Edward Hopper despre așteptări anonime și întâlniri singuratice

Realismul cel mai fotografic poate conduce la o pictură aproape abstractă. Este concluzia pe care privitorul o are atunci când pătrunde în lumea lui Edward Hopper. Misterioasă, somnambulă, stranie, reală şi ireală în acelaşi timp, lumea acestui pictor american îl seduce pe interlocutorul tăcut al pânzelor sale, atras în mrejele unor compoziţii picturale fără cusur.

Nu o dată s-a afirmat că arta lui Hopper este echivalentul în pictură a literaturii americane de vârf a epocii sale, respectiv  perioada interbelică în agitata metropolă new-yorkeză așa cum apare la John Dos Passos, Theodore Dreiser, Sinclair Lewis, William Faulkner.

Personajele lui Hopper sunt exponenţi ai timpului său, oameni alienaţi de marile oraşe în care locuiesc, cum sunt eroii tabloului său din 1942 „Păsările de noapte” (Institutul de Artă din Chicago): doi bărbaţi şi o femeie beau într-un bar pe o stradă pustie în noapte. Figuri anonime, însingurate, într-un spaţiu care, deşi plin, te înspăimântă prin goliciunea de sentiment sugerată.

Temele sale majore sunt singurătatea şi introspecţia. „Poate că doar inconştient pictam singurătatea individului într-un mare oraş” spunea Hopper, „nu am încercat să reflect în pictură “Scena Americană” ci pe mine însumi. Fiecare artist se reprezintă pe sine. Nimic nu se naşte din senin”. In puținele dăți când a vorbit despre opera sa, pe care prefera să o lase să se prezinte singură, Hopper afirma ca “scopul lui in artă a fost transcrierea cât mai amănunțită a propriilor impresii intime din natură”. Își însoțea lucrările de un jurnal meticulos, în care nota, fie el, fie soția lui, împrejurările care au condus spre respectivul tablou și câteva specificații tehnice și descriptive.

Impactul psihologic este redutabil. Artistul este un maestru al efectului de clarobscur, el folosindu-se de lumini şi umbre pentru a sugera misterul, transcendenţa unor situaţii, obiecte, persoane familiare, concrete. Ceva îl apropie de contemporanul său european, Giorgio de Chirico şi pictura metafizică a acestuia. Dar la Hopper acurateţea aproape fotografică a picturii sale de mare calitate plastică, cu culori rafinate şi sugestive, invită la meditaţie făcând realul să pară ireal, faţă de fantasticul unor scene tratate ca reale la suprarealistul italian.

Hopper s-a născut în 1882, în orăşelul Nyack, aşezat pe fluviul Hudson, într-o familie mic-burgheză, tatăl fiind proprietarul unei băcănii unde în copilărie Edward muncea câteodată, după şcoală.  După ce a studiat aproape şapte ani arta cu Robert Henri (1869-1929) unul dintre părinţii Realismului American, considerat de Hopper cel mai influent profesor pe care l-a avut, tânărul a plecat în Europa, ce se afla la vremea aceea în plină efervescenţă a înnoirilor artistice. Pe Hopper nu l-au mişcat prea mult noile stiluri, şi nici personalităţile artistice ale momentului: „Pe cine am întâlnit? – spunea el mai târziu: Pe nimeni. Am auzit de Gertrude Stein, dar nu-mi amintesc să fi auzit de Picasso. Obişnuiam să merg la cafenele noaptea, să stau să privesc. Mergeam puţin şi la teatru. Parisul nu m-a impresionat cine ştie ce…”

Hopper a rămas toată viaţa fidel unui realism sugestiv şi melancolic, foarte enigmatic, bine construit potrivit unor legi compoziţionale severe, adecvate temelor abordate, mai ales scene de interior, de stradă, peisaje. A locuit o vreme la Paris şi a vizitat Londra, Berlin, Bruxelles  şi Amsterdam, unde a fost cucerit de tabloul lui Rembrandt aflat în Reijksmuseum: Rondul de Noapte. Era un bun cunoscător al literaturii franceze şi îl cita pe Verlaine în original. Dar după 1910 nu s-a mai întors niciodată în Europa şi mărturisea că i-au trebuit zece ani  ca să treacă peste această etapă europeană.

În 1913 expune la Armory Show, după care abandonează pictura vreme de aproape 10 ani şi îşi câştigă traiul ca ilustrator comercial. În 1920, are o personală la Whitney Studio Club, dar cum nici un tablou nu i se vinde, continuă să deseneze pentru publicitate sau face acuarele. Se stabileşte în Greenwich Village unde se căsătoreşte cu o fostă colegă de la Şcoala din New York, Jo Nivisen care va deveni foarte importantă pentru viaţa şi creaţia lui, o relaţie pasională, adesea sufocantă pentru soţie, căci Hopper, deosebit de gelos, nu îi lăsa acesteia libertatea să-şi dezvolte o carieră proprie şi o subordona cu totul artei sale.

Tablourile sale au fost comparate şi cu piesele realiste dar pline de melancolie existenţială ale lui Ibsen, un scriitor pe care îl admira mult. În anii 30, expoziţiile retrospective organizate pentru el de muzee prestigioase s-au succedat periodic, fiind recunoscută poezia picturii sale, care în unele ocazii acutizează realismul obiectelor într-o lume alienantă, îngheţată, anticipând arta pop.

Din această perioadă datează începuturile stilului care l-a consacrat şi unde Jo îi servea drept model fizic al figurilor nostalgice aşezate într-un spaţiu modern, configurat cu realism dar purtător de simboluri adânci. Uneori se simte în el atracţia pentru valorile trecutului Vârstei de Aur Americane.

Arta lui formulează vizual şi cu picturalitate singurătatea şi plictiseala vieţii cotidiene a omului obişnuit într-un mare oraş. Într-un fel arta sa este reacţia la Marea Criză a deceniului al treilea, pe care el însă nu a resimţit-o în mod deosebit pentru că deja începuse să cunoască succesul comercial. Din păcate apariţia pe piaţa artei a Expresionismului Abstract în perioada postbelică l-a pus pe Hopper într-un con de umbră, mai ales că artistul privea sceptic noul stil şi prefera să rămână fidel realismului.

A murit în 1967 şi valoarea artei lui a fost recunoscută mai ales postum.

Într-un fel, pictura lui este greu de clasificat şi subtilitatea tehnicii sale, fără stridenţe, lumina interioară a tablourilor, îl apropie de Giorgio Morandi.  La Hopper creaţia artistică este strâns legată de caracterul pictorului şi de modul lui de viaţă. El putea să picteze doar atunci când observaţia lumii exterioare corespundea unui sentiment şi fanteziei din lumea lui interioară.

Inconfundabil, cinematic, Hopper ocupă un loc aparte pe scena picturii americane din secolul XX,  pentru valoarea picturală şi psihologică a creaţiei sale ce se înscrie în marea tradiţie a realismului şi chiar regionalismului american din veacul al XIX-lea, reuşind cu aparentă simplitate să evoce modernitatea şi spiritul omului din noua lume asaltată de tehnologie şi mercantilism.