Picasso: faunul minotaur în labirintul artei

FEMEILE PICTORULUI NEPERECHE

Ziua este fǎcută pentru luptă și noaptea pentru desfrâu, spunea Picasso, și pictura lui mărturisește atât calitățile de luptător cât și senzualitatea uneori lascivă, explicită, a artistului născut la Malaga, în octombrie 1881. Personalitatea lui nu poate fi inserată în tipare, geniul său este demiurgic, poate fi asemuit unui Dumnezeu al picturii contemporane, el care îl compara pe Zeul Suprem cu un artist lipsit de stil, mereu în căutarea unor lucruri noi.

Despre Picasso s-au scris mii de cărți, milioane de articole, a fost un munte și un profet al transformărilor din plastica secolului XX, fidel focului sǎu interior cu ardere rationalã, fidel emoțiilor sale cognitive, temperamental și totuși, întotdeauna atent la sens, cerebral, judicios, canalizând trǎirile în receptacolul unor noi sensuri.

Arta lui este versatilă și totodată pedagogică, oricât de paradoxal ar putea să pară această afirmație, căci de la el poți învăța multe. Artist cu un neobișnuit dar al desenului, dublat de o adâncă cunoaștere a anatomiei, a perspectivei, cu o imaginație fertilă și analogică, Picasso se folosește întotdeauna de un plan atunci când elucubrează formele. La el nimic nu este întâmplător. Aidoma unui toreador în arenă, Picasso asmute noile forme și le înfrânează, le învinge cu meștesugite mişcări ale mâinii, cu inteligență și aplomb.

Şi în viața lui intimă, artistul a fost un cuceritor, cu neastâmpărul amoros al unui Don Juan și calitatea unui Don Quijote de a conferi în jurul său noblețea spiritului lui neliniştit. Viril, acerb, neadormit, conștient de valoarea sa, de drumul său, de menirea sa, Picasso este EROUL.

În biografia sa cu iz de legendă datorită faimei de care s-a bucurat artistul, femeia apare cu pregnanță. Ea este muza prin excelență și deopotrivă amantă, soție, model, femeia roz, albastră, voluminoasă, stranie, sfântă, prostituată, Celestină sau duioasă, maternă, extravagantă, iubită și iubitoare până la anihilarea propriului eu în prezența maestrului. Poate fi adorata sau dispretuita. Este Femeia din Guernica sau femeia din seria “Pictorul împreună cu modelul său” . Femeile din viața lui: Germaine, Madeleine, Fernande, Eva, Geby, Paquerette, Irene, Olga, Dora, Sara, Marie- Therese, Dora, Francoise, Sylvette, Jacqueline…

La naștere, copilul care mai târziu a asurzit cu glasul lui artistic un secol întreg, pǎrea pierdut până când un unchi nu i-a suflat fum de țigară în gură, după care, miraculos, a spus ,,lapiz”, creion în spaniolă, arătându-și predestinarea. Mama sa credea cu putere în menirea eroică a pruncului, iar acesta își arată carisma încă de mic, înconjurat de dragoste în Malaga natală, cu copilăria umbrită doar de moartea surorii sale, Conchita, de difterie, deși Pablo, în vârstă de 13 ani făcuse atunci legământ să-şi sacrifice arta dacă ea se vindecă. Tatăl său, José Ruis Blasco, profesor de desen și custode al unui muzeu, este atât de mândru de vocația fiului său căruia îi îndrumă primii pași în pictură, încât se spune că îi încredințează chiar propriile unelte de lucru și jură ca el însuși să nu mai picteze vreodată… Totuși, Picasso ia numele mamei pentru a-și semna creațiile, pentru că îl simte mai emblematic.

Una dintre gravurile seriei realizate între cele două războaie pentru negustorul Vollard înfățișează un faun ce-și întinde brațele cǎtre o tânără dezgolită. Imaginea este emblematică pentru eternul masculin care a fost Picasso: Creatorul, în speță barbatul, descoperă eternul feminin vulnerabil, adormit, pe care îl trezeste încercând să cuprindă într-o îmbrățișare frumusețea. Chiar urâte după criteriile clasice și oricât de deformate, lucrările lui Picasso au un simț al proporției care le face atrăgătoare, le pune pe lungimea de undă a unui gust universal.

Cu Fernande Olivier-Bellevalée, prima sa muză, cunoscută în 1904, traversează nouă ani de furtuni și pasiune. O părăseşte pentru Marcelle Gouel-Humbert pe care o numeste Eva. Când aceasta moare de tuberculozā în 1916, Picasso pare de neconsolat. Un an mai târziu însă o întâlnește pe Olga Kokhlova cu care se căsătorește civil în Spania și religios, conform ritului ortodox, la Paris. Fiul lor, Paul se naște în 1921. În 1931 începe legătura sa sentimentală cu Marie-Therese Walter, o femeie cunoscută pe stradă, în fața Galeriilor Lafayelle, cu care va avea o fiică, Maia, născută în 1935. În același an se îndrăgostește de fotografa Dora Maar. Dar în 1943 face o pasiune pentru Francoise Gilot, la rândul ei pictoriță. Ar vrea să o ia de soție dar nu poate, pentru că divorțul de prima nevastă nu-i fusese permis în Spania. Au împreună doi copii: pe Claude, în 1947, și pe Paloma în 1949. După o scurtă aventurā cu Geneviève Laporte o va cunoaște în 1953 pe Jacqueline Roque, cu care se va căsători pentru că Olga murise între timp. Jacqueline îi va fi tovarășă fidelă douăzeci de ani, până la moartea artistului în 1973, și se va sinucide în 1986, după ce se va confrunta cu numeroase probleme legate de moștenirea artistică și financiară a maestrului.

S-a spus că tablourile lui sunt un jurnal intim, unde apar femeile iubite, uneori în zeci de variante dar întotdeauna în caracter, chiar și în pânzele cu pictura circulară. El nu este niciodată abstract, pornește întotdeauna de la un lucru ce i se prezintă ca o figurǎ pe care o metamorfozează, fie că este ,,un personaj, un obiect sau un cerc”. A fost însetat de nou, în artă și în viață, dinamic, a stat în permanență sub semnul schimbării. Stilul lui este tocmai lipsa unui stil. Este fascinat de taur, pe care îl alege în Guernica pentru a reprezenta brutalitatea războiului, tragedie pe care în alte lucrări o sugerează pornind de la Goya sau de la Manet. (“Masacrul din Coreea”).

În general lucrările sale au o anume brutalitate, a liniei, a culorilor, a simbolurilor folosite. O asprime. Vrea să topească în același creuzet misterul și realul, pioșenia și cruzimea nepăsătoare, inefabilul şi grosolanul, durerea şi bucuria. Femeile lui sunt deopotrivă sfinte şi prostituate. Dintre iubite, fotografa Dora Maar era mai intelectuală. Dintre prietene, Gertrude Stein, căreia îi face un portret ca o mască africană, este scriitoare rafinată, deschisă, cu care poate dialoga.

Dintre tablouri “Domnișoarele din Avignon” din 1906, piatră unghiulară a cubismului, este cel mai reprezentativ pentru viziunea lui asupra femeilor. Prostituatele de pe strada Avignon, nume ca al oraşului papilor din sudul Franței, sunt singure fără bărbatul ce apărea în prima variantă, cu ochi scânteietori și treji ca ai lui Picasso, în fața unui coș cu fructe, cinci Eve, și tot atâtea ispitiri şi ispite.

Spiritul său e dialectic, hegelian, într-un permanent progres, ca impulsionat de propriile contradicții și negații ale formei. ale academismului, la care este însă atent, tinzând mereu spre o sinteză, ce-l va conduce în timp la fundamentarea unor noi curente. El știe să absoarbă din mediu exact ceea ce îl interesează. Spunea de altfel că pictorul nu este decât “un colecționar ce-și creează colecțiile pictând singur tablourile care i-au plăcut la alții”. El reia teme clasice și motive făcute celebre de predecesori ai săi din istoria picturii, fiind în fiecare versiune pigmalionul unor noi ințelesuri, găsind justa proporție dintre culoare și formă pentru a ajunge la efectul dorit.

Unii l-au considerat individualist și egocentric, alții i-au recunoscut calitățile de lider, mulți au văzut în el un bun prieten. deși într-un proces legat de vânzarea unor tablouri furate de le Luvru în care erau poate pe nedrept implicați el și Apollinaire, Picasso nu s-a sfiit să-l acuze pe acesta. Nu i s-a contestat niciodată șarmul, nici puterea de muncă, care nu dădea rabat, producând doar la cote maxime de calitate plastică și în cantități impresionante. De altfel el fost întotdeauna conștient de valoarea lui artistică.

Caustic, a avut dezinvoltura unui minotaur în labirintul artei moderne pe care și l-a însușit, devorându-şi nonşalant rivalii artistici, un minotaur ca cel pe care îl reprezenta adesea în gravuri, cu voracitatea unui faun. cum a fost în viața privată, veșnic îndrăgostit, cu numeroase amante și șapte consoarte oficiale, dintre care două legitime. ,,Când ai șansa să-l ai pe Picasso lângă tine, nu mai priveşti soarele” spunea ultima sa iubită și soție, Jacqueline, cea care-i trezise dragostea pentru că semǎna cu o femeie dintr-un tablou de Delacroix “Femeile din Alger” .

De altfel, o amantă precedentă, Geneviève Laporte, îl comparase și ea cu regele firmamentului ceresc, spunând că ,,arde, luminează, consumă și reduce la cenușă tot ceea ce atinge”, este ca un “soare întunecat”. Nu se știe de multe femei care să-l fi părăsit pe el, cu excepția Francoisei, care sufocată, s-a întors la meseria ei de pictoriță și mai târziu s-a căsătorit cu un laureat Nobel. Picasso mărturisea în schimb că “de fiecare dată când schimb o femeie, trebuie să o elimin pe precedenta. Mă debarasez și de femeie și de trecutul pe care ea îl reprezintă, recuperandu-mi astfel tinerețea”. Cu toate acestea ele continuau să existe în numeroasele portrete și tablouri pe care le inspirau aceste muze, ce aveau uneori trăsăturile unor personaje din mintea lui sau din istoria plasticei.

Alegerile nu erau niciodată întâmplătoare iar prezența alesei alături de maestru era aproape întotdeauna temporară, chiar dacă aveau copii împreună. Deși, în ceea ce privește lucrurile, lui Picasso nu-i plăcea să arunce nimic, Cocteau îl supranumise chiar ,,regele talciocarilor”. În toate locuințele, el elabora o dezordine prodigioasă. Avea obiceiul să se mute într-o casă, să o umple, iar atunci când devenea prea plină să plece în alta, iubitele trebuind să-i respecte cu sfințenie bric-a-bracul. Era un bărbat capricios, cu lumini si umbre comportamentale. Îi plăceau femeile tinere şi ascultătoare, ca Jacqueline, din iarna vieții sale. Aceasta ii spunea Monseigneur și îi săruta mâinile, respira atunci când respira el. El o numea ,,mamă” deși era cu peste 50 de ani mai bătrân. Treisprezece ani după moartea lui, în 1986, Jacqueline se va sinucide cu un glonț in cap, așezată pe patul pe care îl împărțise 20 de ani cu artistul ce o pictase în sute de tablouri și a cărui amintire devenise chinuitoare prin absență.

Tânar o avusese pe Fernande, elegantă şi meridională care toată ziua citea romane politiste. O cunoscuse în curtea casei unde locuia în Monmartre, “Bateau Lavoire”. Cu ea împărțise sărăcia anilor de început, când, deși cunoscut, numele lui nu acumulase încă incomensurabile averi. Pe Fernande o socotise atunci bătrână deși la 24 de ani avea doar cu câteva luni mai mult decât el. Au urmat femei din ce in ce mai tinere, unele năbădăioase ca dansatoarea rusoaică Olga, prima lui soție, cu care s-a căsătorit in 1935. Aceasta, fiica unui ofițer din Armata Albă, nu i-a acordat niciodată divorțul, deși s-au despărțit după multe certuri. De fapt chiar plastica lui arată o fire agresiv acaparatoare. Lui ii lipseşte sensibilitatea artiştilor timizi, de felul lui Bonnard, pe care îl disprețuia de altfel, pentru stilul lui neschimbător de-a lungul timpului. În schimb îi admira pe Rousseau Vameșul, pe Van Gogh. Când era tânăr petrecea mult timp în atelier, se culca si se scula târziu, lucra mult noaptea la lumina lumânării pe care o ținea pe pălărie.

De abia venit la Paris, era atât de sărac încât într-o iarnă se spune ca s-ar fi încălzit împreună cu Fernande la focul făcut cu proprile desene. Peste șapte decenii copiii lui se vor judeca pentru avere: Paul, din căsătoria cu Olga, Claude și Palome din legătura cu tânăra pictoriță Francoise Gilot, Maya din aventura cu Marie-Therese Walter.