M-am întrebat deseori: De ce sunt așa puţine femei în Istoria Artelor? Până acum. Secolul 21 anunță o victorie detașată a femeii artist.
Safari 2020 mi-a amintit de Guerrilla Girls, despre care scriam în urmă cu câțiva ani, pentru Radio Romania Cultural, referindu-mă atunci la redusa prezență feminină în Istoria Artelor. Anul trecut mă gândeam că, deși își iau tot mai mult revanșa, artistele sexului frumos nu au devenit încă jucătoare la fel de importante ca bărbații pe piața de artă. Cu câteva excepții. Louise Bourgeois, Jenny Seville, Kosumi, Niki de Saint Phalle iar la noi multe plasticiene au ridicat sus ștacheta evaluării artei făcute de femei. Totuși astăzi există o tendința în sens invers. Ca și pentru “Black Lives Matter”, discriminarea poate fi inversată: femininul devine noul masculin…
„Femeile trebuie să fie goale ca să intre la Metropolitan?”, sună provocator întrebarea pe care Guerrilla Girls o pun într-o lucrare, unde un nud ingresian apare cu mască de gorilă alături de constatarea că mai puţin de 5 % dintre artiştii prezenţi în secţiunea de artă modernă a celebrului muzeu sunt femei, în vreme ce 85 % dintre nuduri sunt feminine. Ele au creat acest slogan în 1985 cu ocazia expoziţiei internaţionale organizate de MoMA New York, care ambiţiona să reunească spuma artei contemporane însă doar 13 din cele 169 de opere erau semnate de femei. Au trecut de atunci aproape patruzeci de ani şi situaţia femeilor artiste s-a îmbunătăţit simţitor. Privite de-a lungul veacurilor mai ales ca soţii şi mame, a fost nevoie de zdruncinările ultimului veac pentru ca reprezentantele sexului frumos, cum se spune, să intre pe făgaşul recunoaşterilor. Ele se situează însă în coada listelor cu cei mai bine cotaţi artişti, şi un exemplu ar fi britanica Jenny Saville, care a cucerit piaţa cu autoportretele ei nud supradimensionate, dar şi aşa i-au trebuit 20 de ani să urce de la aproximativ 84.000 $ pentru o lucrare la peste 14 milioane de dolari, după cum constata casa de licitaţie online Artprice. Totuși rămâne la coada clasamentului în evaluările Top Twenty…
În urmă cu peste un veac Manet spunea referindu-se la surorile Morisot: „Sunt şarmante, dar ce păcat că nu sunt bărbaţi. Deşi ar putea şi aşa să ajute cauza picturii, căsătorindu-se fiecare cu câte un academician”. Iar Manet era un spirit luminat, adeptul înnoirilor stilistice în acel veac al academismului. Berthe Morisot s-a căsătorit însă la 33 de ani chiar cu fratele lui Manet, Eugène, un om sensibil care îi aprecia arta. Sora ei, Edma în schimb, care studiase şi ea pictura cu Corot, a preferat să-şi îngroape cariera de pictoriţă în căsnicie.
“Femeile la cratiţă” s-a spus multă vreme. Ele au fost private de accesul la învăţământul academic, formaţie indispensabilă când preţuite erau mai ales picturile istorice şi religioase. Totodată femeilor le lipsea libertatea de mişcare şi fondurile necesare unei meserii costisitoare, ori un mecena gata să investească în ele.
Cel mai adesea femeile s-au limitat la subiecte la îndemâna lor, chiar dacă nu erau la modă: naturi moarte, scene de viaţă cotidiană, copii. Odată cu impresionismul vor fi aproape la egalitate cu bărbaţii în ceea ce priveşte alegerea temelor. Era suficient să-şi aşeze şevaletul în grădină pentru a găsi inspiraţie. Majoritatea celor care au reuşit într-o astfel de carieră veneau din medii artistice, ori viaţa le adusese într-o poziţie privilegiată ce le asigura independenţa economică şi spirituală. Dar chiar şi aşa, îşi mai aminteşte cineva de Rosa Bonheur? Despre ea se spunea că „pictează ca bărbaţii” şi în 1865 a fost decorată cu Legiunea de onoare de Împărăteasa Eugenia, care a afirmat atunci că geniul nu are sex. Această pictoriţă obişnuia să adopte vestimentaţia masculină pentru a se putea duce în târgurile de animale sau la abatoare, fiind una dintre cele mai măiestre peneluri în repezentarea necuvântătoarelor. Trăia de altfel într-o adevărată menajerie, din care făceau parte doi lei şi o gazelă, şi a excelat în scene rurale.
Şi pentru că veni vorba de memoria operei lor, cât de multe sunt artistele peste numele cărora s-a aşternut uitarea, sau chiar mai rău, opera lor a fost atribuită unor artişti bărbaţi din propriul anturaj ori contemporani cu ele. Sunt foarte multe femeile pictor neglijate într-o lume a bărbaţilor, deşi dacă ar fi să-l credem pe Plinu cel Bătrân, ele au început să picteze odată cu repezentanţii sexului puternic şi la fel de bine ca aceştia, exemplul istoricului antic fiind Timareta, fiica lui Micon cel tânăr, în veacul al 5-lea î.e.n. În afara ei, istoricul a mai menționat (în anul 77 e.n) cinci artiste antice: Irene, Calypso, Aristarete, Iaia, Olympias. Ulterior ele apar în lucrarea lui Boccaccio, De mulieribus claris.
În ultimile decenii a făcut furori editoriale şi cinematografice o figură de femeie puternică, Frieda Kahlo, care nu s-a mulţumit doar să-şi sprijine soţul, pe muralisul mexican Diego Rivera, ci şi-a afirmat personalitatea creatoare, cu emfaza unui talent singular, capabil să creeze o lume, cu rădăcini în tradiţiile ancestrale ale pământului ei şi cu o simbolistică fertilă, cosmică, legate de eternul feminin.
Multe pictoriţe interesante au preferat însă să stea în umbra bărbaţilor lor şi un exemplu ar fi talentata Lee Krasner, o expresionistă abstractă viguroasă, soţia genialului şi alcoolicului Jackson Pollock, figură redutabilă din istoria artei secolului XX. Despre expoziția lor comună din 1949 „Doi artiști: soț și soție” un critic a declarat: „Există o tendință printre soțiile de artiști de a „îngriji” stilurile soților lor. Lee Krasner (doamna Jackson Pollock) ia vopselele bărbatului ei și schimbă liniile lui dezlanțuite în pătrate și triunghiuri îngrijite.” Spre sfârșitul vieții (1984) și mai ales după retrospectiva organizată de MoMA New York, Krasner a reușit postum să scape de eticheta “doamna Pollock” si “văduva acțiune”, pentru a fi ea însăși, foarte bine cotată.
În urmă cu un veac, ucrainiana de familie bună Marie Bashkirtseff se plângea în jurnalul ei de greutăţile uneori insurmontabile pe care le întâmpină o femeie ce doreşte să devină pictoriţă. „Suntem întrebate cu ironie indulgentă câte artiste importante au existat? Domnilor, se poate răspunde, este uimitor cât de multe au existat, ţinând seama de dificultăţile pe care le au de înfrunat”. Maria vorbea cinci limbi, avea o cultură impresionantă şi cânta la harpă. Bolnavă de tuberculoză, ea a murit la 25 de ani, dar a lăsat o operă remarcabilă prin delicateţea tuşei şi tenacitatea detaliului. Tot ea spunea „Ceea ce doresc este libertatea, fără de care nu poţi deveni un adevărat artist. Credeţi că putem profita de ceea ce vedem dacă pentru a merge la Luvru trebuie să-ţi aştepţi domnişoara de companie sau familia să te însoţească”.
Atunci când Ludovic al XIV fonda Academia Regală în 1648, el declara că vrea să acorde protecţie artiştilor, indiferent de sex, dar numărul femeilor era limitat la patru studente pe an, care nu aveau acces la clasele de desen, pentru a nu fi expuse anatomiei umane, şi a nu fi astfel lezate moravurile. De abia după trei secole, femeile au început să picteze nuduri. Şi un exemplu ar fi Suzanne Valadone, modelul şi amanta mai multor pictori, printre care Renoir şi Toulouse Lautrec şi mama lui Maurice Utrillo. După o copilărie dificilă şi o viaţă scandaloasă potrivit criteriilor vremii, şi după ce pozează în ateliere împrumutând figura ei robustă şi plină de viaţă unor imagini rămase nemuritoare, semnate de mari impresionişti, Suzanne se dedică cu totul picturii la 44 de ani, şi stilul ei situat între impresionism şi expresionism seduce prin vigoare plastică. La sfârşitul secolului al XIX-lea Academia regală de pictură din Londra, Oslo şi şcoala de arte frumoase din Paris îşi deschid de altfel porţile femeilor, însă nici atunci pe deplin pentru că le este interzis să aibă modele nud sau acoperite de drapaj. Nevoia de a şti să picteze trupul gol, anatomia umană, se datora mai ales faptului că pentru academicienii veacului cea mai înaltă formă de pictură era cea istorică, religioasă sau alegorică şi nicidecum natura moartă sau peisajul considerate genuri minore. Singură Academia Julien, fondată în 1868 de un fost boxer le acorda sprijinul său femeilor artiste.
Interesant este faptul că în veacurile anterioare, multe femei pictoriţe au fost celebre în timpul vieţii, dar faima lor s-a stins treptat după ce au murit. Majoritatea crescuseră şi se formaseră într-un mediu artistic. Artemisia Gentileschi era fiica unui elev al lui Caravaggio, Orazio. De biografia ei se leagă un proces celebru de viol asupra tinerei din partea unui anume Antonio Tassi presupus profesor de desen, şi poate că acestui episod i se datorează predilecţia ei pentru scenele mitologice violente în care femeile se răzbună pe bărbaţi. Decapitarea lui Holofern de către Judita este în cadrul genului său o capodoperă. După ce a murit însă, tablourile ei au fost atribuite cel mai adesea unor bărbaţi, deşi mai recent istoria o numeşte alături de tatăl ei fondatoare a caravaggismului în Europa.
Toţi cei care vizitează palatul Versailles admiră portretele familiei regale şi mai ales pe cele ale Mariei Antoaneta pictate de Mme Vigée Lebrun(1755-1842), fiica unui portretist profesor la Academia Saint Luc. La 15 ani, când moare tatăl ei, Elisabeth îşi va întreţine mama şi fratele pictând mici portete. La 20 de ani se căsătoreşte cu artistul şi negustorul Jean Baptiste Pierre Lebrun care o promovează în mediile de artă. După un portret pe care i-l face reginei intră în graţiile Mariei Antoaneta care o introduce în Academia Regală. În timpul exilului de 12 ani ce urmează Revoluţiei, protipendada din ţările unde va locui, Italia, Austria şi Rusia se ia la întrecere pentru a fi trecuţi pe listele ei de aşteptare, într-atât îi erau de preţuite lucrările şi flerul ei de femeie de afaceri care cultiva respectul faţă de client şi punctualitatea.
Un alt exemplu remarcabil este elveţiana Angelica Kauffman, membru fondator al Academiei Regale engleze. O portretistă de mare talent şi pătrundere psihologică, ea a aprofundat meşteşugul maeştrilor Renaşterii şi a ştiut să promoveze teoriile estetice ale lui Wickelmann, popularizând neoclasicismul. A murit la Roma în 1807, la 66 de ani şi i s-au organizat funerarii naţionale. Alături de ea s-a numărat printre fondatorii Academii engleze Mary Moser, tot elveţiană, o redutabilă pictoriţă de naturi statice cu flori. După ele nici o femeie nu a mai fost primită de prestigioasa instituţie până în 1922 când Annie Kouise Swynnerton a devenit membru asociat şi Laura Knight membru cu drepturi depline în 1936.
Secolul XX a adus însă destule schimbări favorabile în modul de receptare a femeilor artiste, chiar de la începutul său, deşi bine văzute erau mai ales amantele de artişti sau scriitori celebri. Un exemplu ar fi delicata Marie Laurencin, iubita poetului Appollinaire, si portretista oficială a unei alte femei, un adevărat mogul al modei, Coco Chanel. Femeile ei graţioase, prelungi, în culori luminoase au impresionat poeţii, pentru care ea a realizat numeroase ilustraţii: Lewis Carroll, Gide, Saint-John Perse. Figuri celebre şi mondene sunt şi poloneza Tamara de Lempicka şi ucrainiana Sonia Delaunay născută Sarah Stern. Prima aparţinea unei familii bogate, cea de-a doua era fiica unui muncitor, crescută însă de un unchi bogat la Sankt Petersburg. Ele animă mediile artistice în prima jumătate a veacului. Alături de soţul ei, Sonia este fondatoarea orfismului, care abstractizează realul în culori vii şi motive geometrice repetate extrase din folclorul rus. Dacă însă Tamara suferă de arteroscleroză de la 45 de ani şi depresiile îi întunecă viaţa, Delauney va avea o carieră strălucită, fiind prima femeie care are o expoziţie retrospectivă la Luvru în timpul vieţii.
S-ar putea ca un rol în discriminarea femeilor să fie şi atitudinea conciliant negativă pe care au avut-o iluminiştii faţă de ele. Teoriile lui Jean Jacques Rousseau le reduc pe femei la rolul de soţii şi mame. Înainte nu a fost întotdeauna aşa. Sofonisba Anguissola de exemplu era admirată de însuşi Michelangelo şi a fost domnişoară de onoare la curtea spaniolă a lui Filip al II-lea, unde le-a pictat pe două dintre soţiile acestuia. Lavinia Fontana, tot aşa, a avut o carieră de invidiat. Născută în 1552 la Bologna, oraş celebru pentru feminismul său progresist, Lavinia era fiica unui pictor respectat, Prospero, care i-a găsit între proprii elevi un soţ ce s-a conformat să-şi sprijine nevasta celebră. Un veac mai târziu, la Veneţia, Rosalba Carriera (1675-1757) va cuceri interesul publicului cu pasteluri rafinate ce au însufleţit arta portretului din secolul al XVIII-lea. Ea nu se naşte într-un mediu artistic dar ajunge să-l domine, călătorind pe la curţile regale europene unde prinţi şi regi îi comandă portrete. Un mecena deosebit este pentru ea regele Poloniei August al III-lea care îi cumpără 150 de tablouri. Din păcate, la 42 de ani este nevoită să renunţe la strălucita carieră din pricina cataractei ce-i răpeşte vederea.
Secolul XX a îmbunătăţit simţitor situaţia femeilor chiar daca pentru multe dintre ele celebritatea venea indirect de la un soţ faimos. Deşi remarcabile reprezentante ale suprarealismului, Leonora Carrington şi Dorothea Tanning sunt cunoscute mai ales ca cea de-a patra şi cea de-a cincea soţie a lui Max Ernst, printre iubitele căruia s-a numărat şi Meret Oppenheim. Georgia O’Keeffe, în pofida originalităţii sale în pictură îi datorează mult soţului ei galeristul şi fotograful Alfred Stieglitz, iar Elaine Fried va semna cu numele soţului ei ca Elaine de Kooning. Pe altele faima le-a ajuns târziu la varsta senectuţii. Un exemplu ar fi portretista Alice Neel, cu o viaţă tumultoasă şi o pictură neconvenţională. Există însă exemple de femei ce au cucerit notorietatea şi sunt greu de catalogat, ca Leonor Fini, un fel de Lewis Carroll pictor-suprarealist, ori visătoarea Remedios Varo. Sau altele care, îndrăgostite de arta unui maestru, au ieşit la rampă cu lucrări originale, ca Joan Mitchell, pictoriță expresionist-abstractă cu rădăcini în peisajele lui Monet.
La sfârşitul anilor 1970, Judy Chicago a prezentat la New York opera sa puternic feministă: „Cina” = The Dinner Pary. Este o lucrare fundamentală, gândită în anii 1960, când situaţia femeilor artiste suferea de discriminarea şi machismul galeriilor şi negustorilor de artă. Este vorba de o instalaţie în care sunt folosite elemente considerate feminine – broderii, porţelan – la care sunt invitate simbolic 39 de personalităţi, femei din istoria culturii, în vreme ce pe pardoseala care susţine mesele aşezate în triunghi echilateral, ca o sugestivă trinitate, sunt înscrise numele altor 999 de femei faimoase (de fapt 998 și un barbat despre care s-a crezut ca e femeie).
De atunci au apărut tot mai multe femei pe firmamentul artei, nu numai în pictură, de care m-am ocupat cu precădere în prezentul articol ci în toate sferele creaţiei plastice, cu accent pe instalaţie unde sunt legiune artistele implicate, cu nume răsunătoare din Europa, America, Extremul Orient. În anii 1980, în activismul lor, gruparea Guerilla Girls enumera ironic într-un afiş–conştiinţă a lumii artei „avantajele de a fi o femeie artistă: munceşti fără stresul succesului şi fără să trebuiască să expui alături de bărbaţi, cu conştiinţa că poate vei ajunge la glorie după 80 de ani, şi vei apărea în istoriile revizuite ale artei şi că orice creaţie a ta va fi considerată feminină, că-ţi vei vedea ideile în lucrările celorlalţi, că poţi alege între carieră şi maternitate, că vei avea timp să pictezi după ce tovarăşul de viaţă te va părăsi pentru cineva mai tânăr, …etc”.
În ultima vreme au apărut însă în pictură femei tot mai combative, un exemplu este britanica Jenny Saville, născută în 1970 care la 22 de ani îşi vedea întreaga expoziţie de debut cumpărată de unul dintre marii colecţionari ai lumii Charles Saatchi şi de atunci pictează la cote înalte, mai ales corpuri de femei obeze, dizgraţioase, intens anatomice, supradimensionate, care nu mai sunt obiecte ale dorinţei ci ale repulsiei în vreme ce mai tânăra americană Dana Schutz (n. 1976) pictează în culori strălucitoare tablouri macabre, în unele dintre care personajele se autodevorează.
Există la ultimile generaţii de artiste un sens al feminismului, o stare de vendetta: dacă femeile din secolele trecute pictau bine, unele cel puţin la fel de bine ca bărbaţii, conformându-se însă la teme tradiţionale, astăzi pornind de la ideea atât de des vehiculată a femininului manipulat de masculin, artistele accentuează ideea de sex, rasism, discriminare, existenţialism, efemer, presiune a cotidianului. În sculptură, instalații și performance artistele care se afirmă în a doua jumătate a secolului XX și la începutul noului mileniu sunt puternice, versatile se joacă cu dimensiunile și genurile, sunt adeseori mai incisive, dinamice, ireverențioase decât bărbații. Exemplele sunt numeroase: Louise Bourgeois, Magdalena Abakanowicz, Marina Abramovici, Yayoi Kusama ș.a.m.d.
Opera femeilor artiste din zilele noastre vrea să îmbrăţişeze totul: de la măiestria tehnică a celor vechi, la idee, concept, mesaj spiritual, cultural, politic, economic si toate celelalte.