„Nu mă gândesc la nimic altceva decât la culori și forme. Pictez emoțional și imaginea se naște mereu din acea emoție.”
Elaine de Kooning are știința desenului și este o portretistă redutabilă. A fost soția lui Willem de Kooning, dar, așa cum ea însăși spunea „Nu pictez în umbra soțului meu, pictez în lumina lui”. Totuși, în pofida faptului ca a fost extrem de prolifică, atât ca artist cât și ca profesor și critic de artă, faima ei proprie a fost umbrită de asocierea cu Willem. Și acesta a fost expresionist abstract si dintre cei mai faimoși, cu “femeile” sale iconice, mume cu ochi imenși ca idolii mesopotamieni, cu forme opulente ca Venus din Willendorf si cu guri care rânjesc precum Pisica din Cheshire. Amândoi pornesc de la figurativ căruia îi adaugă sentiment si emoție din belșug cu o gestualitate care da ductului o întreagă gamă de intensități și forme.
În perioada postbelică expresionismul abstract ratifică importanța New Yorkului, căpătată treptat în prima jumătate a secolului cu expozițiile avangardelor europene, cu artiștii refugiați sub impactul războiului mondial. Rădăcinile sunt în Kandinsky, Max Ernst, în abstracție și suprarealism. Direcțiile sunt mai ales gestuale sau cromatice.
Elaine preferă figurativul, și pătrunde cu bisturiul vibrant al ductului ei în sufletul celor pe care îi portretizează cu talent. Ea le surprinde personalitatea, știe sa construiască atitudinea, nu se teme să șteargă fața modelului pictat dacă asta o ajută pictural să îi evoce psihologia. „Ea dorea să surprindă identitatea întregii persoane, felul în care ai vedea pe cineva de la distanță și ai ști cine este”. A revigorat tradiția portretului
„Când pictez un portret, pictez persoana. Nu pictez niciodată oameni zâmbind pentru că zâmbetele sunt un răspuns către ceilalți. Un portret trebuie să fie un răspuns la singurătatea propriei persoane”.
„[În trecut] femeile pictau femei: Élisabeth Vigée-Le Brun, Mary Cassatt și așa mai departe. Și m-am gândit că bărbații au pictat întotdeauna sexul opus și am vrut să pictez bărbații ca obiecte sexuale, “spunea De Kooning într-un interviu din 1987.
Elaine de Kooning a extins zona expresionismului abstract cu portretele ei dinamice, cu scenele de coridă sau tauri care amintesc de arta rupestră. Există la de Kooning acea imersiune în operă, caracteristică gestualilor abstracți de felul lui Pollock. De asemenea ea se identifică cu subiectul. În acest sens poate cel mai edificator este exemplul portretului pe care i l-a facut Președintelui carismatic John F. Kennedy.
În iarna anului 1962 a fost invitată la reședința acestuia din Palm Beach, Florida, și l-a surprins în tot felul de atitudini, dar pe nesimțite, pentru că lui John nu îi plăcea să pozeze. Ulterior a reluat în atelier schițele, crochiurile, a ajuns la un portret în care președintele aproape ca te aștepți să iasă din cadru și să îți întindă mâna. Când, dupa doar câteva luni, acesta a fost asasinat la Dallas ( 22.11.1963) Elaine a fost atât de afectată că nu a mai putut picta multă vreme. Chiar și arta ei abstractă își are rădăcinile în realitatea de zi cu zi a vieții pe care a trăit-o.
Un aspect important al artei ei este reprezentarea sexualității masculine. Într-un fel acesta este pandantul picturii soțului ei, Willem devenit celebru cu Femeile sale “diabolice”. Elaine răstoarnă scenariul obișnuit al artistului masculin care pictează subiecți feminini. Ea însăși era foarte emancipată, bea și era foarte rezistentă la bautură, fuma, insista să aibă o relație deschisă cu soțul ei, era spirituală, directă, energică, generoasă. Se culca cu toti cei care ar fi putut sa ajute la consolidarea reputației de mare pictor a soțului. De fapt adesea își neglija cariera pentru el.
S-a impus totuși pe scena socială dominată de bărbați în America anilor ’40 si ’50. Un rol l-a avut și faptul că a fost angajată de ARTNews, publicația critică de artă a epocii, ca recenzent în 1948. De Kooning era o scriitoare elocventă și ambițioasă, capabilă să discearnă noul, să depisteze talentul tinerei generații de artiști, ce venea atrasă ca un miraj la New York, care luase locul Parisului în potențarea modernității. În felul acesta “Elaine de Kooning și-a lărgit cercul social și și-a construit reputația de gânditoare deschisă și independentă”.
Elaine Fried s-a născut pe 12 martie 1918 și a crescut alături de ceilalți trei copii ai familiei într-o casă modestă din Brooklyn. Mama era irlandeză catolică și tatăl protestant. Mama era excentrică și nu se ocupa cu mare atenție de copii dar are meritul de a-i fi îndrumat de mici spre artă și cultură. Pe Elaine a dus-o la Muzeul Metropolitan de la vârsta de 5 ani și i-a decorat dormitorul cu reproduceri ale picturilor lui Raphael, Rembrandt și Élizabeth Vigée Le Brun. La 8 ani, fetița desena portrete ale colegilor ei de clasă și le vindea. La școală era bună la toate materiile, inclusiv educație fizică, făcea balet, juca baseball și hochei. Odată s-a aruncat de pe un acoperiș.
A urmat cursuri la Școala de Artă Leonardo da Vinci, unde desena și zece ore pe zi, și la American Artists’ School. Știa să se facă remarcată, fără sa aibă o frumusețe standard. Era înaltă, zveltă, avea trăsături fine și o alură sportivă. Avea 20 de ani când l-a cunoscut pe Willem care avea 34 de ani și era opusul ei. Elaine „era gregară, exuberantă, cochetă, talentată și frumoasă”, în timp ce Bill „era amabil, dar solitar, lent și riguros în munca sa și adesea sumbru.” (Lee Hall, “Elaine and Bill”, 1993)
În 1938, Willem a început să-i dea lecții de desen tradițional cu dăruire și strictețe, punând-o să deseneze de multe ori o natură statică de exemplu sau un portret. Lecții care se vor dovedi fundamentale în formarea ei ca pictor. Importante au fost și conversațiile despre artă purtate în cercul lor de prieteni, cu Pollock, Lee Krasner si alții, la Cedar’s Tavern, un bar din Greenwich Village, unde își făceau veacul expresioniștii abstracți.
În 1943, de Kooning și Elaine s-au căsătorit, iar ea, convinsă că era un geniu, a început să-i promoveze cariera, deseori având aventuri cu — și făcând portretele — unor bărbați care îi puteau ajuta: criticul Harold Rosenberg, editorul Art News Thomas B. Hess și galeristul Charles Egan.
„Elainei de Kooning îi plăcea să se gândească la ea în primul rând ca pictor, nu ca femeie care pictează”, spunea Brandon Fortune, care a organizat in 2015 o expoziție a portretisticii lui de Kooning la National Portrait Gallery, New York. O expoziție unde s-a văzut dinamismul artei ei, de la reprezentare la abstracție, stilul fluid, portretele care sunt și statice și în mișcare, ceea ce era specialitatea ei.
În 1957 a divorțat de soțul ei, pentru că amandoi beau atât de mult că era greu să mai țină pasul ca familie. S-au reîntâlnit în 1979, când Willem a contactat-o și ea s-a mutat cu casa alături de el, ca să îl ajute pe cel ce devenise foarte faimos. În 1980 a pierdut un plămân din cauza cancerului și a făcut emfizem pulmonar, dar a mai rezistat până în 1989, când a murit, pe 1 februarie. Willem, bolnav de demență i-a supraviețuit opt ani, continuând să picteze.
.