Un tablou de Braque într-un muzeu sau într-o expoziție reține imediat atenția prin eleganța și distincția formelor, prin rigoarea metodei, justețea culorii ce combină concretul cu inefabilul.
În istoria artelor și între pictorii francezi, Braque este un deschizător de drumuri. “Rolul sǎu a fost eroic, spunea Apollinaire. Arta sa calmă și splendidă”, iar Paul Zucker, referindu-se la naturile moarte pictate de Braque remarcǎ “stilul lor liric și sobru, cu accent asupra texturii și paleta coloristică subtilă de o rarǎ sensibilitate”.
Pentru Braque, cum însuși recunoștea: “tabloul nu se naște dintr-o idee preconceputǎ ci este o aventură, un risc pe care trebuie să ți-l asumi”.
“Tabloul se face singur sub penel”, insista artistul ce avea de altfel o seninătate demiurgică, dar și un mare curaj în fața pânzei ori pe câmpul de luptă, cum a dovedit-o în primul război mondial.
Braque a trǎit 81 de ani. A fost un artist echilibrat, profund uman în relațiile sociale, un spirit interiorizat, cǎruia nu-i plǎcea sǎ vorbească mult ci “într-o singură frază exprima o întreagă experiență” cum își amintește Pierre Courthion, în cartea sa: “Curente și tendințe în arta secolului XX”. Acolo îl descrie pe Braque ca fiind:
“destul de înalt, mai curând slab, cu o gravitate visătoare în expresie. Părul cenușiu îi crește în smocuri și dă feței o anume blândețe. Sub sprâncenele cǎrunte, ochii par luminați de un albastru insular”.
Este perioada sa de maturitate în care bogăția expresiei este dublată de privirea reținută a artizanului, inteligența și sensibilitatea își dau mâna iar lumea este surprinsă cu intuiție, simț de observație și știință a rapelului plastic.
Georges Braque s-a nǎscut la Argenteuil, pe 13 mai 1882, ca fiu al unui meșter zugrav ce-și avea propriul atelier de decorațiuni interioare și era un pasionat pictor amator. Familiarizarea timpurie cu diferitele tehnici de trompe l’oeil pentru redarea pe un perete a aparențelor de lemn, marmură etc. îi va folosi peste timp lui Braque, mai ales în faza premergătoare colajului de hârtii diverse, din perioada sintetică a Cubismului.
Artistul scria în “Aforismele” sale:
“Epoca impregnării este prima adolescență. Descopăr că astăzi pictez cele mai anonime aspirații ale mele, lucruri care m-au impresionat atunci fără ca eu să fiu conștient de acest lucru și m-au urmărit de atunci pânǎ la (această) realizare finală.”
Așa l-a impresionat mult marea la Le Havre, localitate portuară unde s-a mutat cu familia când avea opt ani. Acolo a făcut la Școala de Arte Frumoase studii de desen pe care le-a continuat·și dupǎ reîntoarcerea la Paris în 1900, la Academia Humbert.
A fost atras de mare, de îngemǎnarea uscatului cu apa, cu jocurile lor de lumină, dar pictorul care spunea cu hotărâre “J’aime la regle qui corrige l’emotion”/ “Iubesc regula care corijează emoția”, nu s-a lǎsat furat de impresie ci a cǎutat mereu expresia ordinii în formele naturilor statice sau în peisaje.
Atras de impresionism, se simte fov și optează pentru culoare
Spiritul sǎu disciplinat nu se va lăsa sedus de impresionism, de efemerul clipei surprins plastic de aceștia. De aceea ca un prim pas spre un stil propriu a aderat la Mișcarea Fov. Prebabil cǎ un imbold în acest sens i-a fost dat de prietenia cu Othon Friesz, originar din regiunea Havrei, cu care mergea ades să picteze după motiv, la Estaque, loc iubit de Cézanne. De la acesta învață marea lecție a picturii, construcția de forme cu rapel între ele, ponderea volumelor într-un spațiu dat, reducerea naturii la trei forme elementare : cilindru, sferǎ, con.
Împreună cu Picasso, Braque a fondat cubismul
Este începutul acelor “ani eroici” din 1907 panǎ în preajma Marelui Rǎzboi, când s-au pus temeliile Cubismului, și prin această mișcare s-a ajuns la o nou înțelegere a artei. La Salonul de Toamnǎ din 1908, Braque era acuzat de criticul Louis Vauxcelles că pictează “mici cuburi”. “El disprețuiește forma, reduce totul, obiecte, case, oameni la scheme geometrice, la cuburi”. Se pare cǎ și Matisse a exclamat: “Ia te uită ce de cuburi”.
Așa s-a nǎscut împreună cu noua denumire, conștientizarea faptului că se intra într-o nouă etapǎ a Istoriei Artei. Începutul a fost marcat de colaborarea asiduă și fructuoasă dintre Picasso și Braque, două temperamente opuse, care și-au dat mǎsura talentului în revoluționarea plasticii, în crearea unei noi estetici. Primul era intuitiv, temperamental, un adevărat spaniol, celǎlalt, un francez de tip voltairian, observator lucid eu grija pentru finisare a unui artizan.
În 1907, Picasso pictase Domnișoarele din Avignon, un tablou în care trece de la perioada roz la deformarea și deconstrucția formei sub influența artei africane.
Noua estetică inaugurată de tabloul lui Picasso și de lucrările expuse de Braque la galeria lui Kahnweiler în 1908 urmăreau câteva direcții principale: desenul lipsit de clarobscur, trupurile “ca tăiate cu securea”, sublinierea ideii de suprafață plană pe care se reprezintă un volum colorat, respingerea fortuitului, cristalizarea geometrică a formelor sub influenței luminii, ruperea și fragmentarea perspectivei, precum și refuzul iluziei realitatii ce se practica în artele plastice încă din Renaștere.
Drumul cubismului nu a fost ușor. Ca pentru orice nouă viziune, la început a fost scandalul, și chiar în interiorul sǎu maturitatea ideiler s-a consolidat treptat, în cele trei faze caracteristice: “perioada cezannistă (1907-1909), cea analitică (1910-1912) și cea sintetică (1913-1914).
„Ceea ce m-a atras în mod special și a devenit direcția principală în cubism, a fost materializarea noului spațiu pe care l-am simțit. Așa că am început să mă concentrez pe natura moartă, deoarece natura moartă posedă un spațiu tactil pe care l-am putea descrie aproape drept „manual”. … Pentru mine, aceasta corespundea unei dorințe pe care am avut-o întotdeauna în legătură cu un lucru, mai degrabă decât să mă uit la el. Acest spațiu m-a interesat atât de mult pentru că cubismul a fost mai ales căutarea spațiului. Culoarea a jucat doar un rol minor. Singurul aspect al culorii care ne-a interesat a fost lumina. Lumina și spațiul sunt strâns legate și ne-am ocupat de ele împreună.” Georges Braque
Se poate spune că Braque excelează mai ales în cea de-a doua, datorită spiritului său analitic, iar trecerea sa de la peisaj la natura statică, adică de la spațiul vizual la cel tactil, îi pune în valoare calitățile de pictor ce știe să folosească acordurile de tonuri, ori rapelul ton-volum, puritatea liniei drepte sau curbe ce dă profunzime unui spațiu extrem de plastic. Paleta sa conține negru, griuri, bejuri, alburi saturate onctuase. El este un înaintaș al viitorilor pictori îndrăgostiți de materie din anii 1950, ’60.
Deși a aparținut grupului fovilor, Braque nu are violențe coloristice, preferând valorările subtile. El descompune și reorganizează formele fără să le schematizeze, fără să fie conceptual ci liric.
“Trebuie întotdeauna să pornești de la ceva, spunea Picasso, după aceea poți foarte bine sǎ ștergi toate urmele realității”. În această frază se simt auspiciile viitoarei arte abstracte, ce se făcea deja auzită în” acuarela abstractă” pictată de Kandinsky în 1910.
Este perioada ermetică și pentru Braque, care valorifică semnul pur, fǎră aluzii la obiectul real, sau mai bine zis cultivă o realitate ce-și este auto-suficientă: o realitate a-prioricǎ. Și totuși tot atunci, Braque introduce în tablou pentru prima oară litere. Tabloul devine “operă deschisă”, provocând chiar la asociații complexe, la intertextualitate cu datele realului și cu emoțiile ori chiar amintirile pictorului.
Colajele conduc spre faza analitică a Cubismului
Dacă în prima fază a cubismului instrumentele muzicale erau predilecte, în cea de-a doua, ce cultivă simultaneitatea fațetelor obiectelor, literele au o mare pondere spiritualǎ. De la ele se trece la reprezentarea pe pânzǎ a unor fragmente de trompe l’oeil, fǎcând aluzie la cea mai autentică realitate, pentru a se ajunge la așa numitele “Papiers collés”. Acestea erau bucăți de hârtie imprimatǎ sau colorată fixate pe pânzǎ în juxtapunere cu elementele pictate. Introducerea lor în economia tabloului marchează începutul fazei sintetice a cubismului.
“În permanentă cǎutare a realului am folosit în pânzele mele literele alfabetului, forme în care nu mai trebuia schimbat nimic. Fiind plane ele sunt exterioare spațiului, prin prezența lor în tablou se putea face diferența între obiectele din interiorul spatiului și cele din exteriorul său!” (Georges Braque, 1911)
Ulterior, Braque va folosi diferite texturi: bucățele de lemn, de stofă, nisip etc. dând viață compoziției, creând un univers alternativ celui real. Apropierea sa de realitate va fi însă mai decisivă după război, unde este rănit și petrece mult timp în convalescență. Nu mai lucrează cu Picasso, și în vreme ce acela dă frâu liber inegalabilei sale capacități de invenție și de elucubrație a formei, Braque își temperează ca de obicei pornirile, tinde spre un clasicism expresiv, cu respect față de realitatea obiectului în încercarea de a disocia culoarea de volum.
Așezarea obioctelor în același plan, racursiul spațiului, simultaneitatea punctelor de vedere din perioada cubistă sunt fertilizate de o culoare modulată, în care tonurile cele mai comune au rezonanțe neașteptate.
Înspre anii 1930, pictura lui Braque ajunge la plenitudinea sa, în care linie, culoare, compoziție sunt produsul unei adânci înțelegeri a ceea ce este știință și dezinvoltură, curaj și precauție, luciditate și tact, intuiție și experiență, “emoție corijată” în aceasta meserie.
Încă din anii ’20, sub influența prieteniei cu Juan Gria și Henri Laurens, Braque sculptase și făcuse câteva picturi monumentale. În anii ’30, el sculptează pești, cai, reliefuri în ipsos.
În anii’ 40, lucrările sale au o monumentalitate ce îmbină virtuozitatea tehnică cu inspirația, și simplitatea cu bogăția expresiei. Atenția sa de o viață pentru materie își arată virtuțile decorative. El execută diferite comenzi de tapiserii, vitralii și peste tot își urmărește scopul: “să ajungă la esența unui fapt pictural” punându-se la unison cu natura.
În aforismele sale, Braque spusese: “Nu trebuie sǎ imiți ceea ce vrei să creezi”, și mai ales “Progresul în artă nu constă în a-si extinde limitele ci în a le cunoaște mai bine”. Fidel acestui țel, Braque a rămas în istoria artei ca unul dintre punctele de reper ale picturii contemporane.
