26 aprilie 1798 – 13 august 1863
Deşi i se atribuie o aventură amoroasă cu Georges Sand, singura lui iubita recunoscută a fost pictura. Frumos ca un tigru, cum îl numea Redon, însingurat ca un leu, Delacroix este romanticul care se dezlănțuie în tablouri ce freamătă de acea frumusețe ieșită din adâncuri de suflet, inspirație şi memorie ancestrală, rod al unei emoții transmisă prin “efect” şi execuție plastică. O frumusețe care nu se “primește ca o moștenire lăsată de o tradiție banală, ci izbucnește din rărunchi cu dureri și sfâșieri, ca tot ce e menit să trăiască”.
Pentru Baudelaire, Delacroix este “cel mai sugestiv dintre pictori, având natura ca pe un dicționar enorm ale cărui file le întoarce și le consultă cu ochi sigur și cercetător”. Cu el arta modernă prinde rădăcini. Dufy îl socoteste un mentor, de la care a învățat sensul pofund al picturii şi infinitele ei posibilități. Van Gogh spune despre Delacroix că “a muncit pentru a face să trăiască din nou pasiunea”.
Într-adevăr, a muncit cu sârg, cu energie, pictând bătălii, interioare de harem, scene de război, vânători de lei, cautând adevărul poetic mai mult decât reproducerea unui eveniment particular, considerând un tablou opera memoriei (o sinteză de impresii și de studii) şi a artei, o “mnemotehnică a frumosului”, și în același timp un pod aruncat între suflete.
Picturile sale sunt un amestec de senzualitate și cruzime, pline de animație și pasiune. Contururile sunt importante, pensulația este agitată, nervoasă, viguroasă, suplă, rubensiană, ea denivelează suprafața pânzei fiind în acelaşi timp mesagera frământărilor interioare ale pictorului. Tumultul vieții este înfățișat în tot ce are mai dramatic, mai plin de mișcare, cu ajutorul culorilor vehemente, complementare, intense, translucide, strălucitoare, alburi cremoase, tonuri luminoase pe care le exaltă un roșu și albastru profund.
Spre deosebire de Ingres care apelează la rațiune, pe Delacroix îl interesează emoția şi sentimentul, el nu crede ca celălalt că totul se desenează chiar și sentimentele. Amândoi privesc însă spre natură căutând să-i descopere și să-i reveleze secretele. Pe romanticul Delacroix îl pasionează însă istoria și Orientul, îi citește pe Dante si pe Shakespeare, î1 admiră pe Goethe, are forța dramatică a lui Rembrandt și plasticitatea fertilă a lui Hugo.
Delacroix este senzual şi orgolios, profund şi meditativ, aşa cum se arată în jurnalul său pe care Signac l-a cules cu grijă pentru că afirmațiile lui despre tehnica picturală îi sprijineau teza divizionismului. El exprimă mai mult spiritul decât forma mișcării, pe care vrea să surprindă, să o înmagazineze pe pânză. Este fascinat de Grecia Antică dar și contemporană, îsi ia subiectele și din Biblie, este sensibil la muzică, îi place Mozart și Gluck, spune că “lucrul cel mai real din mine sunt iluziile pe care le creez…”. Pictează cu aceeasi dezinvoltură femei languroase și războinice, victime ale războiului sau purtând stindarde peste cadavre ca în alegoria revoluției din 1830, al cărei spirit îl întruchipează. Poate “avea temperamentul fiarelor sălbatice, cum spunea Gauguin, de aceea le-a pictat atât de bine”.
În 1832 face o călătorie în Maroc și Alger, unde găseşte un echivalent al trecutului pitoresc, cavaleresc, încărcat de culoare locală, din paginile lui Byron şi Hugo. Orientul l-a fascinat de altfel intotdeauna. La 19 ani copia miniaturi persane, așa că în Nordul Africii se simte în elementul său, acoperặ mii de pagini cu crochiuri, se îmbată cu spiritul locurilor, cu culoarea roşiatică a munților, ću albul caselor și cerului de deasupra, cu albastrul porților, și voluptatea senzuală a femeilor arabe.
Cu gust pentru patetic, Delacroix orchestrează în compoziții dinamice scene istorice în care totuși evenimentul relatat nu se resimte ca real și există uneori o lipsă de unitate între primul plan, cu jocurile sale de lumini și umbre de o mare intensitate dramatică, și peisajul din fundal, exaltat romantic.
Criticii contemporani lui s-au legat de altfel de acest asa zis defect și i-au reprosat simpatia pentru Constable care îl fǎcuse să transforme în stilul pictorului englez Masacrele din Chios, chiar în ziua prezentării la Salonul unde se confrunta cu cel ce va fi eternul său rival, Ingres. Aceste masacre numite de critica tradiționalistă a vremii “masacrele picturii” evocau episoade din rǎzboiul grec de independență împotriva turcilor, care emoționase Europa acelui timp și îi făcuse chiar pe unii romantici cu spirit aventurier să ia drumul Eladei pentru a lupta alături de greci și a-şi găsi moartea, ca Lordul Byron, la Missolonghi.
Delacroix are și el patima atât de romantică a iubirii de trecut, dar nu se detașează complet de viața contemporană. Pentru pictura romantică evocarea Istoriei – de la Evul Mediu la domnia lui Ludovic al XIII-lea – este pusă sub semnul interpretării onirice și mai puțin al adevărului arheologic, artistul lăsându-și melancolia să rătăcească în intimitatea anecdotică a vieții unor mari oameni ai trecutului. Pe Delacroix însă îl interesează adevărul istoric, unind în mod misterios, spunea Baudelaire, drama și reveria, cum ne arată primele sale compoziții istorice comandate de ducesa de Berry si Carol al X-lea: Bătăliile de la Poitiers şi Nancy. Istoria, literatura, Orientul Apropiat erau domeniile imaginației unde încerca să evadeze din atmosfera revoluției industriale care se făcea tot mai mult simțită în Europa din prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Un alt aspect al picturii istorice a lui Delacroix este portretul retrospectiv, adică reprezentarea post mortem a unui om de seamă care a marcat destinul națiunii, gen ce ajunsese atât de la modă în timpul lui Ludovic al XVI-lea, încât Manufacturile de Sèvres au realizat o serie de miniaturi cu personalități pe tot parcursul secolului al XIX-lea. În 1834 Louis Philippe îi dă lui Delacroix comanda unui Portret în picioare al Mareşalului de Tourville, pentru galeriile istorice de la Versailles. Pictorul nu semnează însă portretul care arborează o rigiditate conformă cu rangul unei figuri militare, dar își dezvăluie atât de romantica aspirația pentru infinit în marina din fundal. De altfel, el a pictat foarte rar tablouri la comandă, rămânând celebru portretul pe care i l-a făcut marelui compozitor polonez Chopin, evocând demnitatea iluminată a lui Bonaparte pictat de Gros și ceva din “agonia romantică” a “Nebunului” lui Géricault: doi pictori pe care Delacroix îi admira foarte mult.
Ultima scenă de război pictată de Delacroix este Bǎtǎlia de la Taillebourg, episod din timpul domniei regelui Ludovic cel Sfânt, unde îmbină suflul romanic cu cel baroc de tip rubensian. De altfel, spre Rubens și pictura venețiană se întoarce pictorul pentru a realiza epifania Istoriei, pentru a introduce nerv și sentiment în tablourile sale. Asa cum se vede şi în monumentala sa “Cucerire a Constantinopolului” de către cruciați, din 1852.
În 1855, după ani în care și-a demonstrat vigoarea artistică și a fost contestat sau adulat de contemporani, Delacroix primește confirmarea oficială a talentului său. Are 57 de ani și la Expoziția Universală îşi expune lucrările la loc de cinste, alături de Ingres, căci, cum scria Gautier: “pulberea luptei a căzut iar maestrul multă vreme socotit un fanatic nebun, a apărut în lumina unei glorii senine, incontestabile. . .”.
Numit academician în 1857, Delacroix își trăiește consacrarea dăruindu-se până la epuizare picturii, pe care o menține tânără, vibrantă, hiberbolică, simfonică. Acest dionisiac moare la 64 de ani, după o viață pusă sub semnul verbului plastic, a căutării celei mai bune tehnici care să-i exprime tumultul interior într-un veac plin de “florile răului” ce exaltă mirajul trecutului.
Note:
Le pinceau est large et ferme, la couleur simple et vigoureuse, quoiqu’un peu crue. L’auteur […] jette ses figures, les groupe et les plie à volonté avec la hardiesse de Michel-Ange et la fécondité de Rubens. Je ne sais quel souvenir des grands artistes me saisit à l’aspect de ce tableau ; je retrouve cette puissance sauvage, ardente, mais naturelle, qui cède sans effort à son propre entraînement. Je ne crois pas m’y tromper, M. Delacroix a reçu le génie ; qu’il avance avec assurance, qu’il se livre aux immenses travaux, condition indispensable du talent ; et ce qui doit lui donner plus de confiance encore, c’est que l’opinion que j’exprime ici sur son compte est celle de l’un des grands maîtres de l’école. » – Adolphe Thiers