Un expresionism seismografic, o autoanaliză neîntreruptă ca o răscolire a viscerelor sufletului pentru ca, cu sângele lor, să deseneze personaje morbide, senzuale, cu dulceaţa amară a stilului care l-a confirmat, secession. Strigătul lui Schiele este cel al lui Munch. O frică ancestrală în faţa vieţii care conduce inexorabil la moarte, şi totodată o bucurie fără egal, pentru că, spunea el, tristeţea nu face decât să-l cizeleze mai bine pe creator, să-i ascută simţirea pe piatra unghiulară a unui spirit mereu alert, sensibil la vizual. La Shiele, frumuseţea se juxtapune morbidului, tinereţea şi bătrâneţea sunt una. Ca într-un autoportret pe care artistul şi l-a făcut la douăzeci de ani, dar se reprezintă bătrân, fără dinţi, cu gura deschisă într-un rictus tragic, presimţindu-şi parcă moartea prematură, tinereţea curmată în plin elan creator, în 1918, după ce prima s-a stins soţia sa Edith de gripă spaniolă, însărcinată în luna a şasea. Parcă bănuia drama, artistul care a reuşit cel mai bine dintre secesionişti să picteze sufletul, devenind un adevărat clasic al epocii moderne, mai apreciat astăzi decât în timpul vieţii, sau în perioada dintre cele două războaie când stigmatul de artă degenerată îi aruncase într-un con de umbră pe expresioniştii renegaţi de naţional socialişti.
În perioada postbelică receptarea realismului lui Schiele a fost îngreunată de interesul pentru arta abstractă, şi doar când arta pop a atras din nou atenţia asupra realităţii cotidianului, Schiele a recăpătat locul ce i se cuvine în conştiinţa publicului. Moştenirea artistică a pictorului austriac îl arată ca pe un impecabil desenator, cu o linie matură şi deosebit de expresivă ce evidenţiază trăirile personajelor, surprinse în poziţii neobişnuite, curajoase, cu o puternică tentă erotică.
Egon Schiele s-a născut la Tulln, lângă Viena, în 1890. Fiul unui şef de gară, el a fost toată viaţa fascinat de lumea căilor ferate, de locomotivele cu aburi. Elev talentat, dar nesilitor, Egon îşi arată de mic interesul pentru artele plastice şi deşi la început familia este împotriva acestei ocupaţii, el îşi urmează visul de a deveni pictor, încurajat de mama şi de unchiul lui care îi este şi tutore, după ce tatăl său moare nebun în 1905. Încă de mic desenele sale îi mărturisesc spiritul viu, grija pentru detaliul semnificativ şi pentru construcţia plastică, compusă din volume bine conturate spaţial, capacitatea de a surprinde şi de a sintetiza realitatea.
La 16 ani, Schiele intră la Academia de Arte Plastice, unde va studia desenul după maeştri, făcând mai ales copii după statuile antice, ce corespundeau idealului clasic al institutului. De asemenea se făceau numeroase studii după nuduri vii. Aerul de libertate pe care îl adusese gruparea Secession în plastica austriacă introducând stilul impresionist şi postimpresionist, nu se simţea însă în Academie, şi Schiele părăseşte şcoala preferând să devină un autodidact care, folosind tehnica deprinsă din copierea lucrărilor clasice sau din studiile după natură, să păşească pe propriul drum al reprezentării picturale.
Schiele este un romantic târziu, în felul cum îşi alege unghiurile peisajelor, el împrumutând de la impresionişti modul curajos de încadrare a imaginii, de studiere a luminii. În 1907 îl cunoaşte pe Klimt, nume de referinţă al avantgardei vieneze, de care îl legau interesul pentru nud şi pentru sexualitate şi care îl va influenţa profund pe mai tânărul său prieten. Îi despărţeau 28 de ani, dar au murit în acelaşi 1918, de febră spaniolă. De multe ori Schiele a recunoscut că a trebuit să treacă prin Klimt pentru a ajunge la sine, pentru a-şi descoperi propria identitate plastică. De altfel, la recomandarea acestuia a expus prima oară într-un colectiv de marcă, unde alături de foşti secesionişti se aflau Matisse, Bonnard şi chiar Van Gogh şi Gauguin. Olandezul îl va influenţa îndeosebi pe Schiele, care va picta chiar în stilul acestuia camera sa din Neulengbach, şi o pânză dominată de Flori ale Soarelui pictate cu foarte mult brun, ceea ce le transformă în flori ale melancoliei, mesagere ale morţii.
Foarte austriac în expresionismul său dominat de tema morţii şi a sexualităţii, ca şi la contemporanul său Kokoschka, Schiele se va depărta de Klimt în modul său de abordare nedecorativă a materiei plastice, a figurilor şi a liniei.
Stilul lui Schiele se remarcă printr-un contur bine marcat de o linie frântă, nervoasă, silueta personajului fiind deseori pusă pe un fond ornamental sau pe un câmp de culoare ce o evidenţiază dându-i totodată personalitate. Erotismul, sexualitate, considerate de Schiele pulsaţia primordială a vieţii, sunt manifeste în multe din lucrările sale.
În 1909 fondează împreună cu câţiva colegi Grupul Artei Noi „Neukunstgruppe” şi organizează expoziţii, care nu au însă succesul dorit. Manifestul grupului este scris de Schiele care consideră că artistul trebuie să fie sincer, fidel propriului stil „fără să folosească tot patrimoniul trecutului şi al tradiţiei”. La început opera lui se remarcă prin realismul figurilor, şi prin poziţia expresivă a feţelor şi a mâinilor. Treptat, fondul devine uniform, fără ornamente şi personajul portretizat se detaşează apărând mai aproape de spectator, ceea ce-i sporeşte impactul.
Schiele desena repede, cu uşurinţa unui pictor oriental, era intuitiv şi totodată îşi studia atent modelul, căutând să-i scoată în evidenţă spiritul. Desenul îl interesa pentru virtuţile sale grafice, îi acorda o anume autonomie în cadrul operei sale, chiar şi atunci când servea drept schiţă pregătitoare a unui tablou în ulei. Desenele lui Schiele sunt nervoase, liniile sunt întrerupte, corpurile par să palpite, să respire. Treptat renunţă la umbre şi accentul este pus doar pe elementele corpului ce sugerează sexualitatea. Valorifică plinul şi golul, linea pare aproape autonomă în jurul corpului pe care îl înconjură şi-l defineşte şi chiar atunci când portretul, de exemplu, este realizat din câteva trăsături, fiinţa este foarte vie, în caracterul modelului, vibraţia sa este profundă, orgasmică. Schiele foloseşte din plin tehnica simplificării şi a aluziei. Deşi puţin înţeles de marele public, Schiele a avut norocul să trezească interesul unor colecţionari de marcă care l-au ajutat în cariera sa, unul dintre aceştia fiind Arthur Roessler, critic de artă şi proprietarul unei galerii.
Unul dintre contemporanii săi scria în 1918: „Schiele este într-un fel un pictor moralist care admonestează şi ameninţă, viziunile sale despre plăcere neavând nimic seducător”(Armin Friedmann). Alţii îl considerau un simplu desenator, care neştiind să se adapteze la economia hârtiei, folosea pânza, şi asta pentru că la începutul carierei sale cel puţin, Schiele nu dădea prea mare atenţie culorii, şi o subordona liniei, care definea forma. Culorile închise pe care le folosea nu erau pe gustul epocii sale, deşi tonurile reci, dădeau o expresivitate sporită reprezentărilor sale. Treptat el ajunge la o calitate aproape abstractă a culorii, prin care sporeşte atmosfera lucrărilor şi dă volum formelor.
Multe dintre operele sale au denumiri poetice, mai ales când artistul încearcă el însuşi să scrie versuri, pe teme existenţiale, sau legate de ideea morţii. El a avut chiar o serie de tablouri Oraşul mort legat de sejurul său la Krumau, unde fusese copil împreună cu părinţii săi şi ajunge în 1911 însoţit de tovarăşa sa de viaţă care-i era şi model Wally Neuzil. Efectul ireal al caselor este dat de folosirea lor ca suprafeţe închise la culoare, fără drumuri, fără perspectivă, văzute de sus, din zborul păsării, ca nişte măşti primitive. Oraşe ca nişte stări de spirit, aşa cum şi peisajele lui par emanaţii ale sufletului. Prefera toamna şi iarna, cu acele ceruri mate, tulburi pe care se profilează siluetele melancolice ale copacilor desfrunziţi. Crepusculul, declinul lumii naturii, ca şi amurgul fiinţei umane erau temele care îl fascinau. Schiele spunea: „Se poate presimţi în adâncul sufletului vara cum va arăta un copac toamna, eu vreau să pictez melancolia acestui peisaj”.
O altă temă predilectă este aceea de a picta copii, în general alegându-şi modelele din cartierele mărginaşe ale Vienei. Aceştia sunt surprinşi la graniţa dintre copilărie şi adolescenţă, în momentul în care se trezesc la viaţă instinctele sexuale.
Chiar şi figurile simbolice şi alegorice au la Schele o tentă erotică, un exemplu fiind Cardinalul şi maica (Îmbrăţişarea) unde cele două feţe bisericeşti sunt surprinse într-o păcătoasă atitudine, sărutul lor constituindu-se într-o paralelă plastică a celebrului Sărut pictat de Klimt, implicaţiile, ca şi poziţia personajelor fiind mai expresive la Schiele, unde cei doi sunt prinşi într-o atmosferă tetrică, sângerie datorită robei cardinalului.
În timpul primului război mondial lui Schiele a început să-i meargă mai bine, să aibă mai mulţi bani, deşi era cam cheltuitor, şi trăia deasupra posibilităţilor sale. Tânăra burgheză, Edith, cu care s-a căsătorit în 1915 l-a însoţit unde îşi făcea serviciul militar, sub ordinele unor comandanţi înţelegători şi iubitori de artă.
După război, intenţiona să-şi deschidă o şcoală de pictură, din păcate moartea pe care el a reprezentat-o plastic în moduri diferite nu i-a dat răgaz curmând prea devreme existenţa acestui important reprezentant al expresionismului austriac.
“Arta nu poate fi modernă, arta este primordial eternă “
