Ludic și disciplinat, Jasper Johns trasformă îndoiala descartiană în artă

Pentru Jasper Johns, reprezentant al mișcării Neo-Dada și al generaţiei “beat”¹, arta este mijlocul prin care poţi fi personal folosindu-te de lucruri preluate din imediata vecinătate, ce-şi păstrează individualitatea, căpătând totodată amprenta stilistică a pictorului şi fiind diferite de orice lucru sau artefact făcut de altcineva. Aşadar, “ia un lucru, fă ceva cu el. Fă altceva cu el” spunea Johns, ai cărui ochi plastici aminteau de cei ai lui Picasso: alerţi şi mai ales atenţi la realitatea cotidiană. Verbul “a face” este deci cuvântul cheie pentru acest artist american, în bunul spirit al ţării tuturor posibilităţilor, unde el a văzut lumina zilei, pe 15 mai 1930, în Augusta, din statul american Giorgia.

“Trebuie să ştii să lucrezi cu orice şi să accepţi rezultatul ca pe ceva inevitabil…în orice pictură se caută un sens al vieţii. Ceea ce vrei să spui prin pictură trebuie să fie evident, o declaraţie a identităţii tale profunde, diferită de a oricărui altcineva”, Jasper Johns.

Atunci când Johns a ajuns la New York în 1952, nici un subiect nu era prea prozaic pentru noua generaţie de plasticieni şi poeţi, născută din existenţialismul şcolii new-yorkeze. Se milita pentru experienţa imediată, trăită subiectiv, ce ataca miturile culturii consumiste. Prin alcool, Jazz, droguri, budismul Zen, poezie, se căuta o eliberare de prejudecăţi şi constrângeri, într-o vreme în care, la nivel politic, McCarthy strângea şurubul făcând liste negre cu eventualii comunişti.

“Câinele merge liber pe stradă şi vede realitatea” scria poetul Ferlinghetti, căruia i se alăturau printre adepţii contraculturii “beat” Allan Ginsberg, Jack Kerouac, William Burroughs, şi alţii, alcătuind o generaţie ce se revolta împotriva conformismului, mecanizării şi mercantilismului lumii în America anilor ’50. “The dog trots freely in the street and sees reality and the things he sees are bigger than himself and the things he sees are his reality”.²

În 1954 Johns îi cunoaşte pe Raushenberg şi John Cage, care predicau o estetică a aproprierilor, adoptând conştient ca resorturi artistice discontinuitatea, şansa, arbitrariul şi neprevăzutul.

În 1959, într-un interviu acordat revistei Time, Johns afirma că oamenii trebuie să poată privi o pictură la fel de neutru cum se uită la un obiect de uz comun, de pildă la un radiator, adică “nu trebuie să se apropie de o operă de artă cu o atitudine preconcepută”.

Pentru Johns procesul de creaţie se naşte dintr-o îndoială filosofică. Mă îndoiesc, deci pictez, formulează el plastic pe urmele lui Descartes.

Detaşându-se de propria fiinţă, reprimându-şi sentimentele şi emoţiile, acest om timid, nervos, sensibil, detaşat şi totodată atent, politicos, încerca să-şi observe mintea la lucru, şi să ajungă la artă prin acţiune şi contemplaţie.

Este oare Johns un metafizician formalist, care speculează despre natura percepţiei şi a realităţii? Sau, în buna tradiţie a artei americane, el satirizează, provocând la dialog, şi, poate mai mult decât atât, pune în discuţie valori, concepte, tradiţii, prejudecăţi şi idealuri. “Se pare că orice faci sau spui porneşte dintr-un principiu al negaţiei, munca mea este o constantă negare a unor impulsuri”, afirma artistul cu aceeaşi precizie controlată cu care vorbea de obicei după clipe lungi de tăcere meditativă. “Din ceea ce negi, se dezvoltă noi înţelegeri, obiceiuri, ataşamente, hrănite de gândirea ta. De aceea nu mi se pare că poţi fi vreodată liber de acest fel de manipulare”.

Johns pune accentul pe semiotica obiectului de artă care “înseamnă ceea ce vrea să însemne”. În concepţia sa lucrul aproape se identifică cu reprezentarea sa. Aşa sunt steagurile sau ţintele pe care le-a pictat la sfârşitul anilor ’50, ce se integrau unor scheme conceptuale ordonate, greu de decodificat, păstrând intactă sugestia obiectului pe care îl reprezentau. Pensulaţia sa este abstract expresionistă, deşi Johns nu vrea să-şi etaleze sentimentele şi consideră acest curent ca o identificare mult prea vie dintre artă şi artist.

“Nu vroiam ca munca mea să fie o etalare a sentimentelor mele. Expresionismul abstact era atât de viu încât identitatea personală şi pictura deveneau mai mult sau mai puţin acelaşi lucru… Am descoperit că nu puteam să fac nimic care să fie identic cu sentimentele mele. Deci am muncit astfel încât să pot spune că nu sunt eu”, Jasper Johns.

Johns şi-a selectat întotdeauna motivele cu atenţie. Într-un anumit sens cariera lui este construită pe imagini şi emoţii împrumutate, prelucrate, apropriate ca la prietenul său Raushenberg. El se caută într-o expresie formată în afara sa, în realitatea curentă, opera sa confruntând privitorul cu întrebări universale despre cunoaştere şi integritate. Aşadar “prin pictură el vede lucrurile din jurul său şi lasă ca un fapt vizual să conducă la altul într-un proces intuitiv care pune accentul pe experienţa vitală a privirii în sine, şi implicit a existenţei”.

Alegând lucruri cunoscute, deja digerate de mintea colectivă, el a ales posibilitatea să lucreze la alte niveluri emoţionale şi cognitive. Privitorul este eliberat de stres, confruntat cu obiecte familiare, la care poate să nu se gândească, pentru a se concentra pe calităţile poetice ale picturii în sine. Nu reprezentarea ci prezentarea unui obiect îl forţează pe privitor să contemple un obiect creat ca pe o nouă realitate.

Johns este mai disciplinat şi mai ironic decât Rauschenberg. Este mai elegant şi mai sintetic.  Interesat de inerţia picturală Johns alege modele banale pentru că ele nu mai generează energie. Steaguri, ţinte, cifre, harta Statelor Unite, sunt imagini până la un punct obişnuite pentru spectator, ele pot constitui suprafeţe simple sau de fundal, au un înţeles banal, dar tot atât de bine pot să aibă şi unul simbolic. Pentru Johns pictura este un obiect mai mult decât o reprezentare. Pictura nu este importantă în sine, ci pentru a obţine un rezultat, pentru a evoca sau pentru a susţine o teză, care se poate de altfel propune şi cu ajutorul altor mijloace de expresie.

Atunci când juxtapune obiecte, el nu o face aleatoriu ci deliberat, nu improvizează, ca Rauschenberg ci foloseşte resorturi creative, pensulaţie gestuală, obiecte tridimensionale, trompe l’oeilul, sau ready-mades cu scopul declarat de a specula asupra relaţiei dintre aparenţă şi realitate, şi mai ales relativitatea acesteia din urmă. El vrea să pună sub semnul întrebării ideile preconcepute ale oamenilor, fiind interesat de legăturile dintre gândire şi limbaj şi lumea obiectelor. De aceea, în unele lucrări, vrea să scoată în evidenţă falsitatea confundării numelui cu imaginea lucrului. În lumea pe care vrea să o reprezinte Johns, lucrurile nu-şi au o identitate intrinsecă, iar numirea obiectelor este un fel de botez al lor conceptual şi voluntar.

În 1962 Johns a încercat să combine în frescă expresionismul abstract cu arta pop, în lucrarea Diver, unde îşi arată preocuparea cu ideea de timp în pictură, cu interacţiunea dintre lumea exterioară şi interioară, şi cu estetica lui Duchamp pe care îl cunoscuse în 1959. „Totul se schimbă în funcţie de ceva”, considera Johns şi el a căutat să reflecte acest lucru în pictura sa, folosind interactiv umbrele spectatorilor, sau introducând în ea obiecte ori fragmente de obiecte tridimensionale. „Peste tot în natură se poate vedea ceva. Eu urmăresc să ofer ochiului puncte diferite din care să focalizeze” imaginile multiple ale unei lumi în continuă schimbare. Imaginea unui lucru depinde de modul în care îl privim.

Pe parcursul anilor 70 Johns a făcut numeroase litografii ce sunt un fel de comentariu în continuă schimbare asupra operei sale picturale. Cu timpul Johns nu mai încearcă să-şi ascundă emoţia, trăirile psihologice în lucrările sale aşa cum o făcea la începutul creaţiei, din anii 80 el abordând un stil ce combină introspecţia cu un nou fel de realism, în care reminiscenţe din istoria artei sunt juxtapuse istoriei personale a artistului, ce introduce în tablou părţi anatomice, mai ales mâinile artistului. Este de fapt tot un stil al apropierilor, care l-a caracterizat şi în perioada prieteniei cu Rauschenberg, o dependinţă de forme preexistente, din forme pe care le-a văzut şi au fost procesate de memoria sa, din imagini şi emoţii împrumutate.

Pentru Johns artistul trebuie să lucreze cu orice şi să accepte concluzia care apare ca inevitabilă, nu pentru că aşa o doreşte ci pentru că ea rezultă din identitatea profundă a lucrurilor şi a sa proprie.

---

1. Jasper Johns este greu de catalogat. Totuși începuturile lui sunt de “beatnik”. Generația Beat nu se limitează doar la asamblaje, ready-made, sau sculptură neo-dada. Caracteristica ei esențială este abilitatea de a experimenta, fir în artă, muzică, dans, poezie, film sau teatru. Jasper Johns, alături de John Cage, Robert Rauschenberg, Piero Manzoni, Joseph Beuys, Yves Klein etc este un Neo Dada, membru important al acestei mișcări care vroia sa umple golul dintre artă și viață, preluând din cotidian, apropriindu-și obiecte cu simțul umorul iconoclast și sens ludic.
2. Lawrence Ferlinghetti, poemul “Dog”: “The dog trots freely in the street and sees reality /and the things he sees are bigger than himself/ and the things he sees are his reality /Drunks in doorways Moons on trees /The dog trots freely thru the street and the things he sees are smaller than himself /Fish on newsprint Ants in holes/ Chickens in Chinatown windows their heads a block away /The dog trots freely in the street and the things he smells smell something like himself /The dog trots freely in the street past puddles and babies cats and cigars poolrooms and policemen /He doesn’t hate cops /He merely has no use for them and he goes past them and past the dead cows hung up whole in front of the San Francisco Meat Market /He would rather eat a tender cow than a tough policeman though either might do /And he goes past the Romeo Ravioli Factory and past Coit’s Tower and past Congressman Doyle/ He’s afraid of Coit’s Tower but he’s not afraid of Congressman Doyle although what he hears is very discouraging very depressing very absurd to a sad young dog like himself to a serious dog like himself/ But he has his own free world to live in His own fleas to eat /He will not be muzzled Congressman Doyle is just another fire hydrant to him /The dog trots freely in the street and has his own dog’s life to live and to think about and to reflect upon touching and tasting and testing everything investigating everything without benefit of perjury a real realist with a real tale to tell and a real tail to tell it with a real live    barking democratic dog engaged in real                      free enterprise with something to say                          about ontology something to say   about reality              and how to see it     and how to hear it with his head cocked sideways    at streetcorners as if he is just about to have                                        his picture taken    for Victor Records                     listening for                                                    His Master’s Voice                       and looking                                        like a living questionmark into the                  great gramaphone of puzzling existence with its wondrous hollow horn which always seem   just about to spout fort and                   some Victorious answer                          to everything”.