurirea într-o operă consecventă cu ea însăşi şi cu personalitatea sa ciudată, extravagantă.