Jacques Louis David anticipase Revoluția franceză în tablourile sale, pictate la Roma, cu marcată orientare republicană, în care temele antice sunt tratate auster, în forme rigide, subliniind teatralitatea dramaticului si arătând forța exemplului. Jurământul Horatilor comandat în 1785 chiar de curtea de la Versailles, sau Brutus primindu-și fii executați la ordinul său sunt tablouri ce anticipează spiritul sângeroaselor evenimente din Franța sfârșitului de mileniu.
Ideile neoclasicismului iau locul esteticii rococoului pe care el o admirase la Boucher sau Fragonard. Elucubrațiile savuroase și aparent spontane, materia spumoasă și compozițiile în curbe ale acestora sunt înlocuite de drepte austere, o stabilitate a spațiului și intransigența celor ce condamnau cu fermitate frivolitatea secolului și pompa curții, simplificând detaliile, tânjind după echilibrul antic, încercând să-l materializeze într-o nouǎ ordine exterioarǎ. Cât de departe este însă David de maeștrii rococoului se vede în portretele sale, în celebrul tablou Madame Récamier, aflat la Muzeul Luvru unde frumusețea nu mai apare sub trăsăturile vreunei zeițe antice ci a unei femei în carne și oase, amplasată într-un interior sobru, în consonanță cu principiile estetice ale privitorului din acea vreme, dar lăsând sǎ transpară în sclipirile ochilor șăgalnici, toată emoția artistică pe care neoclasicul David și-o refuza, nelăsându-se purtat de sentiment decât în picturalitatea brunurilor ce alcătuiesc materia fondului în multe dintre tablourile sale.
Totuși, mai presus decât orice, David a fost pictorul curții lui Napoleon, a fost cel care a transpus în pictură un mit, legenda corsicanului ajuns împărat, printr-o serie de portrete deseori încărcate de retorică, cu excepția celui aflat la Washington care-l reprezintă pe împărat în biroul său încă treaz la ora patru dimineața, neobosit în slujba francezilor.
Tabloul despre Încoronarea lui Napoleon a fost pictat la trei ani dupa acest eveniment ce s-a desfășurat în Catedrala Notre-Dame, pe 2 decembrie 1804, pe un frig de crăpau pietrele.
Pe o pânză de aproximativ 6 metri pe nouǎ, o ceremonioasă adunare asistă la gestul simbolic al încoronării. Napoleon și Josefina se află în centru, înconjurați de prințese și demnitari. În partea de sus, inițiala numelui Împăratului tronează cu majusculă. Este prezent și Papa Pius al VII-lea, chemat special de la Roma de cel ce salvase biserica franceză de prigoana revoluției și o reinstaurase în drepturile ei. Dar Papa doar îi va mirui pe cei doi soți, dorința lui Napoleon fiind de a se încorona singur, pentru a arăta încă o dată lumii întregi cǎ era un om “self made” și cǎ doar sieși și spadei sale trebuie să-i mulțumească pentru asta și nu înaintașilor sau bunăvoinței Domnului. Prin forța voinței sale urcase la numai 35 de ani toate treptele ierarhiei sociale și politice. Felul în care Napoleon îi așează coroana pe cap Josefinei, dupǎ ce el însuși se încoronase cu lauri este un gest romantic, mai ales de recunoștință față de femeia ce-i deschisese în timpul Directoratului porțile Salonului ei parizian. Văduva vicontelui de Beaurharnais, mort pe ghilotină, Josefina era o femeie atrăgătoare și amabilă. Epoca frivolității care fusese secolul al XVIII-lea îi justifica o anume pornire spre capriciu, plăcere și aventuri galante. Așa l-a cunoscut pe Napoleon. Ea îl recomandă pe tânărul general uscătiv cu fața trasă și tristă bogatului bancher Barras, fostul ei iubit, prin mijlocirea căruia corsicanul capătă conducerea armatei franceze în Italia. Zâmbetul Josefinei în tabloul lui David este recules și satisfăcut. Napoleon stătuse mult în dubiu dacă sǎ o încoroneze alături de el. Dar nu vor mai sta mult timp împreună. După trei ani va divorța de Josefina, pe care el marturisea pe insula Sfânta EIena cǎ o iubise mult, deși era o mare mincinoasă și îl înșelase deseori, “dar avea un fund fermecător”. Ea nu-i va putea face copii, ceea ce a atârnat greu în balanță pentru clanul Bonaparte care vroia să fondeze o dinastie. În plus, pretențiile imperiale ale fostului caporal aveau nevoie de o consoartă cu sânge albastru: astfel se va căsători cu Maria-Louise, fiica dușmanului său, Împăratul Iosif al II-lea. Aceasta îi va dărui un fiu.
Mama lui Napoleon, Letizia, șefa clanului, se aflǎ așezată în loja principală în tabloul lui David, si apare ca o figură centrală la eveniment, deși nu a fost, de fapt, prezentă la încoronare. Ea nǎscuse 8 copii și toți vor avea un os de ros în imperiul cucerit cu forța spadei de al doilea ei nǎscut. Pe surorile lui le vedem în spatele trenei de 23 de metri a Josefinei. Printre ele se află Hortensia, fiica sa vitregă pe care o căsătorise cu fratele sǎu Louis, viitoare regina a 0landei. Îl ține de mână pe micul Charles Napoleon, al cărui tată era însuși Bonaparte, împăratul, după cum cleveteau gurile rele.
Jacques-Louis David s-a născut la Paris într-o familie înstărită. A fost crescut de cei doi frați arhitecți ai mamei sale si educat la internat după moartea tatălui său, negustor, într-un duel cu pistoale, când viitorul artist avea doar nouă ani. David a preferat sa urmeze arta in pofida dorintei familiei ca el sa devina medic sau arhitect. Pictorul rococo François Boucher era o rudă indepartata a lui David și i-a aranjat să studieze cu Joseph-Marie Vien, un artist la moda, neoclasic. Pe cand era student, David a fost ranit la maxilar, in timpul unei partide de scrima, ceea ce a dus la dificultati in vorbire si ulterior o tumora benigna. În 1766, s-a înscris la Academia Regală de Pictură și Sculptură. S-a prezentat de cinci ori la Concursul pentru premiul Romei pe care in final l-a castigat in 1774 si a beneficiat de un sejur in Orasul Etern unde a primit prima sa comanda, un Altar reprezentandu-l pe Sfantul Roch intervenind pe langa Sfanta Fecioara (1780), ceea ce i-a adus o mare recunoaștere. Revenit la Paris, David devine cap de afis al noului stil neoclasic, cu compozitii ample, sintetice, dramatice, in care critica stilul rococo si impunea un cod moral si etic inspirat din principiile antichitatii grecesti si romane. El insusi imbina comportamentul îndrăzneț, si arogant, cu o ambitie feroce, si o siguranta de sine datorata stapanirii unei tehmici picturale impecabile. In epoca, Denis Diderot facea valuri cu recomandarile lui privind nevoia de a redefini arta ca instrument educațional care să transmită virtuți civice adecvate unui public larg. Stilul lui David i-a atras chiar atenția viitorului președinte american Thomas Jefferson, ambasador la Paris, care declara: „”Moartea lui Socrate” de David este superbă”.
Bogăția soției lui David, Marguerite-Charlotte Pécoul (1764 – 1826), cu care a avut patru copii, a ajutat la întreținerea familiei lor, la fel sumele de bani primite pentru portretele persoanelor înstărite și comisioanele regale. Ca om, David era arogant si nutrea gelozii artistice. A stiut mereu sa se dea de partea celor puternici pe care i-a pictat cu toate insemnele puterii si gloriei, pentru a le justifica autoritatea, cum este cazul lui Napoleon. Desi este asociat cu Revoluția franceză din 1789, tabloul sau “Jurământul Horatiilor”, privit ca un simbol vizual al luptei oamenilor pentru emancipare, dreptate si libertate, a fost pictat cu cinci ani inainte pentru Casa regala. Devenit Iacobin si membru al Convenției naționale, el a acceptat moartea foștilor sai prieteni care nu sustineau idealurilor revoluționare si a votat pentru executarea regelui Ludovic al XVI-lea. Cand iacobinii au cazut de la putere a fost arestat pentru trădare în august 1794. Din cauza stării de sănătate și a temerii că va încerca să se sinucidă, a fost eliberat înainte de a i se acorda amnistia în octombrie 1795. Sotia care il parasise in timpul Revolutiei s-a întors și s-au recăsătorit în noiembrie 1796.
În decembrie 1803, Napoleon l-a numit pe artist Cavaler al Legiunii de Onoare și i-a comandat o lucrare de comemorare a încoronării sale ca împărat. Această asociere politică va duce la exilul lui David când Napoleon a căzut de la putere în 1815. În ianuarie 1816, el și soția sa s-au stabilit la Bruxelles, unde și-a petrecut restul vieții. la incercarile celor care vroiau sa il readuca in Franta raspundea: “Nu-mi vorbiti niciodată despre ce ar trebui sa fac pentru a mă întoarce. Am facut deja tot ce trebuia să fac pentru Țara. Am fondat o școală strălucitoare; am pictat tablouri clasice pe care toată Europa vine să le studieze. Mi-am îndeplinit toate obligatiile; guvernul sa faca acum la fel. “
David a murit la Bruxelles în 1825 si noua monarhie franceză nu a permis ca trupul său să revina in Franța pentru înmormântare. Se crede că, după moartea soției sale, înmormântată la Paris, fiul lor a pus în secret inima lui David în sicriul ei. incercarile de repatriere a rămășițelor lui David în 1989 s-au ciocnit de refuzul guvernului belgian care a argumentat ca mormantul a devenit monument istoric.
Pictorul neoclasic prin excelență, pânzele monumentale ale lui David au fost probabil triumful final al picturii de istorie tradițională. Adoptând stilul la modă greco-roman, David a amestecat aceste subiecte antice cu filozofia iluministă pentru a crea exemple morale. Formele sale liniare au ilustrat dramatic narațiuni care au reflectat adesea politica contemporană. În calitate de principal pictor al vremurilor sale, David a slujit monarhiei lui Ludovic al XVI-lea, guvernului postrevoluționar și împăratului Napoleon Bonaparte, în ciuda diferențelor radicale dintre aceste regimuri de conducere. De asemenea, a condus un atelier important, „Școala lui David”, care va genera următoarea generație de pictori francezi, deși mulți dintre ei se vor răzvrăti împotriva stilului profesorului lor, pavand drumul spre modernism.