Gaudí – arhitectul care face piatra să cânte

De-a lungul anilor am urmărit deseori privirile uimite sau contrariate, surprinse, întrebătoare, febrile ce caută să cuprindă ca într-o îmbrăţişare construcţia amplă, neterminată, a celei mai gaudiene din operele marelui arhitect catalan: Sagrada Familia, templul expiatoriu pe care maestrul născut la Riudoms, lângă Reus, pe 25 iunie 1852 îl dorise pentru ispăşirea păcatelor barcelonezilor cuprinşi de vâltoarea progresului industrial. De peste un veac, lucrările progresează încet. Fondurile se bazează pe donaţii. În timpul războiului civil când anarhişii au încercat să o incendieze, s-a pierdut o parte din schiţele originale. Uneori echipe de televiziune fac sondaje, vor să ştie câte se cunosc despre arhitectul operei. Par miraţi că numele său răsună în sufletele tuturor. Majoritatea celor care ajung la Barcelona sunt atraşi ca de un magnet de Gaudí: personalitatea sa puternică, enigmatică regăsindu-se deplin în fiecare operă plăsmuită de geniul său nepereche: Sagrada Familia, Parcul Güell, Casa Milá, Casa Batlló, Casa Güell, Casa Vicens…Figură singulară şi exemplară el sintetizează pământul catalan. Viziunea lui Gaudi pleacă de la Catalonia şi ajunge la Catalonia.

Când a murit, Gaudí era cunoscut mai ales de o elită. Nimeni nu l-a recunoscut de altfel pe bătrânul¹ lovit de tramvai în apropiere de Piaţa Cataloniei, în centrul Barcelonei, pe 7 iunie 1926. Purta haine elegante dar învechite, nu avea acte, doar cîteva stafide şi alune într-un buzunar şi o Evanghelie în celălalt, şi-a rostit cu greu numele şi a fost dus la Spitalul Săracilor Santa Cruz, unde a doua zi l-au descoperit prietenii alarmaţi de dispariția sa. A murit pe 10 iunie, la ora cinci după amiaza. Nu avea urmaşi. Arta sa a marcat o epocă dar nu a făcut şcoală. Era imposibil de imitat. În ultimele luni de viață, Gaudí se mutase în incinta templului pe care îl construia de 43 de ani, într-o cămăruţă modestă în criptă, unde făcea machetele turnurilor ce trebuiau să încununeze templul reprezentăndu-i pe Iisus, Sfânta Fecioară, Evanghelişti şi Apostoli. Zilnic meargea sa se închine la biserica San Felipo Neri, parcurgând mai mulţi kilometri pe jos. Gândurile îi erau concentrate asupra construcţiei ultimei catedrale gotice, a treia la Barcelona, alături de cea închinată Sfintei Cruci şi Sfintei Eulalia, în inima cartierului medieval, şi de Santa Maria del Mar ridicată tot prin veacul al XIII de negustori şi pescari.

Josef Maria Bocabella fondatorul Asociaţiei Credincioşilor Sfântului Iosif, cel care a impulsionat construirea bisericii închinate Sfintei Familii, avusese un vis potrivit căruia arhitectul ei va avea ochii albaştri. Ochi de culoarea cerului, ochi pictaţi de Dumnezeu însuşi. Şi aşa, spune legenda, a fost ales Gaudi, după ce primul arhitect Francisco de Villar se certase cu dioceza… Gaudi avea ochi albaştri strălucitori care îl hiponotizau pe interlocutor, o faţă semeaţă şi o barbă deasă, roşcată. Aşadar Proiectul Sagradei avansa în mijlocul unei furtunoase polemici care împărţea societatea barceloneză în partizani sau detractori ai „catedralei săracilor” cum i se mai spunea pe atunci.

La vremea aceea, Gaudí trăia într-o deplină austeritate, cuprins tot mai mult de misticism. De altfel exaltarea religioasă s-a împreunat nu o dată cu senzualitatea magică în personalitatea ibericilor, este de ajuns să ne gîndim la Maica Teresa de Avila şi la stările ei de extaz. Gaudí  care nu s-a căsătorit niciodată animă în opera sa un erotism primordial, cosmic, care capătă valenţele unei dăruiri totale Dumnezeirii. „Arhitectul Divinităţii” a fost adesea numit. Şi acest lucru, această forţă supremă a operei sale a depăşit cadrul limitat al unei existenţe, i-a electrizat pe cei care l-au însoţit pe 12 iunie 1926 pe ultimul său drum. Toti barcelonezi păreau să fi ieşit pe străzi, în balcoane şi la ferestre pentru a privi convoiul funerar care îl conducea pe Gaudí, spre locul de îngropăciune, în cripta Templului Sfintei Familii. Unele ziare au vorbit de moartea unui sfânt.

Opera sa nu a încetat să-i intrige şi totodată să-i fascineze pe privitori, să-i introducă într-o lume de basm, o lume a visului unde cele mai inovatoare soluţii tehnice combină elementele unei îndelungate, adânci tradiţii, bine ancorată în spiritualitatea spaniolă şi mai ales în străfundurile sufletului catalan. În opera sa natura însăşi pare să dobândească o nouă viaţă în piatră, anorganicul are respiraţia organicului, forma arhitectonică palpită cu sângele şi seva artei, forme variate, carnale sunt dispuse pe structuri solide, bine gândite. Montserrat, muntele sfânt al catalanilor, ca un pieptene magic îndreptat spre cer se regăseşte în avântul turnurilor templului către nemărginire. Legătura lui Gaudí cu natura a fost absolută şi nu o dată mărturisea că profesorii săi sunt arborii, plantele, insectele… Primul său eseu şcolar a fost despre albine.

Opera sa este ca o prelungire a naturii, integrându-se perfect în peisaj, ca o repiraţie a acestuia. Atunci când a absolvit Şcoala superioară de arhitectură, unul dintre profesori a afirmat: „Domnilor, ne aflăm în faţa unui geniu sau unui nebun”.  De altfel opera sa are tocmai acea necuminţenie specifică geniului, acea lipsă de măsură a demiurgului care construieşte din haosul formelor un cosmos. Cel care se foloseşte deopotrivă de simetrie şi de asimetrie pentru a compune vizibilul evocînd invizibilul, respiraţia plantelor în formele pietrei, pentru a plămădi Povestea.

Se poate spune că Antoni Gaudi  i Cornet  a fost omul potrivit la locul potrivit. Geniul său a găsit terenul fertil în care să se formeze şi să se manifeste.

Gaudí s-a născut pe 25 iunie 1852 la Riudoms aproape de Reus, oraşul catalan cel mai important după Barcelona în vremea sa. Tatăl său era alămar, căldărar, şi micul Antoní, un copil sfios şi solitar, petrecea mult timp în atelierul acestuia, unde deprindea meşteşugul modelării metalului în volume, lucru ce-l va ajuta mai târziu la înţelegerea clădirilor ca pe nişte sculpturi uriaşe. „Începând de atunci mi-am imaginat lumea, lucrurile, mereu în trei dimensiuni”, mărturisea el. Pentru că era bolnăvicios şi suferea de reumatism, era dus cu un cărucior în via şi livezile din împrejurimile fermei familiei, unde se pătrundea de glasul naturii, învăţa să iubească vegetaţia, cerul, păsările, unduirea apei şi a norilor, trăia cu intensitate fiecare clipă petrecută în mijlocul formelor vii, pe care le va folosi în arhitectura sa imaginativă, originală. Numea locul său de joacă „Grădina celor şapte secrete”. Privea trunchiurile arborilor ce spusţineau crengile precum coloanele din care se înălţau bolţile catedralelor, se uita la spiralele cochiliilor de melci, la pănzele de păianjen, la formele pe care un lanţ agăţat în două puncte le face atras de gravitaţie, ori privea la şopărle şi salamandre ce se adăposteau în crăpăturile pereţilor devenind în imaginaţia sa dragonii unor peşteri profunde. Toate îşi vor găsi mai târziu locul în opera sa.

Antoní era al cincilea născut al unei familii din care nu au supravieţuit decât trei dintre copii  Fratele său mai mare Francesc a murit imediat după ce şi-a luat licenţa de doctor iar sora sa, după o căsătorie nefericită, a murit la rândul ei lăsând în grija arhitectului pe singura sa fiică, Rosa. Despre viaţa lui intimă se cunosc puţin lucruri: era retras, fetele îl intimidau, nu s-a căsătorit niciodată. Misogin, era agresiv cu femeile, chiar şi atunci când era vorba de soţia vreunuia din prietenii săi, cum ar fi contele Güell sau antrepenorul Milà. Se pare că fusese dezamăgit în dragoste de singura femeie pe care a cerut-o vreodată de nevastă: Pepita Moreu. Unii îi mai atribuie o prietenă protestantă şi o alta care a sfârşit călugăriţă într-o mânăstire, ori aventuri cu prostituate dar Gaudí şi-a înconjurat viaţa intimă de mister şi de fapt marea sa dragoste a fost până la obsesie arhitectura. În prima tinereţe, arhitectul era departe de a fi un mistic, cum va ajunge, fiind adesea prezent la întruniri anticlericale. Iar planurile de restaurare ale mânăstirii Poblet, care vor avea o influenţă profundă asupra gândirii sale arhitectonice au fost schiţate pe spatele unui pamflet revoluţionar.

Gaudí confirmă reguli arhitectornice inspirate din natură sau tradiţie, exacerbându-le, opunându-se abordărilor consacrate într-o viziune mereu înnoitoare şi personală. Unul dintre primele sale proiecte de altfel a fost un cartier muncitoresc în cadrul cooperativei „la obra mataronesa” unde dorea să le ofere locatarilor condiţii salubre de viaţă. Înainte schiţase planurile pentru un monument închinat lui Bakunin. O înflăcărare romantică îi parcurge întreaga operă, o grandilocvenţă barocă, o respiraţie modernistă şi un avânt gotic. Tânăr arhitect frecventează numeroasele cluburi ale oraşului. Consultă cărţile de arhitectură care prezintă exemple ilustre din locuri exotice. Tot acest contact pe care l-a avut prin desene şi fotografii cu arhitectura de pretudindeni şi din toate timpurile îl va influenţa în formarea stilului său în care se împleteşte tradiţia mudejar, atâta vreme negată în Spania, dragostea pentru ornamentul vegetal-ceramic sud-asiatică, plăcerea meşteşugului implusionat de mişcarea engleză „arts and crafts”,  cu inovaţia tehnică şi soliditatea structurilor organice. El continuă tendinţele istorice ale arhitecturii spaniole. Are plăcerea ornamentului. „A trata construcţia într-o manieră naturalistă înseamnă s-o concepi în aşa fel încât să fie expresia forţelor ce acţionează în ea”, spunea el, adaptând materialele tradiţionale exigenţelor unui stil personal. Elementele constructive sunt asimilate sistemului decorativ şi fac parte dintr-un tot organic. „Organizarea spaţiului nu înseamnă doar a construi structuri şi a le acoperi, a le face să trăiască şi să-şi piardă din materialitate, înseamnă spiritualizarea lor printr-o ornamentaţie care trăieşte”.

Este important de asemenea de remarcat că toate construcţiile sale: Sagrada Familia, Casa Milá şi altele urmau să fie colorate, aşa cum în antichitate erau policrome templele clasice. Gaudi nota în jurnalul său în 1878: „Arta înseamnă frumosul, frumosul înseamnă viaţa pe care numai culoarea  o poate exprima… ornamentarea a fost şi va fi colorată… când este vorba de lumea minerală, vegetală, animală de cer sau de pământ totul poartă pecetea individualităţii datorită contrastelor de culoare: iată de ce trebuie să fie policrom orice element arhitectornic, culoarea vie va dispărea poate, dar timpul va aduce cu sine nobleţea şi preţiozitatea patinei. Soarele este măreţul zugrav al pămînturilor mediteraneene şi să nu uităm niciodată în faţa răcelii neprimitoare a unui edificiu abia terminat căldura îmbibată cu aur vechi a pietrelor patinate”.

Până la mijlocul secolului XIX Barcelona era un oraş vechi înconjurat de ziduri aşezat într-o vale îngustă pe litoralul catalan. După Războiul de Succesiune ce-i opusese pe Habsburgi Burbonilor la începutuil veacului al XVIII-lea Filip al V-lea, nepotul Regelui Soare, învingător, hotărâse să-i pedepsească pe barceonezi pentru că nu i-au acordat sprijinul lor şi să interzică orice construcţie pe un teren de doi kilometri de jur împrejurul zidurilor medievale. Acestea au fost dărâmate în 1864, rămânând însă ca un nucleu vechiul oraş – cartierul gotic. În jur metropola s-a extins după planurile arhitectului inginer Ildefons Cerda în aşa numita zonă Ensanche, cu străzi paralele cu marea şi perpendiculare, traversate de la nord vest la sud est de Bulevardul Diagonal, care se întâlnește cu Meridiana şi ajunge astăzi în zona modernă a Forumului. Spre sfârşitul secolului, în noua Barcelonă au fost incorporate şi satele din jur, cum ar fi Gracia şi Poblet. În acesta din urmă, librarul Josep Bocabella a cumpărat cu 170000 de pesete strânse din donaţii un teren pe care arhitectul Francisco de Villar va proiecta iniţial o biserică modestă, în stil gotic, dar după ce a început construcţia criptei a fost înlocuit în 1883 de tânărul arhitect Antoni Gaudí, care îşi făcuse relaţii în protipendada locală, fiind protejat mai ales de potentaţii Güell şi Comillas. Sagrada s-a născut dintr-o viziune nemăsurată şi dintr-un lent şi dificil mecanism constructiv. „Întregul ansamblu chemă în conştiinţă explozia unei zile de primăvară”… spunea un colaborator al său, Ricardo Opisso. Gaudi a afirmat preeminenţa arhitecturii în artă pentru că organizarea spaţiului dă calitate celorlalte forme de expresie. El a impus supremaţia autorului până în cel mai mic detaliu şi gândirea raportului obiect şi ceea ce îl înconjoară. Arhitectul era pentru el un vizionar clarvăzător. Pentru Gaudí doar universul poetic este locuibil, doar el permite imaginaţiei să se manifeste. Acest “Temple expiatori de la Sagrada Familia” urma să-l preocupe întrega viaţă. După moartea sa, construcţia a fost abandonată în timpul războiului civil, când cripta şi biroul lui Gaudí au fost parţial distruse de un incendiu, şi reluată în 1952 după desenele şi machetele originale, ceea ce a suscitat multe controverse, deşi succesiunea generaţiilor şi stilurilor acţionând cu patina timpurilor asupra acestui templu modern îi conferă spiritul catedralelor gotice construite vreme de veacuri.

Începând din 1953 până în 1976 sculptorul Josep M. Subirachs a lucrat la finalizarea faţadei de vest, a Patimilor, în acord cu părţile edificiului terminate în vremea lui Gaudí, respectiv faţada nașterii şi unul dintre turnuri, şi cu planurile acestuia. Aşa, prin contribuţii succesive, învingând dificultăţile financiare şi tehnice, se înalţă această catedrală “a veacurilor”, cum s-ar putea numi, datorită legăturii pe care o stabileşte nu numai între cer şi pământ, între Dumnezeu şi oameni, ci în verticalitatea timpurilor, cu barocă prestanţă şi orgoliu modernist. “Aceasta nu este ultima dintre marile catedrale, ci prima dintr-o nouă serie”,  spunea artistul şi nu uita să adauge că este „o corectare a goticului”. În opera sa arhitectura se află în simbioză cu liturghia. Sagrada Familia este afirmarea capacităţii metafizice a omului ce nu este înfrânt de materialism şi de tehnologia consumistă. Este simbolul unui oraş. Atunci când a preluat proiectul în 1883, Gaudí a păstrat planul iniţial în cruce latină cu cinci nave pe care Villar îl concepuse pentru bazilica neogotică, şi a structurat edificiul cu trei faţade ilustrând Naşterea, Moartea şi Învierea lui Iisus Hristos, cu câte patru turnuri fiecare, simbolizând în total cei 12 apostoli şi un turn central de 170 metri reprezentându-l pe Mântuitor, flancat de alte patru – evangheliştii. Nava trebuia să semene cu o pădure de coloane şi pretutindeni urma să se desfăşoare un simbolism ilustrat printr-o detaliată explicaţie vizuală, plastică a misterelor credinţei.

În timpul vieţii lui Gaudí s-au realizat: cripta, absida, un singur turn şi faţada Naşterii, la est, cu trei portaluri: Speranţa, Credinţa, Caritatea, bogat decorate cu statui ilustrând viaţa lui Iisus. În arhitectura ansamblului el a folosit arcul parabolic şi elicoidal, ca la alte clădiri, cum ar fi Casa Milà. De asemenea predomină formele vegetale, naturalismul statuar, policromia fragmentelor de ceramică geometrică, strălucitoare, încorporate construcţiei turnurilor mai ales. Noile statui realizate pe faţada Patimilor, la vest, în anii ’80, sunt departe de a avea minunata plasticitate a operei gaudiene, în care umanul, biologicul, geologicul şi spiritualul se întrepătrund.

Cu toată frumuseţea palpabilă a simbolurilor sale săpate în piatră, şi deşi epoca permitea nu puţine “ieşiri din conturul” tradiţiei arhitectonice, geniul său admirat de mulţi a stârnit uneori polemici, cum ar fi cea legată de construcţia casei pe care i-au comandat-o în 1906 soţii Pere Milà i Camps şi Roser Segimon, considerată atunci când a fost terminată în 1910 “o adunătură de pietre”, de unde i-a şi rămas numele: “La Pedrera”. Această clădire, restaurată în anii ’80 de Banca Centrală a Cataloniei “La Caixa” este impresionantă prin structura sa ce combină formele vegetale din fier forjat ale balcoanelor cu pereţii faţadei ondulaţi ca valurile unei adevărate mări de piatră. Deosebite sunt decoraţiunile curţii interioare şi ale acoperişului, unde hornurile par adevărate personaje din teracotă şi ceramică, ce străjuiesc acest edificiu, gazdă în prezent a numeroase expoziţii de artă. Îniţial, în înaltul clădirii urma să se înalţe un grup statuar din bronz aurit reprezentând-o pe Sfânta Fecioară împreună cu Sfinţii Mihail şi Gabriel. Întreg ansamblu urma să fie pictat în culori vii, sugerând marea, cerul pământul fertil al Cataloniei.

Tot pe bulevardul central Passeig de Gracia, la mică distanţă de Casa Milà, se înalţă într-un context modernist Casa Battlo, o construcţie mai puţin dramatică, este adevărat, o poetică şi sensibilă îmbinare de piatră, ceramică şi fier forjat prin amenajarea de către marele arhitect în 1904 a unei faţade preexistente în stilul său propriu, la cererea patronului unei fabrici de textile, Josep Batllo i Casanovas. Alături de ea se află Casa Amatller, construită în 1900 de Puig i Cadafalch şi Casa Lleo Morera, opera lui Domenech din 1905. Specifice clădirii gaudiene sunt balcoanele de fier forjat în formă de mască, acoperişul de ceramică ce pare spinarea unui dragon fantastic şi turnul circular cu decoraţiuni vegetale ce maschează prezenţa hornurilor ca adevăraţi străjeri ai casei. Culorile pastelate ale ceramicii ce decorează faţada, împodobită şi de prezenţa unor geamuri-vitrină originale, dă o senzaţie de imponderabilitate unei structuri încărcate de altfel în stil modernist.

Arhitectul a fost ajutat de înflorirea fără precedent a Barcelonei la începutul veacului XX. Industria textilă, metalurgia, şantierele navale sporeau rândurile unor îmbogăţiţi luminaţi care vroiau să-şi arate opulenţa în construcţii extravagante. Alţii se întorceau cu bani din colonii, cum este Eusebio Güell, care a venit putred de bogat din Cuba, s-a căsătorit cu o fată de viţă nobilă şi s-a înconjurat de artişti ca un adevărat mecena florentin al Renaşterii. Nu o dată de altfel atmosfera plină de emulaţie artistică din perioada respectivă a primit numele de la Reinaxenca şi a fost comparată cu splendoarea renascentistă a oraşului de pe Arno. Contele Güell a făcut corp comun cu Gaudi chiar şi atunci când critica s-a înteţit la adresa neobişnuitului arhitect şi a preţurilor exorbitante pe care acesta le practica dorind întotdeauna să folosească cei mai buni meşteri şi materiale. Din colaborarea celor doi a luat naştere Colonia Güell, Palatul Güell din apropiere de Ramblas şi mai ales “Park”-ul Güell, un oraş grădină în felul celor englezeşti pe care finanţatorul Güell vroia să îl amenajeze pe Muntele Carmel, pe un teren cumpărat de el, lotizat în 60 de parcele cu un spaţiu central destinat activităţilor publice. Proiectul a fost un fiasco şi după moartea lui Güell moştenitorii l-au cedat municipalităţii, acesta devenind parc public în 1922. S-au ridicat doar două case, una pe o structură existentă, unde a locuit Güell şi cealaltă terminată de discipolul lui Gaudi, Berenguer, unde maestrul a locuit până în 1925 şi este astăzi muzeu închinat arhitectului. Cu banca sa ondulată, ergonomică, făcută din ceramică spartă şi recombinată numită  trencadis, ce înconjură aşa numitul “Teatru grec” unde urmau să se desfăşoare festivităţile comunităţii, cu sala hipostilă şi cele 84 coloane dorice, unde trebuia să se situeze piaţa oraşului, cu scara monumentală dominată de fântâna salamandră, vastul parc ce se întinde pe o suprafaţă de peste 17 hectare este o inegalabilă operă de arhitectură, un monument al patrimoniului universal şi alături de Sagrada Familia, un Logo al oraşului Barcelona.

Opera lui Gaudí este durabilă,  se refuză tiparelor şi clasificărilor, este un fel de aspiraţie quijotescă spre idealurile de altădată, metaforică şi simbolică, ce combină grandiosul gotic și baroc cu asceza marilor mistici, şi gustul oriental pentru decoraţie, pentru integrarea formelor artistice cu cele naturale.

Opera sa organică, în adevărată vână modernistă, alcătuieşte un compendiu  al tuturor artelor în care ornamentul e muzică, forma arhitectonică sculptură, iar imaginea poem vizual ca o căntare a căntărilor.

Note:

1. Antonio Gaudí, 73 de ani, mergea adâncit în gandurile sale când a fost lovit de un tramvai pe Gran Vía, pe 7 iunie 1926. Poate se gândea la cele 12 turnuri proiectate reprezentându-i pe Sfinții Apostoli, sau la fațada Nașterii, la lucrările care înaintau mai încet decât dorea, la gustul schimbător al modei în arhitectură, unde liniile drepte începeau să se impună în defavoarea liniilor ondulate ale modernismului. Gaudí a fost rănit la șold si la tâmplă, a avut hemoragie internă, putea fi salvat dar nimeni nu vroia sa oprească sa îl ajute pe “cerșetorul” căzut la pământ.

.