Duccio di Buoninsegna pictează cu abilitate tehnică și devoțională

Cu desăvârşit simţ al culorii şi o înţelegere adâncă a legilor compoziţiei, Duccio di Buoninsega s-a îndepărtat de hieratismul iconografiei bizantine, păstrându-i însă formele dominante pe care le-a încărcat cu un spirit nou, cu o revoluţie subtilă de ordin cromatic şi ca dispunere în spaţiu a personajelor.

Contemporan cu Giotto, Duccio s-a născut la Siena în 1255 şi a fost fondatorul şcolii de pictură din acest oraş rival al Florenţei. Spre deosebire de impetuosul Giotto, maestru în tehnica frescei ce presupunea o mare rapiditate în execuţie, Duccio era atras de retablu şi de imaginea devoţională, care îi permitea repetate reveniri asupra lucrării, destinată deseori să fie obiect de reculegere al unui beneficiar privat.

Pictura lui Duccio este dulce, meditativă, şi totodată bogată în nuanţe, cu accent pe opulenţa simbolică a culorilor folosite, scumpe, pe bază de pigmenţi de aur şi lapis-lazuli.

Sfârşitul secolului al XIII-lea cunoaşte o schimbare de statut al artistului, care devine mai conştient de singularitatea sa de creator. Se spune că Duccio a primit pentru retablul său „Fecioara cu sfinţi” o sumă uriaşă, ceea ce arată prestigiul pe care pictorii de vază începeau să-l aibă ca maeştri şi nu doar ca meşteri cum erau consideraţi cu doar câteva decenii înainte.

Nu se cunosc multe detalii despre viața lui Duccio. Se crede că a fost căsătorit și a avut șapte copii. Era o fire rebela, a refuzat sa faca serviciul militar si jurământ de loialitate. Nu era prea chibzuit cu finanțele proprii. Totuși, deşi se certa deseori cu guvernanţii Sienei, Duccio a devenit bogat şi influent, iar capodopera sa, Maestà, începută în 1308, a fost purtată în triumf de populaţie pentru a fi aşezată în 1311 în Catedrala din Siena.

Această operă faimoasă este un retablu uriaş compus dintr-o scenă centrală, care o înfăţişează pe Sfânta Fecioară aşezată pe tronul majestăţii, înconjurată de un mare număr de îngeri, sfinţi şi apostoli, reprezentaţi naturalist.

• 

• 

• 

• 

Tronul pe care stă Fecioara cu Pruncul, flancată de grupuri compacte de îngeri, este sugerat în perspectivă: spaţiul terestru este asumat şi prin renunţarea la fondul abstract, monocrom, aurit, ce sugera o impostaţie în eter, reflectarea în artă a Eternităţii cereşti. Partea din spate a altarului, detaşată în 1771 – 1795, conţinea 26 de scene despre Viaţa şi Patimile Mântuitorului. În unele, pictorul foloseşte din nou perspectiva chiar cu substrat simbolic şi recurge la o dispunere a planurilor în profunzime, ceea ce dezvoltă discursul spaţial într-unul temporal.

La vremea aceea perspectiva începea să-şi facă loc, este adevărat nesistematic, între mijloacele tehnice ale artiştilor, toscanii pregătind terenul pentru formularea ei teoretică. Într-o lucrare anterioară: Madonna Rucellai, din 1285, pictată în exil pentru biserica Santa Maria Novella din Florenţa, tronul Fecioarei este susţinut de şase îngeri, într-un joc de profunzimi ce sugerează misterul transcendenţei. Această comandă nu a fost așa bănoasă ca cea din Catedrala Sienei și albastrul, de exemplu, este din azurit, un pigment mai ieftin.

Lucrările lui Duccio cu caracter religios se caracterizează prin sensibilitatea desenului, abilitatea compoziţiei, calitatea decorativă similară mozaicurilor şi o intensitate emoţională mai mare decât a modelului bizantin pe care îl urma.

Transpare în arta sa admiraţia deosebită pe care o avea pentru Cimabue dar şi interesul pentru naturalismul şi însufleţirea aduse de Giotto pe scena artei medievale. Totodată, pictura lui exaltă în sens spiritual elementul decorativ. Vestimentaţia este tratată expresiv, pentru a conduce privirea credinciosului cu subtilitate către centrul de greutate al icoanei.

El combină elemente gotice de proveninenţă franceză cu elemente bizantine, centrând compoziţia nu numai prin gruparea personajelor ci şi cu ajutorul culorii, opulentă, nuanţată în tonuri suave, care scot tabloul din bidimensionalitatea suportului oferindu-i o adâncime şi o măreţie unică.