Forță și poezie la Michelangelo

În faimoasa sa frescă ,,Școala din Atena”, Rafael îl reprezintă pe Heraclit cu trăsăturile lui Michelangelo (1475–1564), contemporanul și rivalul său. Filosoful care spunea că nu poți să vezi albul fără negru și niciodată nu te scalzi în apele aceluiași râu, este pictat într-o atitudine meditativă, melancolică, asezat în prim plan și îndepărtat de ceilalți gânditori ai antichități cărora Rafael le-a împrumutat chipurile lui Leonardo pentru Platon, Bramante pentru Arhimede și Apelles pentru el însuși.

Această frescă din Palatul Apostolic de la Vatican este deopotrivă un teatru al părerilor care circulau la începutul secolului al XVI-lea (1510) despre cei care au dus arta Renașterii pe culmile ei cele mai înalte.

Interiorizat, cu trăsături severe și neliniştitoare, Michelangelo apare sprijinit pe un bloc de marmură – el s-a considerat întotdeauna un sculptor și și-a trăit vocația între agonie și extaz, cu suferință, adeseori nefericire dar și plenitudinea satisfacției estetice. În comparație cu el, Leonardo da Vinci a fost prin excelență gânditorul, cel care a pǎtruns cu mintea în esența lucrurilor, analizându-le într-un permanent dialog al realului cu transcendentul – pictura lui este cerebrală, pornește din interiorul ființelor întruchipate, din sufletul și intelectul acestora către exteriorul formei, iar Rafael este pictorul care, ca și anticul Apelles, vrăjește cu elementele realului.

Michelangelo, când cineva îi spunea că este pictor, se înfuria cumplit: el considera sculptura principala sa vocație si cea mai importantă dintre arte. Sculpturile sale sunt pline de forță și sensibilitate, dar, frescele pe care le-a pictat în Capela Sixtină au rămas în memoria colectivă ca suprem exemplu al artei și mai ales al picturii Renașterii.

Michelangelo este saturnian, pradǎ exaltării și îndoielii, cel care suferă și pătimește într-o muncă dură, care necesită pentru cucerirea frumuseții asceză și solitudine. Avea dese momente de melancolie, care transpar cel mai mult în sonetele sale neoplatonice, poeme pline de emoție și carnalitate a sentimentului frust de iubire a iubirii. Dar, atât artistul cât și atitudinea contemporanilor copleșiți de măreția sa se pot defini prin terribilità, intensitate emoțională, reverența estatică în fața geniului nemǎsurat, forța supraumană a creației sale și deopotrivă calitatea lui de om dificil, temperamental, conștient de geniul său și într-o permanentă luptă cu limitele pe care i le punea condiția sa de ființă umană, muritoare, situată într-o conjunctură istorică.

Doamne, fă să doresc mereu mai mult decât pot să realizez… Cel mai mare pericol pentru mulți dintre noi se afla nu în ridicarea ștachetei prea sus, și în teama de a nu o putea atinge, ci de a-ți pune ștacheta așa de jos încât să ajungi la ea mult prea ușor ...

Michelangelo era un artist temperamental, înverșunat, rebel, avea un caracter instabil, uneori euforic, exploziv, alteori melancolic cu sentimente profunde, deseori pus pe harțǎ, mândru și cum spunea Leon al X-lea un om cu care era greu sǎ stai de vorbă. Este deopotriva inventiv, tumultuos, energic, cu o uriașă putere de muncă și o forță plastică fǎră egal. Michelangelo face legătura între clasicism, manierism și baroc, între echilibru și agitație dramatică, între antichitate și modernitate. Aceste treceri sunt evocate si de obsesia sa pentru finit și non-finit, de interesul pentru nud și de dorința de a proslăvi frumusețea prin exaltarea corpurilor.

Michelangelo s-a născut pe 6 martie 1475 și a murit pe 18 februarie 1564. În timpul lungii sale vieți s-au succedat 13 papi pe tronul Sfântului Petru. A văzut familia Medici alungată din Florența apoi revenind la putere. A trăit într-o perioadă neliniștită, sfâșiată de confruntări religioase. Si-a petrecut adolescența studiind sculptura la curtea Magnificului și a urmărit predicile dominicanului Savonarola, fiind martor la “Rugul Vanităţilor” aprins de acesta la Florența în 1492. Iar după trei decenii a văzut Roma jefuită de trupele imperiale ale lui Carol Quintul. La moartea sa papalitatea este consolidată de contrareforma biruitoare. Consiliul din Trento reușise să frâneze elanul protestanților, funcționa ordinul iezuiților și fusese instaurată Inchiziția. Totodată creștinătatea se extinsese, Cortes cucerise Mexicul și Pizzaro imperiul Incaș, pentru Marea Glorie a Domnului.

• 

• 

Sculptor, pictor, arhitect, poet, pe Michelangelo Creatorul l-a înzestrat cu multe talente și i-a dat cu generozitate ani mulți pentru a culege roadele acestor daruri. Îndemânare, viziune, putere de sinteză sunt coagulantul numeroaselor sale îndemânări susținute de un temperament năvalnic, un caracter ferm, semeț.

Este sublim, divin, prometeic.

Totuși Michelangniolo di Lodovico di Lionardo di Buonarotto Simoni nu a fost fericit: așa povestesc cei care l-au cunoscut și spune chiar el într-o scrisoare adresată tatălui său: sufǎr de o mare pasiune, de o mare nelinişte, iar altundeva mărturisește: sunt un biet muritor care se chinuie într-o artă pe care Dumnezeu mi-a dat-o ca să-mi prelungesc viața cât mai mult posibil.

Michelangelo s-a născut primăvara, atunci când natura pulsa cu aprindere la Caprese, lânga Arezzo în Republica Florentină. Tatăl, Lodovico, era primar supleant în localitate. Familia Buonarotti era de origine aristocratică dar coborâse pe scara socială. După nașterea băiatului s-au mutat la Settignano unde mama lui Michelangelo a murit când el avea cinci ani și a fost crescut de o doică, fiică și nevastă de cioplitori în piatră, o familie de oameni simpli și muncitori de care s-a simțit mereu foarte apropiat.

Artistului îi plăcea să spună că a fost crescut cu lapte și praf de marmură. A avut o copilărie solitară şi melancolică. Toată viața l-a urmărit sindromul sărăciei, chiar atunci când gloria s-a însoțit de prosperitate economică și își înmulțea proprietățile la Roma și Florența. Dormea într-o încăpere foarte simplă și se îmbrăca modest, totuși nu precupețea nimic pentru a-și ajuta familia cărora le trimetea bani sau își folosea influența pentru a-și așeza tatăl sau pe fratele său mai mic Bartolomeo în funcții lucrative.

Pe părintele său îl supărase la început dorința lui Michelangelo de a deveni artist, îl dorea funcționar sperând ca el să recupereze din averea familiei. La 13 ani a intrat ca ucenic în atelierul pictorului Domenico Ghirlandaio, în Florenţa guvernată de familia Medici și fascinată de filosofia lui Platon. Cosimo de Medici îi încredințase lui Marsilio Ficino, fiul erudit al medicului sǎu, traducerea operei lui Platon care fusese adusă în Italia de învățați de la Constantinopol și îi cedase acestuia vila Careggi unde se va deschide Academia florentină din care făcea parte un grup select de oameni de culturǎ precum poetul Angelo Poliziano, filosoful Pico de la Mirandola, arhitectul Leon Battista Alberti, pictorul Boticelli și Lorenzo supranumit Magnificul, elev al lui Ficino, poet în spiritul perarchismului și om politic. Conducǎtor al Florenței, acesta colecționase numeroase statui antice în grǎdina sa unde o elită de tineri sculptori deprindeau mǎiestria meseriei copiind lucrările trecutului. Aici ajunge Michelangelo, după trei ani petrecuți în atelierul lui Ghirlandaio, unde invǎțase mai ales tehnica picturii în frescă și realizase numeroase studii dupa Giotto și Masaccio. Profesor de sculptura îi este Bertoldo di Giovanni, un artist care fusese asistentul lui Donatello.

În anturajul lui Lorenzo se respira aerul rafinamentului neoplatonic și Michelangelo, pasionat de Dante si Petrarca începe să scrie poeme profunde și puternice. Este cel mai adesea retras, interiorizat, convins cǎ este urât,ceea ce îl face susceptil, sentiment care crește atunci când un coleg de studiu, Pietro Torrigiano îl lovește cu pumnul în față în timpul unei dispute și îi rupe nasul. În portretele care îl înfățișează bătrân, chipul sǎu poartă urmele acestei desfigurǎri, este smead, cu nasul turtit, pǎrul creț, ochi pătrunzători, are aspectul unui satir, și într-un fel este simptomatic faptul cǎ una dintre primele sale sculpturi faimoase este un Bacchus. Michelangelo are o latură dionisiacă care generează o anume dezînfrânare, dezlanțuire a simțurilor materializată în frescele Sixtinei sau în sculpturile non finite, o exorcizare a sublimului cu rezonanțe cosmice, un simț al grandiosului și echilibrul nemăsurării, în emfaza sa este diferit de apolinicul Leonardo, în vreme ce Rafael reprezintă un echilibru între cele două tendințe, ascetică și senzuală.

Michelangelo este profund erotic în demersul sǎu plastic și totuși,ca în poemele sale neoplatonice, la nivel uman s-a abținut de la legături carnale, chiar a considerat că lunga sa viață și puterea de muncă până la vârsta cea mai înaintată se datorează ascezei sexuale pe care a practicat-o îndelung. Michelangelo a fost fascinat de Savonarola și de ideile dominicanului legate de pedeapsa cărnii, a materiei. Totodată artistul celebrează carnea, este partidarul unui erotism sacru în care frumusețea corpului reflectă puritatea spiritului. În arta sa apare exaltarea fizicului în balans cu venerarea spiritualului, un mod subtil în care păgânismul vital neoclasic este contrapus crestinismului dogmatic.

Michelangelo părăsește Florenţa în 1494, când predicile biciutoare ale lui Savonarola sunt în toi și oraşul pare să devină Noul Ierusalim. Ajunge la Veneția, apoi Bolonia precedat de reputația sa de sculptor dar revine în orașul de pe Arno în anul următor, ascultă predicile înfocate ale lui Savonarola și chiar la bătrânețe spunea că îi mai aude vocea. Călugărul reformator al moravurilor florentine va ajunge însă pe rug, în Piața Signoriei, în locul unde el a ars ,,vanitățile”: picturi, sculpturi, obiecte care în ochii lui arătau depravarea și corupția societății conduse de familia Medici. Cel care dă ordinul pentru moartea acestui seamăn al său întru Hristos și în plus față bisericească este Alexandru VI Borgia, o întruchipare a viciilor blamate de Savonarola, primul papă pe care îl cunoaște Michelangelo atunci când ajunge la Roma în 1496. Viața artistului a fost ulterior un continuu du-te vino între cetatea eternă și înfloritorul oraș toscan, cu etape în Apenini, unde selecta marmura cea mai bună, la Carrara pentru sculpturile sale, mai ales atunci când Papei Borgia i-a urmat în 1505 Giuliano della Rovere – papa luliu al Il-lea, un papă războinic și mare iubitor de cultură, în plus, un înfocat admirator al artistului căruia îi comandā realizarea unui fastuos mormant: al sǎu.

Atunci când ajunge prima oară la Roma, Michelangelo vine să se certe. Un nobil florentin îi propusese să dea drept antică o sculptură reprezentându-l pe Cupidon. Când Michelangelo află cǎ piesa a fost cumpǎrata de Vatican cu mai mulți bani decât a primit el, merge în orașul papilor să-și încaseze restul de platǎ.

Drumul la Roma în 1496 reprezintă o mișcare importantă în cariera sa. Va sta cinci ani și va realiza două sculpturi importante: Bacchus si Pietà, aceasta din urmă la comanda unui cardinal francez, Jean-Bilheres de Lagraulas pentru a fi pusă în Catedrala San Pietro. Aceasta este singura sa operă semnată, pe eșarfa așezată pe pieptul fecioarei, care, precum în versul lui Dante, este “mamă fiică a Fiului ei”, înfățișată cu o frumusețe eternă în vreme ce își ține în brațe Fiul coborât de pe cruce, realizat cu un finit perfect, cu precizia virtuoasă și verista a redării osaturii și mușchilor inerți ai lui lisus, marmura șlefuită până ce a devenit piele luminoasă, senzația de inert a corpului căzut și durerea covârșitoare a mamei în puritatea chipului sunt inegalabile. Vasari va comenta că este un miracol cum un bloc de marmură se transformă în trupuri a cǎror frumusețe umană este peste fire. Opera este animata de contrastul dintre modelarea perfectă și desenul ferm al formelor. De la predecesorii sǎi, mai ales Masaccio și Giotto preia interesul pentru volum, forma sculpturalǎ, robustă a corpurilor și veșmintelor și stǎpânirea cu sobrietate a spațiului. Privește și spre Leonardo, mai ales în sculpturile sale non-finite, unde fondul puțin finisat devine analog sfumato-ului leonardesc, în vreme ce în pictura Tondo Doni de la Uffizi sau în Capela Sixtinǎ, folosește cu îndemânare claritatea și succesiunea de planuri, înlănțuirea personajelor în legaturi complexe prin jocul corpurilor si privirilor, figurile serpentinate, culorile vii, curate, acide ce vor fi exploatate de manieriști.

În 1501, Michelangelo se întoarce la Florența, care își revine dupǎ atmosfera escatologică întreținută de Savonarola cu predicile sale și noul conducător al orașului vrea să afirme măreția urbei printr-o sculptură uriașă reprezentându-l pe David, considerat că întrupează virtuțile republicane și civice. Artistul o va termina în 1504, realizată dintr-un bloc de marmură înalt de șapte metri pe care îl mai abordase 40 de ani înainte un alt sculptor Agostino di Duccio, ceea ce a îngreunat lucrul, reliefând însă din nou extraordinara mǎiestrie tehnică a lui Michelangelo și forța imaginației sale. David-ul sǎu vine în continuarea unei serii de sculpturii virile florentine inaugurate de David și Sf George de Donatello. Nuditatea nu mai corespunde astfel unor preocupari erudite sau pulsiuni sexuale mai mult sau mai puţin conștiente ci unei tradiții culturale. El reprezintă acea forteza, forza temperamentalǎ a omului curajos care poate apǎra res publica florentină, energia concentrată gata să intre în acțiune. În Evul Mediu, David reprezenta omologul biblic al lui Hercule, patronul Florenței, figurând pe scutul orașului și satuia lui Michelangelo este așezată în fața Palatului Signoriei unde urma să facă pandant cu Heracles pe care îl va realiza pânǎ la urma Baccio Bandinelli.

La Florența îl cunoaște pe Leonardo da Vinci, abia sosit de la Milano în culmea gloriei. Frumusețea elegantă, umorul subtil, zâmbetul enigmatic toate îl enervează pe Michelangelo la acest confrate pe care îl considerǎ eternul sǎu rival. Se spune cǎ și blocul de marmură din care a rezultat David a fost obiectul unui aspru schimb de replici între cei doi, care s-au luat la întrecere atunci când Signoria le-a comandat decorarea Sălii Marelui Consiliu cu fresce inspirate din bătăliile victorioase ale orașului. Leonardo a pictat bătălia de la Anghiari si Michelangelo cea de la Cascina. Din pacate noua tehnică folosită de Leonardo pentru a lucra fresca mai pe îndelete a distrus-o iar cea gândită de Michelangelo se păstrează doar ca o serie de cartoane pregatitoare sau copii ale altor artiști. Era o apoteoză a nudului în mișcare, în contorsionări și serpentine cu accentul pus pe cursivitatea liniei și dramatismul volumelor. Totodată ca replică la lucrarea lui Leonardo ce-i înfățișează pe Fecioara cu Pruncul și Sfânta Ana, Michelangelo pictează Tondo Doni, astăzi la Uffizi, unde sintetizează dualitatea sufletului sǎu: pe fundal apare un grup de tineri goi care conversează neatenți la sfinții din prim plan, arătând că dragostea profană și cea sacră sunt doar două forme de iubire.

În 1505, Michelangelo este chemat din nou la Roma de noul papă, Iuliu al II-lea și primește comanda realizării monumentului funerar al acestuia, care inițial prevedea 40 de statui, reduse la mai puțin de un sfert în cei 40 de ani cât au durat lucrǎrile, întrerupte de diferitele comenzi pe care le-a primit artistul și de bugetul alocat acestei opere tot mai mic dupa moartea papei. Din proiect s-au realizat sclavii care se află azi la Roma și figura lui Moise, dramatică, tumultuoasă în poza sa plină de mǎreție, care se poate vedea în biserica San Pietro in Vincoli, la Roma.

În 1505, Michelangelo se întoarce la Florența, părăsind supǎrat Roma, sigur că Bramante, arhitectul noului lăcaș
al Catedralei Sfântului Petru, dorita de Papă, precum și protejatul acestuia, Rafael, îl vorbiseră de rău lui luliu al II-lea care îi tǎiase fondurile pentru mormânt.

Daca oamenii ar ști cât de greu am ajuns la măiestria de acum, nu li s-ar mai părea atât de minunată. Adevărata operă de artă nu este decât o umbră a perfecțiunii divine. Doar Dumnezeu creează, restul copiem… Am văzut îngerul în piatră și am cioplit ca să îl eliberez…

Artistului îi vin tot felul de idei, ar vrea să construiascǎ un pod în Constantinopol și începe mai multe sculpturi care vor rǎmane neterminate. Atunci Papa îl cheamă înapoi, pentru a-i face o statuie din bronz care să-l reprezinte pe acesta în atitudinea victorios-milităroasă și de evlavie luminată care-i erau proprii, pentru a trona langa Biserica Sfântului Petroniu la Bolognia recent cuceritǎ de trupele papale, din păcate odatǎ ce orașul și-a redobândit independența, din bronzul statuii s-au făcut tunuri.

În 1508 începe să picteze scrâșnind din dinți tavanul Capelei Sixtine – încǎperea sacră prin excelență de la Vatican. El nu se considera pictor și este deranjat de faptul că această nouǎ comandă din partea Papei, îl distrage de la lucruri mai importante…precum finalizarea momumentului funerar al acestuia. Pe Papă, într-un sonet, Michelangelo îl compară cu Meduza din Mauritania, pentru puterea acestuia de a-l transforma în piatrǎ. Și nu numai. In cea mai desăvârșită pictură, Capela Sixtinǎ, cum s-a spus în atâtea rânduri, este chintesența frumuseții sublime, este simbioză între arhitectură și frescă, este efortul colosal al artistului de a-și depăși limitele umane devenind dumnezeiesc. El pictează singur, fără nici un asistent…nu crează de altfel Dumnezeu lumea singur? și vrea să armonizeze divinitatea creației cu pagânismul erotic al ceea ce este creat. Bolta se află la o distanță de 20 de metri de sol și artistul își concepe o schelă care sa-l apropie, deși este exagerat spus ca picta pe spate, totuși culorile care îi cădeau pe față poziția inconfortabilă cu mâinile ridicate i-au afectat sănătatea, se poate spune că a intrat un tânăr în floarea vârstei la 33 de ani și a ieșit un bătrân de 37.

Când au fost sfințite frescele în 1512, povestește Vasari: “Aflând ca vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toții muți de incântare.” Printre aceștia se numǎra Rafael, atât de profund influențat de mǎiestria lui Michelangelo, încât îşi schimbă și stilul, devenind mai interesat de virtuțile anatomice și dramatice ale nudurilor. Vasta frescă a Sixtinei cuprinde în partea centrala, pe axa bolii, nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea astrelor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar și Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul și Barca lui Noe. De ambele părți ale acestor picturi sunt înfățișate Sibile și prooroci. Michelangelo folosește culori strǎlucitoare care, după renovarea Capelei Sixtine în anul 1990, și-au recăpătat întreaga prospețime. După aproape 30 de ani va completa ansamblul mural la cererea papei Paul al III-lea, cu o vastă frescă pe peretele altarului, pe o suprafață de 17 metri lungime și 13 metri lǎțime, care reprezinta Judecala de Apoi.

O frescă tulburatoare, mǎreață ca un memento al spaimei de damnarea veșnică. Trupurile goale ale condamnaților au stârnit reproșuri din partea contrareformei puritane și în 1564, papa Pius al IV-lea a poruncit sā fie pictate văluri care să le ascundă goliciunea. Dacă în sculptură marmura pare sã conțină deja trupurile pe care dalta lui Michelangelo le eliberează din strânsoarea pietrei, în pictură penelul său scoate la lumina creației, din nimicul primordial, lumea în desăvârșire sau groază, Adam însuflețit de Creator versus lumea cutremurată de Judecata de Apoi. Printre damnați se aflã și Michelangelo: sub forma pielii jupuite a sfântului Bartolomeu, căruia îi adaugă chipul sǎu saturnian, pǎtimaș, concentrând durerea și bucuria omenirii întregi. Excelând și ca arhitect, Michelangelo răspunde mai multor comenzi, pentru care găsește soluții interesante, farǎ a reuși însă, din lipsa de timp sau din prea multe însărcinări să le finalizeze.

Prima lucrare de arhitectură este fațada Bisericii Medicilor, San Lorenzo din Florența, pentru care face o machetă, la ordinul papei Leon al X, fiul Magnificului, unde anticipeaza cu jumǎtate de secol rezolvările palladiene, cu suprapuneri de arcuri de triumf și nișe unde urmau să fie amplasate statui. Cum costurile erau prea mari, proiectul a fost abandonat, iar Michelangelo a realizat în San Lorenzo doua ansambluri sculpturale cu mare forță expresivă: biblioteca laurentină și Capela Medicilor, unde au fost depuse copurilor ultimilor patru membri ai acestei familii care îi arătase atata apreciere și simpatie în adolescenţa sa. Vor fi realizate doar două morminte din cele patru plănuite, cǎci Lorenzo și fratele său Giuliano nu vor fi dezgropați din lăcașurile lor relativ modeste. În schimb nepoții, Lorenzo di Pietro, duce de Urbino și Giuliano di Lorenzo, duce de Nemours, membri ai familiei Medici insignifianți, îsi petrec eternitatea în mormintele realizate de Michelangelo ca un magnific grup statuar care reprezintă Ziua și Noaptea, Amurgul și Aurora dominate de statuia gânditorului, “il Pensieroso”, inspirată din personalitatea Magnificului.

Între timp lui Leon al X-lea îi urmeaza Adriano al VI-les apoi alt Medici Giulio, pe care Michelangelo îl cunoscuse de mic va veni pe tronul papal cu numele de Clement al VII-lea. Acesta trebuie să facă față jefuirii Romei de cǎtre oștirile lui Carol al V-lea. Împăratul sfântului imperiu romano german și al Spaniei împotriva căreia fondeazā chiar o ligă clementină în speranța că îi va limita pretențiile teritoriale. Sunt vremuri tulburi pentru familia Medici si în Florența unde se instaurează republica ce-i comandă lui Michelangelo construirea unui sistem de fortificații în jurul orașului, pentru a lupta împotriva papei. Până la urmă însă Florența este înfrântă de cetatea Eternă. Își pierde fratele mult iubit, Bartolomeo şi într-un fel le simte lipsa și rivalilor săi, Rafael și Bramante, care îi apreciau arta la adevărata ei măreție.

Vara lui 1532 îi încălzește suletul cu o nouā iubire: Tommaso Cavalieri, un tânăr roman frumos și aristocratic căruia îi va dedica numeroase poeme. După o corespondență intensă cu acesta, Michelangelo revine la Roma unde va lucra mai ales ca arhitect. Noul papă, Paul al III-lea este un admirator înfocat al artistului pe care îl dorește în fruntea lucrărilor de sistematizare a orașului “pictor și sculptor suprem al Vaticanului”. La ordinele lui realizează fresca Judecății de Apoi care completează ansamblul apoteotic al Sixtinei în 1541 la un an după ce Consiliul de la Lateran ratifică dogma nemuririi sufletului. La Roma frecventeaza și cercul literar al vechii sale prietene Vittoria Colonna poetã și eruditā. Proiectează Piața Capitolină şi Palatul Farneze iar în 1546 gândește cupola înaltã de 130 de metri pentru bazilica Sfântului Petru, ca o sinteza a cerului dar și a operei marilor înaintași ca Brunelleschi, Bramante, Mademo, finalizată după 30 de ani. Lucrezã intens dar este tot mai obosit.

“Sigur de moarte deși incertă-i ora, viața e scurtă și puțin mi-a rămas, simțurilor le priește răgazul dar nu sufletului care mă roagă să mor” – a scris într-un poem.

Şi ceasul a bătut pe 18 februarie 1564.