“Talent zgârcit, crud, coleric şi suferind, amestec singular de calităţi contrare”1 îl eticheta răutăcios critica vremii sale pe Dominique Ingres, pictorul Marilor Odalisce, acele făpturi poetic senzuale, delicat androgine, cu privirile senine ca cerul înainte de furtună. Dar Ingres, criticat de unii şi adulat de alţii este un artist renascentist, neoclasic şi romantic în acelaşi timp, care aspiră mereu spre ideal şi se lasă sedus de frumuseţea eternului feminin. Meloman sensibil, el lăcrămează la auzul muzicii, dar este totodată un om egocentric care afirmă că “este imposibil să nu fie el preferatul”, un pictor ce-şi urmează drumul, absorbit de propriile gânduri, fără să privească împrejur la frământările ori înnoirile plastice ale epocii sale.
Dominque Ingres a fost multă vreme un subiect de discuţie pentru contemporanii săi, ce s-au străduit zadarnic să-l catalogheze, să-l acuze de lipsa unei forţe morale, să-i arunce în faţă pasiunea pentru Rafael. Şi totuşi timpul nu a făcut decât să sporească gloria celui ce a ştiut să compună riguros şi “să redea viaţa, evitând vulgaritatea” (cum remarca André Lhote în cartea sa, De la paletă la masa de scris).
Acest tradiţionalist îndărătnic inaugurează totuşi o epocă de pictură modernă şi traiectoria destinului său plastic cumulează înfrângeri şi critici, mai ales în prima perioadă de creaţie, urmate de o glorie ce-l situează în fruntea antiromanticilor, pe scaunul Academiei şi cavaler al Legiunii de onoare în timpul lui Napoleon al III-lea, căci cum însuşi spunea: “Timpul este judecătorul absolut” şi “adevărul iese la lumină, căci el aparţine tuturor timpurilor”.
Opus prin temperament lui Delacroix, cu care de altfel s-a aflat într-un conflict intens mediatizat de presa artistică a vremii, acest spirit detaşat şi contradictoriu pe care şi neoclasicii îl renegau cu reproşul lui David la adresa “desenului său sec şi decupat”, Ingres a suscitat în permanenţă comentarii pro şi contra. Poate că la aceasta a contribuit nu numai arta sa ci şi caracterul lui dificil, suspicios, cu urcuşuri şi coborâşuri, dornic de a-i domina pe ceilalţi. El și-a stăpânit însă propriul temperament tumultuos, pentru a păstra în artă detaşarea apolinică la care jinduia, impasibilitatea suverană ce se traducea plastic în decantare şi claritate, în monumentalitatea paginării și compoziţie, în limpezimea elaborată a desenului care pentru el reprezenta baza fundamentului în pictură.
“Desenul este onestitatea artei, (…) expresia, forma interioară, organizarea suprafeţei plane, volumul (…) el cuprinde totul în afară de culoare”. Desenul redă ceea ce pictorul observă în natură, singurul loc unde se află acea frumuseţe care constituie marele scop al artei, după părerea lui Ingres. De aceea el preferă prerenaşterea italiană şi olandeză: Masaccio, Jan van Eyck, conştient de seriozitatea cu care artiştii trecutului se raportau la natură şi la misterul de dincolo de ea. Ca şi ei, ca idolul său Rafael, Ingres este adeptul portretisticii, al elementului uman aşezat în contextul naturii, pe care uneori poate chiar să o simbolizeze ca în lucrarea sa delicată, suavă, cu accente botticeliene, intitulată Izvorul.
Femeile nu-şi strigă agonia în pânzele sale, ele nu au senzualitatea animalică din opera lui Delacroix, nu se contorsionează ci-şi unduie trupul sau au o pasivitate sculpturală, o interiorizare narcisică, o privire gânditoare, impasibilă, caldă, nevoluptuoasă, profundă, senină, palpitând poate de dorinţă în sinea lor, visând cu ochii deschişi la atingeri senzuale.
Deşi preferă linia culorii, totuşi pânzele sale sunt bine valorate coloristic, uneori cu aciditate cromatică, cu gust pentru contrast şi pentru clarobscurul fondului.
Acuzat de goticism şi primitivism sau considerat exotic, “un chinez propăşit la Atena”, Ingres a fost totuşi pentru mulţi un deschizător de drumuri. A avut discipoli, deşi era considerat un slab pedagog, un dascăl ce-şi impunea prea autoritar punctul de vedere, lipsit de elasticitatea de a-i ajuta pe ceilalţi să privească şi să reproducă lumea potrivit dispoziţiei si propriei libertăţi de creaţie. Oricum, rivalul său Delacroix nu a avut deloc discipoli, solitar, acesta se concentra asupra propriilor emoţii violente, neîncercând să şi le mascheze într-un desen elaborat, ca Ingres, care remarca atunci când Eugène a fost primit în Academie că “a intrat lupul într-o turmă de oi”. Diferenţa dintre ei a fost pusă în valoare de organizatorii Expoziţiei Universale din 1855, care au aşezat lucrările lui Ingres în apropierea celor pictate de Delacroix. Juxtapunând astfel Izvorul, Vânătorii de lei, reiese cu pregnanţă spiritul apolinic al lui Ingres faţă de cel dionisiac al lui Delacroix. Pe unul îl interesează forma exterioară a fiinţelor şi lucrurilor, redată virtuos într-o pictură liniară, pe celălalt pasiunile umane pe care încearcă să le surprindă în diversitatea lor, anticipând expresionismul şi chiar pictura gestuală, în interesul său pentru materie.
Trecuseră 31 de ani de când, la Salonul din 1824, tabloul Legământul lui Ludovic al XIII-lea îi adusese lui Ingres sufragiile unui public speriat de “asaltul hoardelor romantice” reprezentat în principal de tânărul Delacroix ce-şi expunea cu acea ocazie lucrarea Masacrul din Chios. Atunci obţinea Ingres prima recunoaştere publică a meritelor sale artistice, era instalat în fotoliu de academician (1825) şi primea Legiunea de Onoare, al cărei Mare Cavaler va deveni în 1855, învestit cu toate onorurile de Napoleon al III-lea, după ce se întoarce din Italia, unde funcţionase ca director al Villei Medici din Roma din 1835 până în 1841.
Ingres s-a născut pe 29 august 1780, la Montauban. Tatăl său, Joseph Ingres, îşi făcuse un nume din pictura peisajelor şi a miniaturilor. Crescând într-un mediu artistic, Dominique s-a familiarizat de timpuriu cu opera Anticilor, iar mai târziu, în Italia, cu arta lui Rafael şi Tizian pe care îi cunoscuse şi la Louvru unde se arătase interesat şi de un alt mare portretist al Renaşterii, Holbein, cu care are multe în comun în ceea ce priveşte echilibrul şi acutanţa desenului.
Venit la Paris în 1797, el studiază în atelierul lui David, care îi încredinţează pictarea accesoriilor din celebrul său portret Madame Récamier şi îi influenţează viziunea artistică, deşi relaţiile lor s-au deteriorat ulterior.
În tinereţe Ingres face parte chiar dintr-un grup de clasicişti extremişti, ce căutau Antichitatea cu orice chip, chiar în modul cum se manifestau ca persoane. Ingres se desparte de ei pentru că s-a arătat nu numai un bun desenator ci şi un colorist îndrăzneţ, în Napoleon Bonaparte prim consul. Tablourile sale sunt străbătute de altfel de un fior de sensibilitate, pe care neo-clasicii puri nu-l aveau şi care explică de ce Ingres îl considera pe Watteau, de exemplu, un maestru al picturii.
Ideile lui Ingres au fost însă mai doctrinare decât pictura lui, cearta dintre el şi Delacroix, disputa neoclasicilor cu romanticii o reproduce într-un fel pe cea dintre poussinişti şi rubensişti din secolul al XVII-lea. Diferenţa este uneori numai de formă şi nu de fond. Iar unele din motivele alese de Ingres îi arată gustul pentru un Orient misterios şi senzual pe care îl iubea şi Delacroix. Temele exotice sunt doar apanajul romantismului. Odalisca lui demonstrează un sens subtil al culorii, în pofida faptului că pentru Ingres “totul se desenează, chiar şi sentimentele”. Totuşi el nu se limitează la umplerea unui desen cu culoare, ci valorează cu tuşe sensibile, fiind celebru pentru minuţia cu care realiza şi cel mai mic amănunt al unui tablou. Deşi nudurile sale au acel amestec de răceală şi senzualitate al manieriştilor, ţinând mai mult de Parmigianino decât de Rafael, el le dă o pregnanţă şi o trăire modernă, în pofida clasicismului intransigent pe care îl arbora uneori, iar în portrete uneşte profunzimea psihologică cu realismul fizic. Arta lui Ingres este sintetică, pentru că el era mai puţin interesat de frumos sau formă în sine, cât de relaţiile dintre componentele ei, care trebuie să fie pure, demne, reale, imanente, raţionale, prelungire a privirii intense şi inteligente a pictorului, conduse de forţa expresivă a liniei care poate uneori chiar să deformeze realitatea pentru a o sugera mai bine.
Un calm majestuos străbate toate compoziţiile sale, fie că sunt mitologice sau reprezentări aproape fotografice ale unor portrete comandate, unde modelele capătă sub penelul pictorului o interiorizare uneori austeră, alteori visătoare, dar plină de stăpânire de sine. De altfel a fost mai mult portretist decât pictor istoric. Nu este interesat de trecut decât în măsura în care poate să-i servească unei demonstraţii alegorice, altfel iubeşte acea natură perfectă, purificată de zgura terestră, transfigurată, eternă. Acesta este idealul pe care îl urmăreşte disciplinat şi corect cu sine însuşi, uneori rigid faţă de ceilalţi, burghez care nu are exteriorizarea trăirilor romantice. De aceea putem spune că dacă reprezentanţii acestui curent au dus peste vreme la expresionism, Ingres anticipează tendinţele secolului XX, ce refuză artei dreptul de a exprima orice ţine de subiectivitatea temperamentului, iar în atitutinea Femeii la baie se simte o detaşare onirică, ce duce cu gândul la suprarealismul lui Dalí.
Totodata in arta sa exista o vibrație muzicală, explicabilă prin pasiunea lui binecunoscută pentru vioară la care cânta fără o mare virtuozitate dar cu mult farmec cum spunea Franz Liszt. A fost o vreme al doilea violonist pentru orchestra din Toulouse și a interpretat piese alături de Paganini, de exemplu. În franceză există expresia “violon d’Ingres”, însemnând o a doua abilitate față de cea pentru care o persoană este cunoscută.
“Pictor energic al frumuseţii, chiar al celei ascunse, el a ştiut să concilieze arta şi natura, viaţa şi stilul”, spunea Apollinaire, remarcând că Ingres picta realul şi idealul, iar pentru René Huyghe, el este “artizanul dotat prodigios cu instrumentele sale senzoriale, ochiul şi mâna”.
- Comentariile unui critic înverşunat al lui Ingres, Theodore Silvestre.
