28 decembrie 1865 – 29 decembrie 1825
Ajuns la Paris la 17 ani, Felix îi scria fratelui său Paul, plângându-se: „Profesorul este mulțumit de mine, dar eu nu sunt mulțumit de mine și uneori mă simt trist […] Inima mi se strânge când mă gândesc la ceea ce urmează să studiez și îmi dau seama că nu sunt nimic în comparație cu marii artiști care au surprins lumea la vârsta de cincisprezece ani”.
Jules Lefebvre, profesorul său, i-a scris însă tatălui lui Vallotton: „Domnule, îl apreciez foarte mult pe fiul dumneavoastră și până acum doar l-am complimentat. Cred că, dacă aș avea un astfel de fiu, nu m-aș îngrijora deloc de viitorul lui și aș fi, fără ezitare, pregătit, în limitele posibilității, să fac sacrificii iar și iar, pentru a-l ajuta”, și, a conchis Lefebvre. „El îți va aduce faimă”.
“Visez la o pictură liberă de orice respect literal față de natură”
Felix Vallotton face parte dintre acei artiști foarte talentați dar care nu au intrat imediat în conștiința publicului și a colecționarilor precum unii dintre contemporanii săi în acea perioadă atât de fertilă artistic de la sfârșitul secolului XIX și începutul veacului XX. Pictor și gravor original, el este o sinteză a influențelor epocii sale și totodată un precursor al multora dintre curentele ce se vor afirma în arta contemporană. Este o punte între Gauguin și De Chirico, o verigă a legăturilor dintre arta Nabiștilor și pictura metafizică. Ceea ce nu este întâmplător, pentru că “Profeții” tind să spiritualizeze spațialul și aplaturile lor de culoare decorativă, cu regăsire la Gauguin, Cezanne și arta japoneză, conduc către acele spații gânditoare ale suprarealiștilor dar și către reflectarea tăioasă a realității în Noua Obiectivitate. Totuși Vallotton a fost “le Nabis étranger”, s-a menținut în afara grupului, deși a păstrat legătura cu Vuillard.
Opera lui Vallotton prezintă trăsături simboliste, tendințe Art Nouveau, reverii estetice și un realism sobru și revelator. A pictat peisaje, portrete, scene tradiționale și viața de zi cu zi. A perfecționat tehnica gravurii în lemn și a realizat numeroase gravuri unice și unele în serie. Mulți îl consideră astăzi ca unul dintre cei mai originali artiști ai vremii sale.
Cele mai diferite stiluri i-au influențat opera: Pointillismul, Naturalismul, Postimpresionismul inspirat de Ferdinand Hodler… și cromoxilografiile japoneze. În toate lucrările sale însă, Vallotton a căutat simplificarea, a observat motivul cu sobrietate și spirit critic, fără sentimentalism, purificând formele de orice ornament și aspect decorativ, reducându-le la esențial. O influență asupra picturii sale o are tehnica de bloc a gravurii, pe care a filtrat-o cu o gandire simbolistă și metafizică.
„În interpretarea sa asupra naturii, el a căutat aspectele sale cele mai subtile: culoarea moale și melancolia ascunsă”. (Mathias Morhardt)
Félix Edouard Vallotton s-a născut pe 28 decembrie 1865 într-o familie protestantă modestă, la Lausanne, pe malul lacului Geneva. Tatăl, Alexis, deținea o lumânărie și un magazin alimentar și mai târziu avea să preia conducerea unei fabrici de ciocolată. Mama lui, Mathilde, descindea dintr-o familie de producători de mobilă. Félix este un copil delicat și sensibil și petrece mult timp acasă, pentru a fi ferit de epidemiile care faceau ravagii pe atunci în Europa. În perioadele sale de izolare pictează și este evident talentul la desen și precizia privirii sale asupra realității, ceea ce îi face pe părinți sa îl dea la cursuri de artă cu pictorul Jean-Samson Guignard. După absolvirea Colegiului Cantonal în 1882, Felix pleacă la Paris, unde începe studiile la Académie Julian, pe care o preferă pentru non-conformismul ei fața de Școala de Beaux-Arts. Îi va avea profesori pe trei pictori figurativi importanți: Jules Joseph Lefebvre, Guillaume Bougereau și Gustave Boulanger.
În capitala Franței frecventează galeriile și este impresionat de arta neacademică, simbolism și cloisonismul à la Gauguin. Totodată are o mare îndemânare la gravură, ceea ce le atrage atenția pictorilor Pierre Bonnard și Édouard Vuillard, care îl invită să se alăture grupului Nabis. Iese în evidență cu gravurile sale satirice inovatoare pentru reviste de avangardă de stânga, dar este atras mai ales de pictură, pe care o vrea cerebrală, nepasională, gândită în planuri de culoare.
1885, “Portretul domnului Ursenbach” Vallotton are 20 ani când îl pictează pe vecinul său matematician si mormon american. La vremea aceea era retras si destul de neîncrezător în forța sa plastică, deși lăudat de profesori, precum Lefebvre, care îi acceptă această lucrare la o expoziție de grup. Poziția neconvențională, severitatea modelului, excelența portretisticii au captat atenția publicului. Cu ea va reprezenta Elveția la Expoziția Universelă de la Paris din 1889. Odată cu curajul căpătat ca urmare a acestor recunoașteri ale talentului său de care nu o dată se îndoia în pofida încurajărilor primite de la profesori și prieteni Vallotton a devenit mai sistematic și a început să își catalogheze toate lucrările sale (au fost 1.700 până la sfârșitul vieții). Ulei pe pânză, Kunsthaus Zurich
Viața este doar fum. Luptăm, ne amăgim, ne agățăm de năluci ce ne alunecă printre degete și moartea este aproape. Din fericire, există pictura.
Lui Vallotton îi plăcea să meargă la Luvru, să fie în compania maeștrilor, care îl emulau sau dimpotriva îl timorau, cum se plângea adeseori. Era interesat de Renaștere dar și de Goya, și în pictura sa se poate discerne acea aspirație către statuarul clasic pe care o are Ingres. Totodată, vor avea o mare influență asupra lui gravurile japoneze care iau cu asalt lumea artei europene în secolul al XIX-lea, după izolarea seculară a niponilor. Îi place simbolismul cu picioarele bine înfipte în realism.
„Cred că pictez oameni care sunt liniștiți, dar care au un viciu nemărturisit în adâncul lor”, remarca Vallotton. „Îmi place de fapt această stare pe care o împărtășesc”.
„La Vallotton […] în loc să pozezi, să stai neclintit pentru un portret, ești surprins pe nepregatite, pe neprevăzute, în mijlocul conversației, la mijlocul întâlnirii, în intimitate. Lumea interioară a burghezilor lui Vallotton este una a minciunilor, a tensiunii. Artistul pare să folosească spațiul interior ca o scenă în care să intre sub pielea indivizilor din societatea pariziana care fac caz de bogăția și moravurile lor alese…El sugerează că în spatele afișărilor atent orchestrate ale vieții burgheziei se află realitatea dislocată, tulburătoare și fracturată. ” (Kitty Jackson).
Bazate pe schițe și fotografii, peisajele „compuse” (paysages composés) ale lui Vallotton anticipeaza suprarealismul prin atmosfera de vis, reverie, si chiar arta recentă a unui Hockney, cu culorile lor îndrăznețe, și siluetele aplatizate. Imagini precum “Snopii” din 1915 și “Silueta bisericii din Souain” din 1917 sunt meditații simbolice asupra efectelor Marelui Război. Tot așa “Ardeii rosii”, o natura statică a cărei simplitate este emoționantă și te duce cu gândul chiar la Morandi.
Viața pe care o trăiesc este literal opusă vieții pe care am visat-o. Îmi place izolarea, liniștea, gandirea cultivată și acțiunea cerebrală și am de-a face cu mașinații, pălăvrăgeală inutilă și afectare prețioasă.
În 1898, Vallotton s-a căsătorit cu Gabrielle Rodrigues-Henriques, văduvă și mama a trei copii, fiica lui Alexandre Bernheim, un comerciant de artă proeminent. Căsătoria i-a adus liniștea necesară să se concentreze pe pictură pentru că nu a mai fost nevoit să facă gravuri ca să se întrețină, în plus în 1903, Vallotton a expus la expoziția “Secesiunea” de la Viena, unde a vândut o serie de picturi. Totodată, guvernul francez a cumpărat una dintre lucrările sale pentru prima dată pentru Muzeul din Luxemburg. Galeria Bernheim-Jeune care aparținea familiei soției sale i-a organizat doua expoziții personale unde a vândut 13 lucrari. Avea aproape 40 de ani și era pe val. Membru al unei familii burgheze ca cele pe care altădată le satiriza sau psihanaliza în gravurile sale.
După 1904, nudurile au devenit subiectul său favorit și au o demnitate statuară de sorginte ingresiana remarcabilă. Sunt adevărate “peisaje compuse” ale trupului, aparent reci și detașate dar păstrând aceea atmosfera de mister și inefabil din restul lucrărilor sale. Mulți l-au criticat, Neue Zürcher Zeitung scria în 1920 ca Vallotton este ca „un polițist, ca cineva a cărui sarcină este să prindă forme și culori. Totul scârțâie de o uscăciune intolerabilă […] culorile sunt lipsite de orice bucuria”. Iar alții spuneau ca în tablourile lui cu cât o femeie are mai puține haine, cu atât este mai proastă lucrarea. Ceea ce cred că este nedrept. Vallotton este un modernist în adevaratul înțeles al cuvântului. Nudurile lui, cu aceleași aplaturi pe care le foloseste în peisaj abstractizează și construiește în zone de culoare care devin aproape geometrice, oarecum rigide însă într-un fel anticipează cubismul, la care totuși artistul nu a aderat niciodata.
În 1912, guvernul francez i-a oferit lui Vallotton Legiunea de Onoare, pe care el a refuzat-o (ca Bonnard și Vuillard înaintea lui). În 1914, nu este recrutat pentru front, fiind considerat prea bătrân. Iar în 1915, profund afectat de evenimentele de pe front face ultima serie de gravuri, intitulată “C’est la guerre!” (Este război). La cererea guvernului francez, a făcut turul câmpurilor de luptă din regiunea Champagne și a pictat efectul distructiv al razboiului asupra clădirilor și bisericilor. În 1917 a publicat un eseu, „Art et Guerre” („Artă și război”), unde descrie cât de greu este să încerci să surprinzi în artă drama razboiului, efectele distrugerilor asupra oamenilor și lucrurilor.
În ultimii săi ani, a fost bolnav de cancer și a trăit retras din viața publică. A pictat mai ales peisaje și naturi statice. A murit la o zi după împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1925.
Sunt multe aspecte ale artei lui Vallotton care îl situează sus în ierarhia talentelor moderniste și în ansamblul precursorilor unor viziuni neliniștitoare, ce se regăsesc la americanul Hopper sau belgianul Magritte. Lui i se datorează reînvierea gravurii pe lemn ca mediu artistic legitim care va fi adoptat de expresionistii germani precum Ernst Ludwig Kirchner si Erich Heckel. Imaginile sale cinematografice, intense, care spun o poveste și au o aură de mister, duc cu gandul la Hitchcock. Fie ca îl critici, considerând că pictura lui este seacă, prea așezată, excesiv de detașată și rece, lui Vallotton nu i se poate nega sensul spațiului și simțul inefabilului.