Georges Rouault, expresionistul francez al contururilor hotărâte

Georges Rouault a trăit la Paris din 1871, când s-a născut pe 27 mai, până în 1958¹. A fost așadar martorul multelor transformări pe care le-a cunoscut societatea înainte și după ce s-a întâlnit veacul al nouăsprezecelea cu secolul XX.

A fost contemporan cu două războaie mondiale și cu nenumărate alte confruntări ale puterilor lumii. Era tânăr într-un timp când lumea suferea de spleen și se spunea că Dumnezeu a murit. Era în floare vârstei când arta tradițională, arta figurativă era scuturată bine de artiștii noi, până ce rămâneau esențele, când pictura devenise impresie, expresie, sentiment, aspirație spre sondarea celor mai misterioase și necunoscute zone ale psihicului uman, ale spațiului și ale timpului. Realitatea câștigase noi dimensiuni, percepția nu mai era limitată iar vizibilul putea fi sonorizat prin culoare. Deseori valoarea tradiției era acceptată tocmai pentru a ridica prin contrapondere balanța modernității.

Fiul unui ebenist și al unei funcționare la bancă, Rouault își manifestă de mic o înclinație deosebită pentru desen și un interes precoce pentru arta maeștrilor din timpul său. Mama își dă seama de talentul lui și îl îndrumă în sensul vocației sale: la paisprezece ani, el devine ucenicul unui meșter sticlar, pictor îndemânatic al vitraliilor, care îl inițiază în această meserie, ce va lăsa o amprentă de neșters în concepția plastică a lui Rouault. Din 1891 urmează cursurile Școlii de Arte Frumoase la clasa lui Elie Delaum, apoi a lui Gustave Moreau, pictor simbolist, cu aspirații de literat și istoric al unui trecut legendar.

Încă din timpul uceniciei, Georges învățase solid tehnica picturii academice, se inițiase în restaurarea vitraliilor medievale, căpătase uzanța meșteșugului, al pensulației avide de culoare, al conturărilor ferme. Moreau, care îi era și profesor și prieten îl educă în sensul unei pretiozitați a materiei plastice, lăsându-i însă personalitatea artistică să se dezvolte liber, cu o profundă și bogată viață spirituală, o credință adâncă în Sfânta Treime, o religiozitate genuină, trăită cu fervoare.

În prima sa perioadă de creație, Rouault este un fel de Francois Villon – pictor, în același timp însă el pictează scene religioase într-o manieră tradițională.  Samson învârtind moara (1893), Hristos mort, bocit de femeile sfinte (1895), Copilul Sfânt printre doctori (1894), pentru care primește premiul Chenavard.

Câteodată este leonardesc în figurarea chipurilor, alteori este rembrandian în compoziție, cum ar fi în tabloul Hristos la Emaus. Spre sfârșitul secolului se împrietenește cu Matisse, ceea ce dă un nou impuls operei sale, deși în aceeași perioadă este cuprins de o criză existențială: “Am stat sub semnul nebuniei sau al grației divine, depinde cum privești. Sub ochii mei lumea s-a transfigurat. Vedeam aceleași lucruri ca și până atunci dar sub o altă formă, într-o altă armonie, pe alte planuri”.

Pictorul are treizeci de ani, dintotdeauna a fost un spirit religios, dar acum se angajează în discutii filosofice si filocalice cu scriitori catolici ca Leon Bloy și Joris Karl Huysmans. Profetismul violent al primului îl înrâurește, deși acesta nu este foarte deschis la genul picturii rouaultiene pe care nu o înțelege. Bloy critică societatea burgheză iar Rouault, în urma discuțiilor lor, începe să picteze vicii așa-numit burgheze, suferințe ale marginalizaților, ale năpăstuiților soartei. Clovni, prostituate, bețivi, judecători la tribunal, burghezi grotești, își etalează chipuri hulpave sau mizere, decăzute sau senzuale, în tablouri virulente, în care deja se simte violența și intensitatea ductului negru de mai târziu, paleta cromatică redusă la tonuri închise, în care uneori apar ca o mângâiere tente de roz, albastru, rosu, verde palid.

Expresionismul său ardent și adânc personal este o revoltă și în același timp o recunoaștere a mâniei și îndurării Celui de Sus. Țărani, muncitori, oameni de tot felul sunt redați cu ajutorul unor stilizări expresive, din câteva linii abil trasate ce dau viață picturii.

• 

• 

• 

Din 1910 începe să expună la galeria Drouet, ce-i găzduiește prima personală, iar din 1917 până în 1927 realizează o serie de gravuri pentru Ambroise Vollard, devenit negustorul său de tablouri. Între acestea sunt remarcabile cele ce ilustrează Reîncarnarea Regelui UBU sau poemul Miserere.

Între timp, își continuă opera de denunțare a fragilității umane și a nefericirii unora dintre semenii noștri. Clovnii, de care vorbeam mai sus sunt văzuți ca marionete triste, rizibile, pe muchia de cuțit a dilemei dintre a fi și a apărea iar Judecătorii sunt personajele grotești nevoite să dea sentințe în privința propriului seamăn.

Albul și negrul încep să-i tranșeze compozițiile în fulgurante întretăieri de planuri în opoziții dramatice și siluete ades caricaturale. Opera sa începe să figureze din ce în ce mai mult subiecte religioase, în care pictorul își manifestă catolicismul ardent, libertatea spirituală, pietatea în fața slăbiciunilor umanului, compasiunea și speranța în mântuire. Dar în această perioadă el este mai ales gravor, deși execută în  1929 decoruri pentru un balet pus în scenă de Diaghilev, “Fiul Risipitor” și seria “Amintiri intime” în 1926 și “Peisaje legendare” în 1929. În gravură, Rouault are o mare inventivitate în privința execuției tehnice, pe care o face cu tot felul de instrumente și de metode, reluând uneori tema de numeroase ori pentru a ajunge la un rezultat care să-l mulțumească. Planșele sunt însoțite de titluri, legende cu o mare putere de evocare vizuală, adevărate încântații potrivite dinamicii imaginii.

Rouault este un vizionar, un profet al Apocalipsei uneori. În el se simte amărăciunea catolicului în fața Sodomei si Gomorei timpurilor moderne. Tablourile sale se constituie într-o predică uneori caustică, alteori plină de compasiune. Ultima sa perioadă de creație este plină de scene religioase pe care din 1937 nu le mai semneaza și nu le mai datează. Câteodată, drept fundal sunt peisaje cu case ale căror porți și ferestre par guri și ochi ce fixează privitorul. Arta sa devine din ce în ce mai sobră, mai introspectivă, căutând esențe. Uneori, este chiar abstractă. Tehnica vitraliului, învățată de copil, îl ajută să dea tonurilor și ansamblurilor o lumină și o transparență neobișnuită. Câteodată, lucrările sale au ceva din producțiile meșterilor medievali nu numai ca execuție dar și ca măiestrie pornită din adâncurile sufletului, dintr-un spirit viu ce nu se explică și trăiește efectiv în tablourile rouaultiene. Hristos deseori portretizat de Rouault este un Crist martir, îndurerat dar întotdeauna victorios.

Rouault avea și o exigență profesională extremă. Acest lucru este vădit de desele reluări ale unor lucrări dar mai ales de faptul ca la începutul anilor ’50, după ce a reintrat în posesia unor lucrari ce fuseseră depozitate la Ambroise Vollard², el a ars 315 tablouri pe care le-a socotit imperfecte, sub ștacheta pe care și-o fixase singur.

În general, expresionismul nu a avut mulți partizani printre francezi. De aceea, Rouault este cu atât  mai singular, înrudindu-se însă  cum spuneam prin verva sa populară cu un Villon medieval sau Daumier modern, ori cu unii pictori bizantini sau gotici, venind peste secole să ofere o imagine emoționantă a Mantuitorului. Rouault nu a fost un pictor spontan. Operele sale sunt rezultatul unor profunde meditații, materia sa este demnă și rafinată, simțirea sa este într-o adevărată comuniune cu tema pe care o pictează. Artistul intră într-un fel de rezonanță spirituală, aproape mistică dar cel mai adesea adânc creștină, plină de adevărata credință cu subiectul ales.

Atunci cand a murit, pe 13 februarie 1958, Rouault a fost condus pe ultimul drum cu onoruri de Stat. Ulterior, faima sa a cunoscut suișuri și coborâșuri, dar nimeni nu poate nega apartenența sa cu cinste la pleiada celor mai buni artiști francezi.

Note:

1. S-a născut într-o pivniță, după ce casa familiei sale a fost distrusă în timpul Comunei din Paris din 1871.
2. La moartea lui Ambroise Vollard într-un accident de mașină în 1939, Rouault începe un proces cu moștenitorii negustorului de arta. Dupa ce tribunalul îi recunoaște în 1946 proprietatea asupra celor peste 700 de lucrări aflate în depozitul galeriei Vollard, el va arde jumătate din ele în prezența unui executor judecătoresc.