“Où sont les cafés d’antan? ” – unde sunt cafenelele de altă dată? S-ar putea întreba un călător coborât din mașina timpului în zilele noastre prea individualiste. Călătorul nostru și-ar amintit desigur de cafenelele Stambulului din veacul al XVI-lea, de voga lor în Viena Tereziană, de conversațiile cu Joyce la Trieste și cu Pessoa în “La Brazileira” lisaboniană sau de cenaclurile literare de la Capșa ori Carul cu bere din Bucureștiul începutului de secol XX. Chiar Movida spaniolă nu a reușit să scoată din impas acele adevărate focare de cultură, locuri de relaxare activă, de întâlnire între artiști și literați, vechile cafenele. Poate graba cu care se vine, se bea cafeaua și se pleacă din ungherele cafelei a început după Marele Război, când rușii albi, birjari la Paris, intrau cu noaptea în cap în cafenele și bîstră (adică repede în limba rusa), bîstră…s-a ajuns la Bistro. Iar mai târziu tot repede cereau un “Stalin” adică un pahar de vin roșu să se mai încălzească, lăsând cafeaua pentru existențialiștii de după al Doilea Război. Spre sfârșitul secolului XIX se deschideau “Cafe philo” adică cafenele filozofice, unde uneori se comentau fraze de genul celei rostite mai târziu de Groucho Marx: “Bărbații sunt femei ca și celelalte”.
Uneori se încearcă păstrarea unei atmosfere retro, dar cu cât mai chic cu atât prețurile sunt mai prohibitive, alteori este vorba de oaze studențești, antren, conversație dar parafrazând vorba lui Villon: unde sunt cafelele de altădată și, de fapt, ce erau ele?
1683 e o dată pe care istoria Islamului o ține bine minte: oștirile otomane, conduse de cumplitul vizir Kara Mustafa cel negru sunt înfrânte la porțile Vienei pe care o asediaseară îndelung, prin dibăcia unui polonez, Jerzy Franciszek Kulczycki, bun cunoscător al obiceiurilor orientale. Acesta cere ca răsplată sacii cu cafea ai turcilor și deschide un local “La sticla albastră”, unde se zice că ar fi folosit pentru prima oară lapte în cafea. (Gurile rele spun însă că prima cafenea a fost deschisă la Viena în 1685 de armeanul Johannes Theodat).
Din centrul Europei turcii sunt nevoiți să se retragă, în schimb începe turcomania. Se mănâncă croissant vienez ca semn al victoriei asupra Islamului. Hainele, tutunul, muzica, divanele turcești au mare căutare, dar mai ales își fac apariția în centrul Europei cafenelele, locuri de degustare a cafelei într-un anturaj tăifăsuind pe teme literare și artistice.
În Islam obiceiul venea de demult. Se povestește că în 1285 un derviș pe nume Hadji Omar a fost alungat dintr-o mănăstire din Mecca și s-a adăpostit într-o peșteră din apropiere. Cum în jur nu era nimic de-ale gurii, el a prăjit și apoi a fiert semințele unei plante sălbatice numite kavva. Toți cei care veneau să-l vadă rămâneau încântați de băutura delicioasă și vestea despre bunătatea licorii a ajuns la urechile șeicului, care, luând-o ca semn al protecției divine, l-a reprimit pe derviș în Mecca. Treptat cafeaua a devenit simbolul ospitalității, element cheie al ritualurilor casnice orientale, folosită de orășeni dar și de oamenii caravanelor. În casele avute se folosea caimacul pentru oaspeți, restul, fiertura propriu-zisă și zațul se dădeau la servitori. În deșert ea se prepara la nisip cu ajutorul baligei de cămilă încălzită la soare, pe care se fierbea.
La Istanbul, în secolul al XV-lea și al XVI-lea, cafenelele sunt considerate “școli ale cunoașterii”, școli ale persoanelor cultivate, iar cafeaua e socotită laptele jucătorilor de șah și al gânditorilor, “geniul visurilor, izvorul imaginației”. Introdusă de armeni și alții veniți din Levant în vest, cafenaua apare și în Franța la sfârșitul secolului al XVII-lea. În Austria devine o adevărată instituție culturală din 1778. În cafenele sunt la îndemână gazete, foiletoane, chiar opere filozofice, se citește Voltaire și se joacă biliard. Se spune că Mozart era mare amator al acestui joc și la fel ca el alți francmasoni. În cafenelele erudiților, aceștia sunt multiplicați la infinit de puzderia de oglinzi, o găselniță a unui arhitect italian, Milani.
Rafinamentul “à l’occidentale” crește în dauna celui “à l’orientale”, nu mai vezi atâtea turcisme, balcanisme, apar tablouri, sculpturi, lustre ornamentale. Aproape fiecare din cele 150 de cafenele vieneze din prima jumătate a veacului al 19-lea își are biblioteca sa iar oamenii de cultură stau cu orele în aceste spații pline de farmecul dezbaterilor și de aroma cafelei și a tutunului de pipă. Cafenelele sunt adevărate academii unde n-ai nevoie de recomandări și diplome ca să fii primit. În unele se respectă tabieturi, obiceiuri ale locului, în care culoarea locală e dată chiar de îmbinarea zonelor de conversație cu cele de tăcere, unde unii citesc gazeta zilei, cu urechile însă ciulite la ce se vorbește la mesele alăturate.
Câteodată, cafenelele devin focare de agitație politică iar vechiul Caffè Florian, care încă mai străjuiește farmecul Veneției în Piața San Marco, a fost Cartier General al capilor revoluției pașoptiste “à l’ italienne”. I se spunea “manufactură perpetuă a noutăților, primul în răspândirea, comentarea, umflarea sau diminuarea știrilor de ultima oră, tribunal fără apel, judecător la prima vedere al moravurilor tendințelor și patriotismului etc”.
Iată cum caracterizează cafeneaua Ștefan Zweig: “E un fel de club democratic unde pot să te informezi de tot ce e nou, un loc accesibil tuturor la prețul modic al unei cești de cafea. Poți sta cât vrei: să discuți, să răsfoiești jurnalele, să joci cărți, să-ți primești corespondența, ș.a.m.d. Unii însă acuză obiceiul de a merge la orice oră trecută fix și în orice ocazie la cafenea, considerându-l o manie, un fel de intoxicație cerebrală; alții consideră acest loc “anticamera realității” sau chiar o bursă în care mărfurile propuse sau solicitate sunt: imaginația, gândirea, dialectica.
Se spune că la începutul secolului XX, se punea țara la cale în cele peste 600 de cafenele vieneze. Antisemitul Ritter era văzut lângă Hitler și chiar lângă sionistul Teodor Hertzl, anticristul Johann Most ori cel care a creat regimul vegetarian Gustav von Struve. Utopie și nihilism, totul poate fi dezbătut la cafenea. Kokoschka își amintește că la vienezul Café Central “planurile pentru o nouă ordine socială erau tot atât de numeroase câte chipurile palide sub lumina stinsă, în aerul încețoșat de fumul țigărilor. Tot acolo mergea seară de seară Troski să joace șah iar scriitorul Peter Altenberg își mai citește și azi jurnalul sub forma unui manechin de ceară așezat la o masă, căci pentru unii, cafeneaua era situată pe “meridianul singurătății” cum se exprimă Alfred Polgar, ori poate în “regatul umbrelor” cum o numește Franz Werfel în romanul său “Barbara sau pietatea”.
Acest Café Central e foarte asemănător cu restaurantul Carul cu bere din București. Aceeași construcție neogotică cu coloane înalte, vitralii, bolți ce duc cu gândul la o incintă religioasă. Clădirea unde se află Carul cu Bere este situată pe strada Stavropoleos si a fost construită pe la 1879, după planurile unui arhitect de origine poloneză Zigfried Kofezincky. Sunt renumite cenaclurile literare ce aveau loc aici, animate de poetul George Coșbuc, care deseori plătea consumația tuturor din propriul buzunar. La noi în țară cafe(neaua)mania era destul de veche, dacă luăm în considerație contactele cu turcii nu numai pe calea războaielor, ci și a schimburilor comerciale, de mărfuri sau de domni, a du-te vino-ul turcesc din unele zone, din apropierea târgurilor, hotarelor.
Se crede că prima cafene a apărut în zona balcanică în 1522 la Belgrad, deci chiar înainte de Constantinopol, iar piano-barurile au tot o tradiție sloveno-sârbească. Tot pe atunci s-au ivit primele localuri de acest fel în Muntenia, unde strămoșii teraselor de astăzi se putea întâlni în orice sat. Mulți dintre cârciumari sau proprietari de cafenele nu erau turci ci bulgari și obișnuiții locului pe lângă români erau negustorii greci, italieni și armeni. Uneori, în secolul al 18-lea, dădeau spectacole circari, magicieni, jongleri, saltimbanci și acrobați, țiganii cântau la scripcă, nu se aud multe vorbe, ci mai ales zgomotul diferitelor jocuri. Lumea bună evită însă să poposească la o ceașcă de cafea în tavernele timpului.
Un călător italian, Zanelli, își amintește că prin 1841 erau tot felul de cafenele la București foarte diferite unele de altele. Cele frecventate de negustori sunt negre de fumul pe care îl scot pipele comesenilor, așezați cât e ziulica de lungă la mese grăsâmoase, în schimb cele mai selecte sunt pe model european cu biliard și jurnale. Treptat diferențele să șterg și spre sfârșitul secolului al XIX-lea elita urbană își dă rendez- vous în cele mai bine de 100 de cafenele bucureștene din La Belle Epoque. Protipendada preferă Capșa, oameni de afaceri Cafeneaua Bulevard, breasla croitorilor merge la Cafeneaua Național iar oamenii de litere la Terasa Oteteleșteanu. Iată ce își amintește scriitorul francez Paul Morand despre localul cel mai franțuzit al Bucureștilor Capșa. “Hotel, cofetărie, restaurant și cafenea Capșa este din punct de vedere topografic și moral inima orașului, este un stil, o tradiție, un obicei, un organ, un decor, o sala pașilor pierduți, un monument și o insignă. Tot Bucureștiul se adună aici pe la 1:00 după-amiază, căci e considerat de mulți locul cel mai civilizat. Capșa este timpanul acestei mari urechi – Bucureștiul, orașul zvonurilor și al bârfelor de tot felul, Capșa reprezintă în miniatură dorințele, pulsațiile, maniile sale mai mari sau mai mici, este spațiul unde defilează toate tipurile umane, despre Capșa vorbește Ion Luca Caragiale, Ion Marin Sadoveanu, toți cei ce au încercat să facă portretul orașului de pe malurile Dâmboviței și al locuitorilor săi.
Astăzi cafenelele nu mai sunt locul unde se ucide timpul, cum spunea Alfred Polgar, pentru că nu mai e timp de ucis, trăind în stresul unei cotidianității asidue, unui Carpe Diem materialist și unor mass-media ce și-au transferat centrul de greutate de la cuvântul scris la cuvântul vorbit și vizualizat în imagini de televiziune sau multiplicat infinit de internet. Artiștii și literații se retrag în ateliere sau la masa de scris; dialogul se desfășoară, atunci când are loc, în spații private sau sub lumina reflectoarelor, iar țara nu se mai pune la cale în fața unei cești de cafea, ci a microfoanelor Parlamentului, presei, în online, la cozi sau prin piețe. Există un timp pentru tot: a fost un timp al cafenelelor, și ele și-au avut rolul lor în povestea avangardelor, ca anticamerele realității sau ca realități alternative. În universul satului global în care trăim, locul cafenelei a fost luat de barurile cordiale și se înmulțesc incintele unde poposești fără să cauți interlocutori, grăbit, indiferent, preocupat de ale tale. Deși…
