Despre relicve și cultul sfinților – cultul morților

În jurul lor s-au construit orașe, s-au ridicat biserici, a inflorit comerțul, au prosperat așezări, au apărut centre de pelerinaj legate de drumuri importante care au unit Europa, globalizând-o încă din Evul Mediu, precum Drumul la Santiago de Compostela. S-a dezvoltat o industrie profitabilă.

Relicvele sunt rămășițele pământești ale unui sfânt. Pot fi fragmente corporale sau chiar bucățele de stofă ori obiecte atinse de acesta, având virtuți taumaturgice, care sunt venerate în practica religioasă populară.

Cultul relicvelor este la fel de vechi ca Biserica. Este hrana spirituală pe care creștinismul a dat-o sufletelor păgâne, dornice să găsească alinare și speranță în zei funcționali pentru anume doleanțe, nevoi, așteptări ale oamenilor. Multitudinea de sfinți din nomenclatorul creștin precum și desele apariții ale Fecioarei ce-i multiplică imaginea și virtuțile in creștinismul catolic, au canalizat în viziunea monoteistă pulsiuni politeiste, unde omul putea găsi un ajutor precis, la un anume sfânt, care părea să răspundă mai ușor neliniștilor și așteptărilor lui decât Dumnezeu Unul în universalitatea sa abstractă.

Însușirile diferiților zei au fost transferate sfinților care au devenit intermediarii puterii divine și cei ce puteau acționa în favoarea oamenilor, iar ramasitele lor pamantesti vor fi venerate ca un recipient, o matrice a sacrului, in jurul careia comunitatea se poate regenera.

Apărut încă din epoca paleocreștină, cultul moaștelor a atins apogeul în Evul Mediu și, deși respins de reforma protestantă, este încă la mare căutare în zilele noastre. Dovadă o fac manifestările de devoțiune cu ocazia zilelor sfinților pentru a atinge moaștele încărcate cu energie sacră. Relicvele și relicvariile care le conțin îndeplinesc astfel și o funcție de coeziune socială. La fel procesiunile credincioșilor închinate diferiților sfinți pentru a obține recolte bune sau pentru a pune capăt unei calamități naturale. În multe biserici ori catedrale ce conţin sarcofage cu trupuri de sfinţi, sau relicvarii cu părţi ale corpului acestora, dinţii, mâna etc. şi fragmente ale veşmintelor ce le-au aparţinut, există obiceiul să săruţi mormântul sau să prinzi pe el un ex voto: semnul mulţumirii de a fi fost ajutat de sfânt.

Spre deosebire de păgâni, care incinerau corpurile defuncților, creștinii, pe tradiția ebraica, le înmormântau, acordând o grijă deosebită martirilor ce s-au sacrificat pentru credință.

Scrisoarea despre patimile lui Policarp vorbește de pietatea cu care comunitatea creștină a luat rămășițele pământești arse ale acestui martir (155 e.n.) și le-a pus într-un loc unde se întruneau periodic să-i aducă cinstire, oficiau slujbe și organizau praznicuri perpetuând astfel obiceiul ofrandelor păgâne.

Cultul martirilor se bazează pe ideea de forță, virtus, care rămâne activă în osemintele sfinților. Este forța care operează miracole și care arată puterea lui Dumnezeu. Miracolele sunt mistere supreme, asemeni Sfintei Treimi sau Întrupării lui Iisus. S-a spus că spiritul divin animă sfinții în cer și corpul lor pe pământ, iar sângele lor, după martiriu este impregnat de divinitate. Mai există credința că trupul, chiar mort, păstrează amprenta sufletului. Relicvele sunt astfel un fel de entități noesice cu puteri miraculoase. În acest caz există și posibilitatea sublimării corpului prin spirit. Așa se explică corpurile perfect conservate și aromate ale sfinților la mult timp după moarte, fapt care a fost adeseori considerat suficient pentru ca o persoană normală în timpul vieții să fie declarată sfântă. Despre Sfânta Teresa de Avila se spune că atunci când a fost dezgropată, trupul ei arăta rotunjor și îmbujorat de parcă ar fi dormit, răspândind o aroma de crin.

Creștinii nu sunt singurii care au un cult al morților. Există în toate culturile, și face parte din cea mai elementară trăire a omului în fața misterului neființei.

Cultul relicvelor, htonic inițial, este o formă de fetișism care are incorporat timpul și moartea. La mormânt, lângă această formă materială prin care se manifestă misterul neființei, are loc Întîlnirea Cerului cu Pămîntul. Și pentru cultul relicvelor, punctul de plecare l-a reprezentat credinţa în păcat. Corpul este păcătos. Prin moarte, sufletul se desparte de un trup compus din impurităţi pămînteşti in sentina mundi şi poate câștiga sau recîştiga un loc potrivit adevăratei sale naturi în lumina palpabilă, clară, amăgitor de aproape a miliardelor de stele ale Căii Lactee.^. Indiferent dacă era pentru totdeauna sau, aşa cum sperau evreii şi creştinii, doar pe durata acelui lung hiatus dinainte de învierea morţilor, trupul defunctului rămânea în lumea instabilă şi tulbure de sub lună, în timp ce sufletul se bucura de limpezimea eternă a restului universului.

Cultul creştin al sfinţilor a apărut în marile cimitire din afara cetăţilor romane și s-a ajuns rapid la dezgroparea, mutarea, dezmembrarea, atingerea și sărutarea osemintelor acestora. Eunapius din Sardes își exprimă oroarea față de aceste practici: „creștinii adunau oasele şi craniile criminalilor care au fost ucişi pentru numeroase crime, îi considerau zei şi credeau că vor deveni mai buni dacă se perindă pe la mormintele lor. Cei morţi erau numiţi „martiri”, un fel de slujitori şi trimişi ai zeilor pentru a îndeplini rugăciunile oamenilor”.

Mormintele sfinților au fost declarate proprietate publică, devenind astfel accesibile tuturor, s-au transformat în centre de ritual ale întregii comunităţi. A fost utilizat orice element de arhitectură, artă, ceremonial şi lite­ratură pentru ca tombele sfinte şi moaştele să devină accesibile și să se evidențieze față de mormintele de familie, ca niște adevărate altare.

Cultul sfinților înlocuiește cultul eroilor și treptat este transformat într-o mitologie cu alură de politeism.  Când în Orient a început dezmembrarea corpurilor sfinților s-a dat startul la o practică ce se va accentua odată cu invazia barbarilor în Occident, renunțându-se și aici la inviolabilitatea mormintelor, credincioșii fiind mari amatori de relicve,  pe care le puneau în relicvare, le expuneau în biserici sau chiar le purtau asupra lor în fragmente minuscule, incastrate într-un inel sau la gât, reminiscențe ale amuletelor păgâne. Existau și relicve reprezentative, care îndeplineau rolul celor reale. De exemplu pelerinii luau praf de pe podeaua templelor, mușchi de pe ziduri sau lemn de la poarta bisericilor, cumpărau apă colorată, ulei din lampa care ardea lângă mormânt, ceară topită de la lumânările din altar.

Gregorio de Tours povestește că o pânză atinsă de mormântul Sfântul Petru de la Roma căpăta virtuți miraculoase și putea chiar să-și schimbe consistența și greutatea.

Treptat goana după relicve a devenit excesivă și chiar grotescă. La mânăstiri se puteau găsi dintre cele mai felurite: o bucată din craniul Sf. Eustațiu, cărbuni pe care a fost prăjit Sf. Laurențiu, batista cu mucii Sf. Ioan Botezătorul, piatră cu care a fost lapidat Sf. Ștefan, pătată de sânge, o bucățică de pâine din care a mușcat Iisus, sau un fragment din piatra de pe care s-a ridicat Mântuitorul la Ceruri și bineînțeles mai multe biserici se lăudau că au adevăratul cap al lui Ioan Botezătorul, un spin din coroana supliciului lui Iisus sau așchii din crucea sa, atât de multe, că s-ar fi putut recompune o întreagă pădure. Uneori, călugării ajungeau să-și taie unghiile și să le prezinte ca aparținând unui sfânt sau altul și nu erau puțini cei care culegeau oase de porc de pe drum pentru a le vinde ca moaște. Un călugăr și-a anulat vizita la o mânăstire pentru că a auzit că vroiau să-l fiarbă și să-i vând oasele ca relicve!… La începutul cultului oamenii făceau tot ce le stătea în putință să atingă obiectele sfinte. Din secolul al XV-lea s-au construit capele și relicvarii mai mari, unde se manifestau virtuțile taumaturgice chiar si fără atingerea moaștelor.

În acord cu cultul relicvelor au înflorit pelerinajele. În Evul Mediu se poate spune că exista o adevărată „instituție” a Drumețului. Erau cei ce se deplasau din loc în loc pentru a cerși sau a vagabonda, așa numiții „santerani” pentru că spuneau că se îndreaptă în pelerinaj spre Santa Terra – Țara Sfântă, ori cei ce o făceau dintr-o dorință de aventură și cunoaștere, sau meșteșugarii și negustorii ce călătoreau fie în căutare de lucru, fie pentru o mai bună distribuție a produselor muncii lor, precum și aceia care generic pot primi numele de peregrin mergând spre locurile sfinte.

Istoria pelerinajelor creștine începe atunci când după moartea lui Iisus, credincioșii noii credințe merg pe urmele lui, în locuri unde s-au desfășurat episoade ale vieții, patimilor și morții Mântuitorului. Pelerinajele în Țara Sfântă au început în secolul al IV, după edictul de la Milan care aduce pacea pentru creștini și după ce Constantin ridică bazilica Sfântului Mormânt, iar Elena, mama sa, găsește la Ierusalim Adevărata Cruce și cuiele cu care a fost crucificat Iisus. Dar odată cu venirea Selgiucizilor, Palestina a devenit tot mai greu accesibilă pelerinilor creștini, ceea ce a condus la luptele pentru eliberarea Țării Sfinte sub forma cruciadelor. În urma războaielor sfinte a înflorit comerțul cu rămășițele pământești ale sfinților sau obiectele atinse de ei.

Pelerinajul la Roma a început cu cultul martirilor și mai ales cu vizitele la mormintele sfinților Petru și Pavel și după Țara Sfântă a avut cea mai mare afluență de credincioși, până la descoperirea mormântului Apostolului Iacob. Drumul la Santiago s-a dezvoltat ca o alternativa buna la Calatoriile in Tara Sfanta in timpul cruciadelor, dar Apostolul a mai avut un rol epocal la sfarsitul primului mileniu in lupta pentru Recucerirea Spaniei din mainile maurilor. Gasirea ramasitelor sale pamantesti a fost providentiala (de care ma voi ocupa într-o altă postare), din Galicia el putea să se repeadă în spirit să îi ajute pe creștini în luptă, mereu călare pe un cal alb. Așa a devenit Matamoros, ucigașul de mauri. Bineînțeles pentru un scop nobil crima este acceptată și încurajată. Gurile rele spun însă că în mormântul de la Compostela nu se află apostolul ci Priscillian, un episcop eretic din veacul al IV-lea. Oricum, pline de mister sunt Căile Domnului.

În secolul IV-lea, Sfântul Ioan Crisostomo Gura de Aur spunea: „vedeți mormintele glorioșilor apostoli! Vedeți cât le depășesc în strălucire și devoțiune pe acelea ale împăraților. În jurul mausoleelor de marmură ale prinților pământului văd doar singurătate, în schimb la apostoli sunt oamenii cât frunză și iarbă!”

Pe lângă Ierusalim, Roma și Santiago, care sunt cele trei mari pelerinaje cu indulgențe plenare, există și rute de pelerinaj minor sau local. Acestea apăreau în jurul unui loc de cult unde se păstra relicva unui sfânt martir sau evanghelizator, ale cărui virtuți taumaturgice atrăgeau pelerinii.

Energia spirituală pe care o transmite corpul sfântului centrează interesul pelerinului. Deosebite sunt însă locurile de pelerinaj dedicate Arhanghelului Mihail – o prezență nematerială, construite întotdeauna pe stânci și în zone greu accesibile, cum este Mont Saint-Michel în Normandia. Toate pelerinajele au o dublă semnificație: pe de o parte este sensul venerației și respectului față de divinitate, dorința de a asista la miracolul divin, și pe de altă parte nevoia pelerinului de a-și rezolva propriile probleme fizice și spirituale. Afluența de pelerini făcea să sporească avuțiile locurilor de cult care le aveau în posesie. De aceea biserici și mânăstiri se laudau că sunt adevăratele deținătoare ale moaștelor si în unele cazuri ajungeau să se lupte pentru a le avea sau chiar să recurgă la șiretlicuri și crimă în scopul acesta.

Nici un bun spaniol nu murea liniștit dacă nu făcea pelerinajul la Santiago de Compostela. Telul devoțiunii sale erau moaștele Apostolului Iacob, dar Galicia nu este singura care de-a lungul istoriei s-a lăudat că le posedă din anul 44 e.n. Astfel, un istoric francez din secolul XVII, Louis Nain Tillemont afirmă că trupul acestui sfânt se afla încă în Iudea în sec. VI și mai indică un al treilea corp în Lidia. Dar a mai existat un corp la Verona, deci al patrulea, care a fost găsit pe muntele Grigiano și un al cincilea s-a păstrat la Toulouse, un al șaselea la Roma în biserica Sfinților Apostoli și un al șaptele la Pistoia, unde există o atât de mare venerație pentru Iacob cel Mare, încât este citat primul dintre apostoli în rugăciunile publice (sigur Sfântului Petru nu i-ar fi plăcut). Mai exista un cap al sfântului la Veneția, și un alt cap în Abația Saint Waast d’Arras, încă altul la Roma, un braț la Liege și încă unul în abația Saint-Benoît-sur-Loire, și un altul la Amiens și încă multe alte relicve ale sale la Paris, Troyes și Bolonia, deși repet, regiunea Galicia afirma că la Compostela corpul sfânt este întreg.

Vindecările „miraculoase” din preajma relicvelor se puteau explica și prin schimbările climatice sau în dieta bolnavilor. Lângă sanctuare existau adesea ape cu virtuți curative. Unele mânăstiri dispuneau de biblioteci bogate, cu cărți de medicină, mai ales în Spania  unde existau transferuri de cunoștințe cu arabii foarte avanzați în cercetările medicale în Evul Mediu, și boala poate se datora unui diagnostic greșit. Însă deseori bolnavii apelau la practici magice, o metodă de tratament era înmuierea relicvelor în apă sau vin după care i se dădeau pelerinului să bea macabra compoziție, ori erau bolnavi care mâncau ceara lumănărilor ce ardeau la mormânt. Mai acționa și puterea de autosugestie a celui bolnav, credința lui în vindecare. Chiar și astăzi, la Lourdes de exemplu mii de bolnavi vin anual pentru a-și căuta salvarea, dar Biserica nu a recunoscut ca „valabile” decât puține din cazurile „miraculoase”.  La Fatima, în Portugalia, este obiceiul ca bolnavul să se târască în genunchi (ajutat sau singur dacă poate) din vârful promontoriului unde se află acum Biserica Sfintei Treimi până la Capela Aparițiilor pe care trebuie să o înconjoare de mai multe ori pentru a avea un rezultat benefic. Atât Lourdes cât și Fatima sunt locuri de pelerinaj bazate pe Apariții ale Sfintei Fecioare unor copii, Bernadette în Franța și trioul constituit din Jacinta, Fracisco și Lucia în Portugalia.

De la Ierusalim și Compostela și de la Salonic la Aix la Chapelle la Constantinopole și Roma, la Veneția, Paris sau Conques, pământul întreg este jalonat de aceste repere ale credinței și devoțiunii, relicvele sfinților, uneori de dimensiuni foarte mici, ele sunt așezate în racle frumos împodobite ca un altar, cufăr sau casetă prețioasă ori meșeșugite cu forma  părții corpului sfânt din care provin. Sămânțe de viață în centrul unor vaste sanctuare ele polarizează neîntrerup imaginarul religios și cel artistic, precum și virtuțile teologale: credința, speranța, iubirea.

Într-o postare viitoare voi analiza cultul moaștelor în Orizontul Ortodox al credinței, cu precădere la noi în țară unde există locuri de pelerinaj importante, la Iași, pentru Sfanta Paraschieva, la București, Sfântul Dimitrie/Dimitrie Basarabov, Sfântul Andrei în Dobrogea, Sfântul Ioan cel Nou la Suceava si exemplele pot continua. Pentru că tema Sfinților este vastă, o voi trata într-o serie de articole.

Bibliografie selectiva:

“Istoria Corpului”, trei volume coordonate de Georges Vigarello, editura Art, 2007

Imagini@internet