El Greco, expresionistul mistic al veacului manierist

Cretanul stabilit la Toledo, la sfârşitul secolului al XVI-lea Domenikos Theotokopulous, supranumit El Greco, este astăzi unul dintre cele mai faimoase personaje ale epocii sale, deşi, la vremea respectivă pictura sa nu s-a bucurat de aprecierea fără rezerve a regelui Filip al II-lea, cel care dădea tonul gustului în peninsulă. Arta lui emfatică, visătoare, modernă ca pensulaţie, avântată ca idealuri, mistică şi totodată senzuală reprezintă o chintesenţă a spiritului spaniol deşi pictorul s-a născut la celălalt capăt al Mediteranei, în Candia, Creta de astăzi, pe atunci posesiune veneţiană.

Hieratismul bizantin al facerii icoanelor ortodoxe, pe care l-a deprins de mic, şi-a adus aportul la zidirea stilului său, ca şi sejurul italian. Artistul a deprins meşteşugul culorii, profundă şi totodată transparentă, în atelierul maeştrilor veneţieni renumiţi ai epocii. De la Tizian a luat dragostea pentru culoarea suculentă, bogată în nuanţele subtile ale unei pensulaţii suple, în vreme ce de la Tintoretto a învăţat să construiască volumele în spaţii ample, dramatice, cu puncte de fugă îndrăzneţe şi perspectivă dinamică. El Greco a ştiut să preia influenţele rămânând însă personal şi inconfundabil în arta sa. Era un om cult, erudit chiar, după cum o arată biblioteca sa din Toledo, un artist liberal, îndrăgostit de literatura clasică, familiarizat cu întrebările pe care contemporanii săi şi le puneau în legătură cu modul de reprezentare a realităţii şi „maniera” lui Michelangelo, moştenirea ultimei perioade de creaţie a maestrului în care acesta distruge forma pentru a o recompune într-un mod nou, exaltând esenţele din spatele aparenţelor, provocând spiritul să clădească trupul.

Numeroşi artişti începeau să caute invizibilul din spatele vizibilului. Pictura iluzionistă care imita realitatea nu-i mai mulţumea. Vroiau să descopere cu ochiul interior adevărul din spatele realităţii sugerată arhitectonic şi logic cu ajutorul perspectivei. Viziunea personală a pictorului şi concepţia lui despre lume şi viaţă devin esenţiale în redactarea tablourilor, unde se pune accentul pe rafinament şi adâncime psihologică. Se cultivă misterul, echivocul, enigmaticul. Această artă senzuală şi decadentă, conceptuală şi artificială, numită mai târziu manieristă, poartă în ea germenii artei secolului XX.

Aparţinând acestui stil căutat, El Greco va fi redescoperit de expresionişti şi suprarealişti, care vor lăuda modul cum pictorul se distanţiază manierist de natura pe care o tratează în tablouri vizionare, străbătute de un aer halucinatoriu şi abuzând de albastru. Figurile personajelor sunt deseori pământii, par întrupări ale spiritului lipsite de gravitaţia trupurilor, sunt alungite ieşind din contururile normelor anatomice clasice pentru a sugera cu o anume morbiditate frământările religioase ale vremii în care a trăit El Greco.

Acest artist al extazului mistic se foloseşte de un simbolism subtil pentru a sugera lumea terestră şi pe cea celestă în cea mai importantă operă a sa, Înmormântarea Contelului de Orgaz.  Tabloul pictat în 1586 se află la Toledo, în Biserica „Sfântul Toma”, nu departe de mânăstirea „Sfântul Dominic”, unde, într-un mormânt simplu, se odihneşte El Greco.

Tema, funeraliile unui nobil toledan care a ajutat biserica, îi prilejuieşte artistului o compoziţie riguroasă, amplă, majesuasă şi înălţătoare. Pe pământ un grup compact de bărbaţi îmbrăcaţi în straie contemporane artistului, deşi de la evenimentul reprezentat trecuseră mai bine de douăsute de ani, îl însoţesc pe ultimul drum pe contele de Orgaz, aşezat în mormânt de Sfinţii Augustin şi Stefan. În cer, Sfânta Fecioară se pregăteşte să intervină pentru sufletul mortului, ilustrat ca o siluetă de abur, pe lângă Iisus, aşezat pe tronul său celest, înconjurat de îngeri, sfinţi şi profeţi. Între umani, singurii care privesc către spectator sunt El Greco însuşi şi, în prim plan, fiul său copil, şi el viitor pictor. Între fiinţele celeste apare Filip al II-lea, regele Spaniei.

Artistul îi aduce astfel un omagiu subtil monarhului care nu îl preţuise îndeajuns pentru a-i încredinţa decorarea Escorialului, palatul mânăstire şi necropolă regală ce se construia în apropierea Madridului. Sfânta Fecioară este singurul personaj feminin din tablou. Secolul al XVI-lea îi exaltă imaginea, menită a juca un rol important în procesul contrareformei catolice venit a pune capăt cutremurului religios protestant.

În general Maica Domnului este prezentă în majoritatea pânzelor lui El Greco, într-o lume dominată de bărbaţi şi îngeri androgini. De multe ori chipul Madonnei aminteşte de iconicul bizantin, cu privirea filtrată. Figura ei eterică, expresivă, pasionată, simbioză a durerii şi înălţării spirituale, ascetică şi trascendentă, apare într-o serie de compoziţii în care se văd principiile Consiliului de la Trento, unde catolicismul spaniol a căutat să impună o artă morală şi didactică, suport estetic al unor principii religioase. Pictura trebuia să fie o scriptură vie, un abecedar biblic pentru credincioşi indiferent de gradul de cultură şi înţelegere.

Tablourile lui El Greco evidenţiază o atmosferă mistică, de spiritualitate profundă şi comunicare cu dumnezeirea, ca în lucrările literare ale contemporanilor săi San Juan de la Cruz şi Teresa de Jesus. Totodată atracţia pentru un anume ermetism erudit şi descifrabil, îl face un interlocutor valoros pentru poetul Luis de Gongora, căruia i-a pictat portretul.

Există la El Greco o teamă de spaţiile goale, un horror vacui, căruia îi dă consistenţa unui plin misterios, unde se simte foşnetul umbrelor, al culorii din ce în ce mai autonomă în a doua perioadă a sa de creaţie. Încă de la început însă pensulaţia sa este nervoasă, subiectivă, expresivă, lucru care probabil l-a nemulţumit pe regele Filip, ce prefera austeritatea narativă şi emoţională, atunci când a văzut tabloul Martiriul Sfântului Mauriţiu şi Legiunea Tebană, pictat de El Greco pentru El Escorial. Dezamăgit în aşteptările sale, pictorul se va retrage la Toledo unde va rămâne tot restul vieţii. Acest oraş conservator, dogmatic, capitala religioasă a Spaniei era cadrul ideal pentru zborul inovator artistic al pictorului. Contemporanii numeau oraşul „Noua Romă” sau „Noul Ierusalim”. În celebra sa „Vedută a Toledoului” din 1610, pictorul arată faţa spirituală eternă imuabilă istoric a oraşului, exaltând sau eliminând simbolic elemente din ceea ce ar fi fost o descriere cartografică a locului. Acesta apare şi în fundalul tabloului „Laocoon”, unde episodul dramei clasice este privit sub un cer la fel de contorsionat ca şi trupurile eroilor, cu nori grei de ploaie. În multe dintre pânzele sale apare de altfel presiunea meteorologică, analogie a tulburărilor religioase. În altele, figurile vibrează cu o lumină proprie, sacră.

El Greco desenează unghiular, în forţă, şi nu o dată rupe compoziţia în câmpuri de culoare fără legătură unele cu celelalte sau chiar discordante faţă de zonele învecinate. El reduce spaţiul la un minimum simbolic, imprecis, ambiguu. Un spaţiu al visului sau mai bine spus al unui cosmos interior, spiritual. Nu are racursiuri şi uneori figurile sunt juxtapuse spaţial, fără fundal, părând a avea stări diferite şi o anume autonomie coloristică. Suprarealiştii au admirat la el lipsa de logică narativă, dar şi pensulaţia precipitată, cu atingeri scurte ale penelului, în zone conturate în stilul tradiţiei bizantine. Simboliştii i-au admirat antinaturalismul şi folosirea picturii ca vehicol al ideei. Culorile îndrăzneţe, vii, gestuale i-au impresionat pe expresionişti.

A pictat mai ales teme biblice şi legende de sfinţi, unde arată triumful luminii asupra forţelor întunericului, folosindu-se îndemânatec de clarobscur. Acestă luptă între tonuri pe pânză o reflectă pe cea din plan politic şi social. Ameninţat de forţele Otomane, Creştinismul se opune Islamului la Lepant, bătălie cu care El Greco fost contemporan şi unde Cervantes şi-a pierdut o mână. Totodată este lupta religioasă, ce s-a cronicizat pe parcursul veacului.

El Greco vrea să arata triumful Fiului Omului în scene construite cu simţ teatral şi opera sa fără epigoni este vizionară şi inspirată, puternică.

El Greco se situează la cumpăna dintre modernism şi baroc, el însuşi fiind o combinaţie de trăsături greceşti şi adoptat spaniole…. La vremea aceea, Creta din care provenea artistul nu reprezenta un centru artistic important fiind şi mult prea aproape de un Orient ce devenea din ce în ce mai ameninţător, prin prezenta turcilor în Mediterana. În timpul vieţii sale de altfel Filip al II-lea va repurta importanta victorie de la Lepanto ce va stopa înaintarea otomanilor către vestul Europei.

„Grecul” aduce cu el în Spania o viziune nouă care personalizează trăsături ale iconicului bizantin şi un anume pesimism ce se va traduce în culori reci, întunecate, predominante în opera artistului, care se distanţează manierist de modelul natural, în apariţii vizionare cu aer halucinatoriu ce vor contribui decisiv la redescoperirea lui El Greco de expresionişti şi suprarealişti.