Lucio Fontana a reușit cu un simplu gest, prin care sfâșie pânza atent preparată, să intre în istoria artei și să fie inconfundabil.
Un gest pur, violent și erotic: pânza este găurită, scrijelată, spintecată. Aşa cum pumnalul străpunge pielea şi muşchii lăsând sângele să ţâşnească, pânza este despicată şi i se eliberează sufletul. Se întrevede misterul. Se sparge conturul obişnuitului, al tradiţiei. Spaţiul tridimensional al artefactului mai capătă o dimensiune, timpul, conţinut în gest, în acţiune, în efortul de a pătrunde în acel DINCOLO jinduit, în acel DUPĂ temut, purtând cu sine prezentul etern al gestului ce-a făptuit.
Intitulate “Gauri”, “Concepte spațiale” sau “Așteptări”, lucrările spintecate ale acestui sculptor-pictor-ceramist, informal, baroc și futurist sunt fala muzeelor, achiziționate cu milioane de dolari.
Arta nu este nemuritoare, gestul creator este însă etern.
O gaură indusă voit într-o pânză monocromă e plină de semnificaţii, este ruptura unei dimensiuni: în spatele ei poate fi vidul ori acea maximă densitate de substanţă ce sunt “găurile negre” din cosmos. Acestea înghit tot ce se află în preajmă: absorbită de ele, o navă cosmică ar intra în hăul abrupt al unui alter-spaţiu. O gaură neagră poate fi începutul unui nou univers. Poate fi ochiul unei noi lumi aşteptând să se nască din genunile necreatului. Dincolo de gaură se află întunericul, haosul… sau lumina.
Poate că Lucio FONTANA a vrut să elibereze lumina interioară a pânzei. Fontana, creatorul atâtor fântâni unghiulare, abrupte, poartă în numele său de italian1 crescut pe meleaguri sudamericane, atât rosturile fântânii cât şi ale luminii. Lucio Fontana, artist contestat deseori, la început neînţeles de critica anglo-saxonă, este astăzi, când se împlinesc 53 de ani de la moartea sa (7 septembrie 1958, Comabbio, Italia), una din figurile cele mai proeminente şi reprezentative ale artei contemporane.
Un “Artist al Spaţiului” a vrut să fie Fontana şi în acest sens a publicat mai multe manifeste în care face apologia acestuia, a binomului indivizibil spaţiu-timp, indispensabil artei “în desfăşurare”, ca o work in progress, ce păşeşte alături de muzică pe traiectoria mişcării libere şi continue, singura capabilă să pătrundă şi să scruteze secretele universului.
În Manifestul Alb pe care îl redactează în Argentina în 19463, Fontana afirmă că este nevoie de o artă în deplin acord cu exigenţele spiritului nou şi în acest scop trebuie să aibă loc o schimbare de esenţă a conţinutului şi formei. Aceasta este materie şi culoare, văzută ca volum ce se dezvoltă în spaţiu. Şi sunetul poate fi formă ori culoare, dar importantă este sinteza şi mai ales trecerea de la static la dinamic. Dinamicul implică noţiunea de timp şi în acest sens putem spune că Fontana purcede din două mari curente: barocul2 şi futurismul. Barocul a adăugat artei plastice cea de-a patra dimensiune a spaţiului – timpul, astfel mişcarea figurilor baroce parcă se continuă dincolo de suprafaţa suportului plastic. La acestă ieşire din contur sau intertextualizare a artefactului se referea şi Malevich când afirma în 1927 că artistul nu mai este legat de planul pânzei, şi-şi poate transfera compoziţiile dincolo de aceasta, în spaţiu. Iar Fontana spunea în 1965: “Quando lavoro, come pittore, a uno dei miei cuadri bucati, non ho intenzione di fare un dipinto ma voglio aprire uno spazio, creare una nuova dimensione dell’arte, entrare in rapporto con il cosmo, che si espande all’infinito, oltre la limiata superficial del dipinto”4.
În Manifestul săi tehnic, publicat în 1951, Fontana se referă la cel de-al doilea curent care l-a influenţat: futurismul. Acesta adopta mişcarea ca punct de plecare şi scop în sine al artei, arătând formele unice ale continuităţii unui obiect în spaţiu. Pentru futuristi singura şi adevărata formă de progres a artei contemporane este dinamismul plastic, ce se poate prelungi prin formă, culoare, impact şi sunet dincolo de spaţiul strict al unei picturi sau sculpturi. Aceasta se datorează în primul rând progresului ştiinţei şi tehnicii. Noile descoperiri despre relativitatea spaţiului şi timpului terestru şi cosmic, interior şi exterior, au permis artiştilor accesul la alte orizonturi ale cunoaşterii, făcând posibilă noua artă. O artă a sintezei pure, ca sumă de elemente fizice, culoare, sunet, mişcare, spaţiu integrate într-o unitate materială şi ideală.
În 1951, Fontana a publicat Manifestul Artei Spaţiale, în care afirmă forţa intuiţiei plastice în cunoaşterea lumii, iar în 1952, el scrie Manifestul Mişcării Spaţiale pentru o Televiziune, în care arată noile drumuri deschise de acest mijoc de comunicare în masă. Noi spaţii până atunci misterioase devin accesibile iar prin intuiţie se poate ajunge la teritorii încă neexplorate. Putem spune că Fontana este unul dintre promotorii unei plastici audio-vizuale, aşa cum a fost printre primii care au folosit lumina – neonul – în operele sale ambientale. De fapt primele găuri au fost perforate tocmai pentru a lăsa lumina neagră să pătrundă alter-spaţiul iar în cele dintâi pânze perforate, numite Attese (“Aşteptări”), se opera tăierea ca o intrare prin oglindă à la Cocteau, sau ca o vizionară cosmogonie, căci multe dintre formele sale pleacă de la principiul “oului fertil”. Deseori pânzele sale tăiate, perforate au fost asemuite unui “colaj negativ” – metodă des folosită în arta contemporană unde tehnica de a compune tabloul prin adăugarea de materie este înlocuită de extragere, substragere, înlăturare.
Fontana şi-a început cariera artistică ca sculptor, influenţat în plasticismul său dens şi figurativ de un Wildt, Archipenko sau Maillol, dar şi de arta etruscă şi medievală, de un anume arhaism opus clasicismului ca şi avangardelor. Voinţa sa permanentă a fost de deschidere (în mod simbolic, putem spune că ea s-a materializat în ulterioarele sale sfâşieri ale pânzei), iar la început a obtat pentru suprarealism şi pentru scriitura automată, prin care căuta să sondeze spaţiile interioare, abisurile subconştientului.
Demersul lui Fontana este întotdeauna critic, iar gestica sa, tăierea, despicarea pânzei monocrome ca un spaţiu virgin are un sens negativ dar şi exorcizant, tămăduitor. La început folosea graffiti pentru individualizarea materiei într-o dialectică a semnului, a culorii, a spaţiului. Gestul creator fiind etern devine superior materiei însăşi, este demiurgic, căci arta poate fi eternă ca gest, dar poate muri ca materie. Tablourile, sculpturie cosmice ale lui Fontana pot avea numeroase conotaţii speculative. Artistul repetă la nesfârşit ideea sa despre spaţiu, făcând variaţiuni pe aceeaşi temă, pânze scrijelate, cu linii verticale imobile, mai mult sau mai puţin adânci, ca nişte răni răni deschise pe fonduri de cele mai multe ori monocrome sau juxtapuneri în culori rafinate, cu adăugarea unor materiale diverse: nisip, bucăţele de sticlă, pietricele colorate.
Artistul era obsedat de conceptul de spațiu și de călătorie spațială. El a fondat mișcarea de artă Spatialism în 1947, nu mult după ce au apărut în revistele din întreaga lume primele fotografii ale pământului făcute din spațiu. A început să lucreze pe diferite suporturi seria I Buchi – Găuri, 1949–68.
„Nu este adevărat că am făcut găuri în pânză pentru a o distruge, nu, am făcut găuri pentru a descoperi, pentru a găsi cosmosul unei dimensiuni necunoscute”, a spus el odată. Artistul a continuat această căutare cu lucrări precum Ambiente Spaziale, 1949 – un exemplu de pionierat al instalației de artă care cuprinde un obiect abstract pictat cu vopsea fosforescentă și luminat de o lumină de neon și La fine di Dio, 1963–64, o serie de pănze in formă de ouă perforate, care vroiau să sugereze „infinitul, ceva de neconceput, sfârșitul reprezentării figurative, începutul nimicului”.
În câmpul informalismului italian, Fontana are o gestică precisă, netă, acută, spirituală. El neagă de fapt materia, pe care mulţi dintre contemporanii săi o întronaseră ca mediatoare şi scop al procesului artistic. Deci aici trebuie făcută diferenţa între Fontana şi un Burri, de exemplu, ce caută să elibereze energia materiei nu atât în spaţiu ci în ea însăşi. Pentru acesta ca şi pentru alţii ce fac “arte povera”, materia brută, simpla materie este autosuficientă: o materie concretă, palpabilă, supusă efectiv timpului şi metamorfozelor, o materie fizică, corporală, materia unui prezent ce conţine în el trecutul şi germenul viitorului. Pentru Fontana materia este abstractă, este materie rarefiată, cosmică, materie din care sunt făcute visurile, materie invizibilă, este chiar imaginaţia ce suplineşte golurile contextuale, este jocul de a multiplica la infinit o secundă eternă. Fontana este un artist care a căutat să descifreze în viaţă şi în artă misterul lui DINCOLO, misterul Trecerii, relativitatea timpului şi a luminii.
- Născut în Rosario de Santa Fe, Argentina, pe 19 februarie 1899, din tată italian si mamă argentiniană, Fontana s-a mutat în Italia în 1905 pentru a merge la școală. La fel ca mulți dintre futuriștii italieni, al căror demers artistic îl admira foarte mult, el s-a oferit voluntar pentru a lupta alături de italieni în primul război mondial, din 1916 până în 1918, ajungând la gradul de sublocotenent la infanterie. A fost rănit la braț și medaliat pentru bravura sa. Fontana s-a întors în Argentina în 1921 și a început să facă busturi pentru atelierul tatălui său, specializat în realizarea de sculpturi pentru cimitire. Încă din 1925, a fost apreciat de critică pentru sculpturile sale cu forme umane abstracte și materiale neobișnuite, cum ar fi Uomo nero, 1930. Atras de fascism, sculptase în Italia un bust al lui Mussolini, care s-a pierdut dar i-a afectat zeci de ani reputația. De-a lungul vieții, Fontana a predat la școlile de artă tradiționale din Argentina, inclusiv la Escuela Nacional de Bellas Artes „Manuel Belgrano” din Buenos Aires. În 1946 a co-fondat școala experimentală Altamira de Arte din Buenos Aires. Și ca profesor el a militat pentru o artă nouă care să reflecte lumea modernă. În forme şi texturi violente şi totodată romantice el a căutat permanent să descopere noi dimensiuni ale artei, conjugând tehnici variate.
- Aşa cum mişcarea figurilor baroce se continuă parcă dincolo de suprafaţa suportului plastic, în volume dinamice, Fontana deschide spaţiul dându-i dimensiunea temporală prin gestul cu care găureşte pânza, în demersul său simţindu-se premizele futurismului. Descoperirile despre relativitatea spaţiului şi timpului au permis artiştilor accesul la noi orizonturi ale cunoaşterii, materializate într-o artă a sintezei pure, interdisciplinară.
- Sub îndrumarea lui Fontana, în 1946, artiștii și studenții Școlii de Arte Altamira au publicat Manifesto Blanco (Manifestul alb), o broșură care stabilește obiectivele pentru crearea unei arte „spațialiste”, o artă la curent cu tehnologia modernă pentru a realiza un format nou care să combine arhitectura, sculptura și pictura, cu rapel la subconștient. Ideile prezentate în Manifest au influențat o mare parte din opera matură a lui Fontana
- “Când lucrez ca pictor la unul dinte tablourile mele găurite, nu vreau să pictez ceva ci să deschid un spaţiu, că creez o nouă dimensiune a artei, să intru în raport cu cosmosul, care se extinde la infinit, dincolo de suprafaţa limitată a picturii”.
- Muzeul Peggy Guggenheim si Palazzo Grassi din Venezia au organizat expozitii Fontana, un artist care a reusit sa redea cu cel mai simplu gest toată somptuozitatea veacurilor veneziene si ulterior simplitatea complicat ascensională a New Yorkului.
