12 decembrie 1863 – 23 ianuarie 1944
Am văzut odată o retrospectivă Edvard Munch la Stedelijk Museum în Amsterdam. Privite de departe unele tablouri păreau o sărbătoare a culorii, pe alocuri stridentă, tăioasă, pusă cu nerv. O senzație de roșu, galben, verde, albastru. Peisaje cu copaci încărcați de roade, cupluri în curți invadate de vegetație, soare arzător între stânci violete, femei cu pălării galbene pe un pod. O impresie de scurtă durată, ca tinerețea celei ce stă într-un tablou pe malul mării lângă o bătrână înveșmântată în negru, ori ca frumusețea copilei ce îmbrățișează într‐un desen o arǎtare scheleticǎ – moartea. Ca ecoul unui strigăt. Culorile vii sunt susținute, construite, dublate de brunuri, pe alocuri de negru. După emoția primei receptări, efectul Munch nu se lasă așteptat, insidios ca un fior de spaimă, el crește pe măsură ce privești rând pe rând pânzele acestui pictor neobișnuit și înțelegi gravitatea panicii sale existențiale. Expresionismul său este un strigăt, o articulare a neliniștilor ființei. Chiar atunci când tabloul pe care-l pictează pare să reprezinte plastic, figurativ, expresiv, liric-emoțional un fragment de spațiu-timp real, el este clarviziunea unei certitudini: vulnerabilitatea condiției umane. Ce altceva putea să simtă Munch copil de cinci ani, când mama sa moare în 1868, și el își astupă urechile cu mâinile, ca în tabloul pictat peste 30 de ani, Mama moartă, pentru a nu auzi chemarea neantului, pe care nu poate și nu vrea să-l nege, fixându-l cu privirea, deși îi întoarce spatele. Murind mama sa de tuberculoză, micul Munch a rămas în grija unei surori mai mari, răpusă la puțin timp de aceeași boală, și a tatălui, de profesie medic al săracilor, un om despotic, atins de nebunie mistică.
Copilăria lui a fost umbrită de boală, doliu și teama de a moșteni o afecțiune psihică care era în familie. Studiind la Școala Regală de Artă și Design din Kristiania (Oslo de azi), Munch a început să ducă o viață boemă sub influența nihilistului Hans Jæger, care l-a îndemnat să-și picteze propria stare emoțională și psihologică, să facă o „pictură sufletească”. Din aceasta a apărut stilul său distinctiv.
Mergeam pe drum cu doi prieteni – soarele apunea – deodată cerul s-a înroșit sânge – m-am oprit, simțindu-mă epuizat, și m-am sprijinit de gard – erau sânge și limbi de foc deasupra fiordului albastru-negru și a orașului – prietenii mei au mers mai departe, iar eu am stat acolo tremurând de anxietate – și am simțit un țipăt infinit trecând prin natură.
“Tot ce a pictat Munch este oglinda individualității sale”, scria biograful sǎu Stenersen. Într-adevăr, spaimele, deznădejdea, condiția nebuniei sale atât de conștiente uneori, își croiesc drum în cele peste 1000 de pânze și sute de desene, pictate cu febrilitatea celui aflat la limita zbuciumului lăuntric, la granița dintre rațional și irațional, pe muchia de cuțit a ambiguității.
colecția Rasmus Meyer
“Drumul meu a mers întotdeauna pe buza prăpastiei”, spunea Munch la 70 de ani. Se spune despre Edvard Munch că trǎia într-o spaimă aproape constantă, uneori se temea să traverseze o stradă, în fața munților era cuprins de groază, iar imaginea fiordurilor îi crea o senzație de sufocare, la fel ca prezența mulțimii. Acea mulțime care parcă de abia aşteaptă să se metamorfozeze în ființe stranii, hibride, aparținând unei lumi ca cea descrisă de unii romantici germani, sau lumea din povestirea sa “Alpha şi Omega”. Acolo, un fel de Eva pe nume Omega trăind cu soțul ei Alpha pe o insulă pustie se plictisește de acesta și pleacă, după ce se împreună cu tot felul de animale sălbatice, dând naştere unor progenituri stranii care-i spun Tată celui rămas să-și strige disperarea alergând pe malul unei “mări roșii ca sângele”. Un Eden damnat. Teroarea lipsei de dragoste. Frica de necunoscut. Tema Despărțirii atât de prezentă la Munch. Moartea. Angoasa. Sau poate “acel mare urlet care străbate natura” pe care pictorul spune că l-a simțit. Strigătul care bântuie și urmăreşte pe oricine i-a privit materializarea, personificarea în tabloul chintesență a gândirii și trăirilor lui Munch, “Țipătul” din 1893.
“Există un loc unde metafizica se uneşte cu istoria. Uneori el se numeşte strigăt. Metafizica și istoria au în comun duşmănia vieții față de moarte. Uneori și-o arată prin strigăt”, spunea Félix Grande în “Memoria Flamencoului”. În mod ciudat, ceea ce exegetul spaniol a scris despre cante jondo, mi se pare potrivit norvegianului Munch, născut la Oslo, printre fiorduri. Cineva spunea despre el că “e un Goya nordic, nevropat, trecut prin clinica de neurologie din Copenhaga”(Octavian Paler, Un muzeu în labirint, 1986).
Munch are pasiunea strigătului andaluz și obsesia morții ce se regăsește în poemele lui García Lorca, tragicul gutural şi straniu, interiorizat, articulat cu asceză de cantaori, ca o eliberare a viscerelor, a minții într-un şuvoi de sunet aflat pe “buza prăpastiei”, dincolo de animalic și dincolo de uman, în fața neantului. Trăirea tragică a lui Munch anticipează neo-expresionismul lui Francis Bacon, dar este chiar mai dureroasă decât a irlandezului, pentru că este contextualizată mai întotdeauna în spații determinate. Singurătatea celui care strigă la Munch este parte a unei alienări colective sau i se opune, pe când strigătul personajelor lui Bacon par prinse într-o altă dimensiune, într-un sistem izolat, atemporal și aspațial. Să vorbești însă despre strigăt la Munch este un loc comun, pictura lui se confundă aproape cu acesta, deși în iconografia lui există și aspecte optimiste, ca în “Friza vieții,” de exemplu, un imn al existenței, în Mărul, ce se încovoaie sub greutatea fructelor, în timp ce trei stranii personaje de abia schițate, sunt prinse într-o conversație, sub corola lui. Munch a numit Friza vieții seria de tablouri de după 1890, dorind-o un poem al vieții, “dragostei și morții”, unde să se regăsească suferinţa și bucuria fiecărui om. În alte părți însă, personajele au chipuri livide, vinețiul morții însoțeşte bolnavii, vegheați la căpătâiul patului lor de ființe îndurerate, sau doar stranii. Şi pensula lui Munch aleargă ușoară pe pânze, fără însă să frământe materia ca Van Gogh, ce-și evoca angoasele, drama, tot cu culori strălucitoare, acide uneori. Munch folosește o pastă mai suplă, cu lineraritate pentru susținerea formei moderne cu ardere expresionistă, subordonând adeseori problemele plastice la nevoile expresiei simbolice, într-un efort de sinteză.
Munch este revendicat și de simboliști, pentru că la el subiectul și simbolul se întrepătrund și pictura este podul dintre lumea subiectivă şi obiectivă, locul unde imaginile psihologice coabitează cu cele ale realității exterioare, căci “arta [simbolistă], cum remarca G.A. Argan – nu reprezintă ci trebuie să dezvăluie prin semne o realitate care se află dincoace și dincolo de conştiință”.
“Simțim nu numai sunetul clopotului ci și reverberațiile acestuia”, scria Edward Lucie-Smith, un alt critic al simbolismului, observând că “fiecare element al compozițiilor lui Munch ajută la crearea emoției ‘primare’ pe care pictorul vrea să o transmită” (…) împreună cu dezlănțuirea și rezonanța sentimentelor. Destinul omului, cu dorințele, neliniştile, suferințele și bucuriile sale este scopul simbolic al seriei Friza vieții, care reunește mai multe lucrări, nelipsite cu tot optimismul lor aparent de o cotă demonică, morbidă. Unele din trăirile melancolice ale personajelor sale sunt evocate în linii alungite, în arabescuri ce mărturisesc afinități cu “Jugendstil”-ul, fără a fi însă niciodată gratuite, ci exprimând un substrat psihologic determinat. În seria Friza vieții, își fac loc temele care îl preocupă profund precum dragostea, anxietatea, gelozia și trădarea.
În opera sa se simte suflul nordic și acea psihologie vizionară care în a doua jumătate a secolului își făcea aparițiea în literatura scandinavă. Munch a fost prieten cu August Strindberg, și ca la acela, femeia este dominantă. El este fascinat de subiecte la modă în anii ’90, ce se regăsesc la Moreau, Beardsley şi Klimt, legate mai ales de reprezentarea “femeii fatale”. Un exemplu este Vampirul din 1896-1902, unde se simte teroarea față de sexualitatea feminină. Aceasta este una dintre spaimele lui Munch, cel atât de măcinat de fobii: față de boală, apă, temperatură, mulțime, flori, unele obiecte. Chiar gelozia, prezentă tematic și evocată emoțional în unele din lucrările sale, este un sentiment care l-a chinuit deseori pe omul Munch, asupra căruia o femeie chiar a tras un glonte de revolver rănindu-l la mână.
Pentru a fugi de toți, de toate, de sine însuşi, Munch a cumpărat un domeniu la Ekely, lângă Oslo, unde lucra în patru case și în 43 de ateliere. A fugit cu succes și de moarte căci s-a stins din viața sa dedicată picturii în 1944, la venerabila vârstă de 81 de ani, cucerindu-şí o nemurire artistică binemeritată ca pionier al expresionismului și artei moderne în general.
Munch și-a început ucenicia în 1881, la Scoala Regală de Desen în Christiania, numele vechi al actualei Capitale a Norvegiei, Oslo, într-o atmosferă artistică dominantă de realism, chiar de naturalism în redarea vieții săracilor. După un scurt sejur la Paris în 1885, cu o bursă oferită de “academia în aer liber” a artistului danez Frits Thaulow, cumnatul lui Gauguin, el se alătură grupului “Boema din Christiania”, condus de scriitorul şi poetul anarhist Hans Jäger. In 1890 Munch se reîntoarce la Paris, unde se înscrie la Academia de artă a lui Léon Bonnat. Face naveta între Norvegia și Franța. Pictează intens uneori realizând versiuni după tablourile vândute. În 1892, lucrările sale atrag atenția Asociației Artiștilor Berlinezi care îi organizează la Berlin o expoziție, ce declanşează un adevărat scandal, și se închide după câteva zile. Munch devine celebru, și în apele artei tulburate de viziunea sa se naşte Secesiunea Berlineză, îndrumată de Max Liebermann. La Berlin, Munch se împrietenește cu Strindberg, Stanislas Przybyszewski şi Julius Meier-Graefe. Primeste comanda de a-l picta pe Nietzsche. Călătoriile i-au adus noi influențe și debușeuri. La Paris, a învățat multe de la Paul Gauguin, Vincent van Gogh și Henri de Toulouse-Lautrec, în special modul lor de utilizare a culorii.
Reîntors la Paris în 1896, frecventează cercurile simboliste conduse de Mallarmé, dar suflul sǎu nordic îl face să prefere mediul german, unde petrece cea mai fertilă perioadă a carierei sale, din 1898 până în 1908, când suferind de tulburări psihice se internează la Copenhaga, în clinica doctorului Jacobsen. Pe măsură ce faima și bogăția lui creșteau, starea lui emoțională a rămas nesigură. S-a gândit pentru scurt timp la căsătorie, dar nu s-a putut angaja. O criză în 1908 l-a forțat să renunțe la băutura excesivă și s-a bucurat de acceptarea artei lui de către oamenii din Christiania și de expunerea în muzeele orașului. După vindecare se reîntoarce în 1910, în Norvegia, unde lucrează intens, dar nu la cotele atât de înalte de până atunci, izolându-se pe proprietățile sale de la Kragerö, Ramme și mai târziu Ekely, unde moare în 1944. Deși lucrările sale au fost interzise (82 tablouri fiind retrase din muzee) în Germania nazistă, majoritatea (71) au supraviețuit celui de-al Doilea Război Mondial, asigurându-i o faima durabila.
Exemplul picturii și gravurilor sale revelatoare a neliniştilor nordice, emoție și pătrundere a psihiculuí uman, se află la baza expresionismului german, mai ales a celui reprezentat de artiştii curentului Die Brückė. « Arta a dat vieții mele un înțeles. Am căutat prin ea lumina. A fost bastonul pe care m-am sprijinit atunci când am avut nevoie », mărturisea Munch, ce-a ars, a vibrat, a trăit cu sinceritate întreaga lui viață pentru artă, suferind alături de creațiile sale, eliberându-se în întruchiparea lor de propriile angoase.
În 1899, Munch scria în jurnalul său: “Nu se pot picta la nesfầrșit interioare, oameni citind și femei croşetând. Voi picta oameni vii, care respiră, simt, suferă și iubesc. Voi face o serie de picturi de felul acesta. Lumea trebuie să ia conștiință de ceea ce este sacru în ele și își vor scoate pălăriile în fața lor, ca și cum s-ar afla într-o biserică”.
“Edvard Munch, pictorul ezoteric al iubirii, geloziei, morții și tristeții a fost adesea victima răstălmăcirii deliberate din partea criticului călău.. .”, scria A. Strindberg, și Herbert Read adăuga peste ani: “Munch, cea mai puternică influență de pe întreg cuprinsul nordului european, a fost cea mai izolată, cea mai introspectivă și cea mai mordantă din toate acele naturi melancolice”, ce-au premers sau fondat expresionismul și “în timpul celor mai decisivi ani ai vieții lor s-au luptat într-o izolare individuală, în medii provinciale ostile”.