“Nu stiu niciodată de unde îmi vin imaginile. Spiritul este ca o sită. Creierul înregistrează tot ceea ce vedem. Când îmi cern amintirile, sper să se ivească o imagine. La fel, când citesc, ceva poate să apară. Faptele lasă fantome pe care trebuie să le cerni în actul fizic al picturii”, spunea pictorul britanic Francis Bacon, una dintre figurile cele mai răscolitoare din plastica secolului XX.
Opera sa a fost întotdeauna recognoscibilă. Este (dez)articularea plastică a unui coşmar. Îţi trezeşte sentimentul acela de angoasă pe care îl ai într-un vis ce te ţine prizonier şi vezi siluete şi oameni distorsionaţi, ca prin apă. De altfel, atunci când vrei să îţi aminteşti ceva, când vrei sa scoţi din străfundurile memoriei figura cuiva, imaginea apare ca văzută prin oglinzi, atinsă de umbre, neclară, vrei să o atingi şi îţi fuge, are o simultaneitate de puncte de observaţie care dau acel aspect de artă circulară pe care se pare că l-a inventat Picasso. Un fel de 3D văzut dintr-un singur punct principal, cu suprapunerea volumelor într-un spaţiu bidimensional care încorporează si mişcarea, deci timpul. Este o arta neliniştitoare, viscerală. Are in ea o cruzime făţişă.
Bacon a crescut între cele două războaie si a găsit în forma umană vehicolul frumuseţii si tragediei. El a început sa picteze efectiv după vârsta de 30 de ani si lucrările sale, inspirate într-o prima fază din arta lui Picasso sunt deschise experimentului, transgresiunilor, pulverizării tradiţiei picturale.
De la o pensulaţie puternică, plină, taioasă, cu un duct ferm el ajunge treptat sa îşi epureze figurile umane tot mai mult, aducându-le la esenţa, cu o pictura tot mai fluida. Bacon foloseşte fizicalitatea corpului pentru a expune adevăruri psihologice.
Prima sa lucrare intitulată “Trei studii de figuri la baza unui crucifix”, din 1944, aduce deja în prim plan imaginile care îl vor bântui pe artist toată viaţa, capete fără ochi, cu guri larg deschise si dinţi expuşi gata sa sfâşie. Pot sa fie Furiile din piesele lui Eschil pe care îl iubea si cita cu orice ocazie. Aceste spirite ale răzbunării, groazei, spaimei care îl urmăresc pe cel ce a păcătuit dar nu in sensul creştin ci in cel antic, de hybris. De altfel imaginea transcede iconografia religioasa traditională, este un strigăt din rărunchii tradiției, este comparabilă cu Guernica lui Picasso ca Bocet universal împotriva războiului. Tripticul pictat când bombele cădeau peste Londra va fi expus la sfârşitul războiului când se vor cunoaşte toate atrocităţile.
In pictura lui Bacon pulsează suferinţa, o suferinţă psihologica, mentala, de conştientizare a vulnerabilităţii cumplite a omului. Ca sa poţi trăi trebuie să uiţi, sa poţi uita necunoscutul care te înconjoară, sa poţi uita faptul ca eşti de la început damnat. Cum a spus el cu puțin timp înainte de a muri: “Doar ţărâna este eternă, este singurul lucru care durează o veşnicie. Cu toţii ne întoarcem în ţărâna”. Vorba Evangheliei (Geneza 3,19): Homo, quia pulvis es, et in pulverem reverteris.
Bacon nu este un credincios, deşi foloseşte des tema crucificării. El percepe moartea şi suferinţa cu intensitate şi vitalitate, consideră că după moarte nu mai urmează nimic, iar iadul este pe pământ. Omul modern vrea rânjetul fără pisică (din Cheshire, n.n.) spunea odată citându-l pe Valery. Cum spuneam, realismul său este cel al coşmarului, iar deformările figurativului său expresiv sunt cele ce pot fi operate de vis, ori de camera oglinzilor de la circ, de anamorfoze, chiar de privitul prin apă. Un ocean în care strigătele nu se pot auzi.
Totodată unele din picturile sale sunt intens sexuale, homoerotice. O afirmare a homosexualităţii sale in imagini bruşte, ca o sfâşiere, ca atunci când foarte tânăr tatăl lui l-a aruncat pe usa afara pentru ca s-a îmbrăcat cu hainele femeieşti ale mamei. Aşa a ajuns la Londra la 17 ani.
Bacon s-a simțit atras de pictură după ce a văzut o expoziţie a lui Picasso in 1927, pe cand avea 18 ani. De-a lungul carierei a mai fost influenţat de Lurçat, dar mai ales de Velazquez. Bacon spunea că pictura reprezintă structura sistemului nervos al pictorului proiectată pe pânză, iar una din problemele majore ale acestei arte este să pictezi ca Velazquez cu materia ca textura unei piei de hipopotam.
Era fascinat si de Michelangelo, Degas, Van Gogh, Ingres, Blake. Picta din memorie sau după fotografii, într-un atelier haotic, in zona South Kensington, Londra. L-au inspirat si fotografiile lui Muybridge cu bărbaţi luptându-se sau imagini de oameni si animale in mișcare.
Violenţa este un cuvânt cheie la Bacon. El conducea o adevărată ofensivă asupra pânzei atunci când picta în atelierul său plin de cărţi răvăşite, rupte, unele acoperite de praf, într-o dezordine absolută. Bacon se aşeza în faţa pânzei, o privea câteva momente apoi se năpustea cu ferocitate asupra ei, ca un animal asupra prăzii, după ce se adusese în starea optimă a meditaţiei asupra unei imagini şi a unei teme.
Aşa cum îşi aminteşte un prieten al sau, Barry Joule: “după câteva asalturi asupra pânzei pe care o atingea cu pensula (într-o zona preparata deja, personalizata, nu ii plăceau pânzele imaculate n.n.) el schimba tactica si începea sa sculpteze cu mâinile culoarea, sa o întinda cu ajutorul bureţilor, al periilor de par, cârpelor, sa manjeasca”, dădea viaţa petelor. “Rareori revenea la un tablou. Avea nevoie de o reuşită, de o satisfacţie imediata”.
La Bacon – autodidact într-ale picturii, ce lucrase în tinereţea sa în branşa decoraţiunilor interioare, contactul cu propria artă este astfel abrupt, violent, deseori el îşi distrugea pânzele ce nu-l mulţumeau, le ardea, le arunca la gunoi, unde scormonitorii după comori aveau uneori şansa să găsească frânturi de lucrări ce puteau valora bani buni. Pictorul intra în momentul creaţiei într-un spaţiu-timp propriu, ca cel din tablourile sale, unde cadrul are simplitatea unei celule, a unui laborator ori săli de baie sau chiar a unei camere de tortură. S-ar spune că Bacon este absorbit de pânzele sale în care se pierde cu un strigăt întipărit ca o grimasă pe faţa multiplă, aşa cum apar personajele sale, aşezate deseori pe o estradă ca un fel de teatru în teatru. Un sistem izolat – ca cel de care vorbea Poincaré, unde orice este posibil, chiar să te reîncarnezi ori chibritul ars să se reaprindă de la sine, iar „Papa” pictat de Velazquez să-şi trăiască din nou viaţa.
“Mi-ar plăcea ca picturile mele să arate ca şi cum fiinţa umană ar fi trecut pe ele ca un melc, lăsând în urmă prezenţa sa şi memoria trecutului aidoma clisei lăsate de un melc”.
În maniera sa de a picta folosind ca punct de plecare şi inspiraţie mai ales fotografia, Bacon se bazează pe şansă, hazard şi pe influenţa alcoolului. Bacon avea tot felul de carți si reviste despre cele mai diferite subiecte de la grădinărit si luptele cu tauri, artă, medicină la albume de artă si reproduceri dupa proprile tablouri. Nu respecta cărţile decât ca substanţă şi nu forma materială pe care să se aşteană praful în biblioteci. Rupea deseori pagini din albumele de artă pe care le avea mereu la îndemână cu reproduceri după opere ale maeştrilor săi favoriţi: Velazquez, Rembrandt, Daumier, Giacometti (cu siluetele fine ale oamenilor sculptaţi de acesta, evocând fragilitatea existenţei), Van Gogh. Folosea paginile ca „material de bază” pe care le mototolea, le desena, le păta cu culori, lăsându-le deoparte până ce se oprea din nou inspirat asupra lor. Era inconjurat de ghemotoace de hârtie pline de vopsea improscata.
În pictură folosea uneori nisip, hârtie – pentru textura plastică, materia o punea sau o arunca cu pensula, o o întindea cu buretele, cârpe sau cu degetele. “Haosul naşte în mine imagini” – afirma el. Aşa cum se năşteau în el imagini când îşi citea scriitorii favoriţi: Eschil, Pascal, Shakespeare, Montaigne, Baudelaire, Nietzsche, Dostoievski, T.S. Eliot. Atelierul lui, un adevarat exemplu de dezordine creatoare, a fost cumparat de la mosternitori de municipalitatea din orasul sau natal, Dublin, si expus la City Gallery, dupa ce a fost demontat si reconstruit cu atentie pentru a respecta dinamica acestui spatiu care pare o prelungire a lui Bacon. “Ma simt bine aici, in acest haos, pentru ca haosul ma inspira”, spunea el.
“Mirosul acru al sângelui uman îmi aduce râsul în suflet” – afirma un personaj din Orestia. Şi Bacon savura aceste cuvinte. Bacon era un om ciudat. Retras. Își lasa tablourile sa vorbească, nu ii plăcea publicitarea. Spera să moară lucrând, ca Tizian sau Picasso.
Şi chiar se spune că a murit în 1992 contemplând un tablou de Velazquez.
Bântuit de fantomele realului, el vroia să le redea în pictura sa mai adevărate ca adevărul. Bacon vroia să vizualizeze un sentiment dar si o reacţie a viscerelor sale.
Spaţiile dinăuntrul tabloului pot fi matrici unde personajul se naşte. În durere, pentru o lume a durerii. Mediu misterios şi fluid, pictura îl ajută pe Bacon în dorinţa sa de a creea o prezență. Modele îi sunt prieteni sau iubiți.
“E mai usor sa iubești o operă decât un om, pentru că în operă intră rareori materialismul si practic niciodata riscul ca dragostea sa degenereze in senzualitate”, spunea Bacon, si totusi mai mult de un deceniu i-a adus un omagiu postmortem iubitului său, Georges Dryer, un excroc marunt, care s-a sinucis in 1971 intr-un hotel din Paris cu doar două zile înaintea deschiderii expoziției lui Bacon la Grand Palais. Il va picta într-o serie de exorcisme plastice, în care “vroia sa adune toate pulsațiile ființei” asa cum spune prietenul său, criticul Sylvester David.
În anii 1980 picteaza peisaje curajoase. Treptat reconciliază tensiunea dintre abstracție și reprezentare. In ultimele picturi, figurile par consumate, înghițite de spațiu.
Atunci cand lucra se mișca mult, cu exasperare, era zgomotos, amesteca culoarea si pe antebrate, vorbea singur, dar cultiva politețea cu modelele si sustinea ca amabilitatea e importantă. Cum atelierul era langa Harrods, isi facea cumparaturile in celebrul magazin si uneori chiar se autoservea din produsele alimentare, fara cleptomanie, doar din obișnuință. De la Harrods a împrumutat un câine să ii provoace o reacție alergică ca astfel să fie scutit de înrolare la începutul războiului.
Faptul ca nu avea o pregatire academica l-a ajutat, si-a facut un stil din disperare, din combinarea angoasei cu hilarul. Dupa ce a murit in 1992 valoarea lui de piața a crescut foarte mult, dar a fost apreciat și în timpul vieții și a avut retrospective la mari muzee.
In 2013 lucrarea “Trei studii dupa Lucian Freud” (1969) s-a vândut cu 142,4 de milioane de dolari. Iar anul trecut pe vremea asta la Centrul Pompidou din Paris se putea vizita o expoziție Francis Bacon.
Bibliografie: documentare Internet, text articol Alina Cambir pentru Radio Cultural
@imagini, Internet