Seurat este o punte între Piero de la Francesca şi pictura abstractă. Tablourile sale au monumentalitatea armonică a frizelor lui Fideas şi modernitatea sugestiei unei lumi metafizice. El reprezintă neo-impresionismul – termen folosit pentru prima oară de criticul Felix Fénéon la Salonul din 1886, când a văzut tabloul cel mai emblematic al pictorului: O duminică după-amiaza pe insula la Grande Jatte, cu rădăcini în impresionism dar cu o abordare diferită a problemelor picturii, pe baze ştiinţifice.
Noul curent de avangardă pe care îl fondează şi exploatează Seurat numit de el „cromo-luminarism” şi de critică „pointilism” este un pas necesar şi previzibil în istoria artei. Uneşte interesul pentru culoare al veneţienilor, cu tuşele lor lejere ce construiesc formele, de aspiraţia modernă către sinteză a structurilor spaţiale şi definirea cu mijloace picturale a unei noi viziuni asupra lumii. Totodată, dincolo de paradisul mic-burghez înfăţişat pe pânză, sau de bucuria pe care o simţea reflectată în scena de gen Fénéon, tabloul lui Seurat are înţelesuri profunde ce-l apropie de simbolişti, şi sugerează o anume alienare, care i-a făcut pe unii critici să afirme că este „un peisaj sinucigaş”. Indiferent însă de părerile suscitate, ampla lucrare a lui Seurat reprezintă o bornă a artei moderne, un pas înainte în înţelegerea problematicii picturii, a reflectării realităţii în epoca de început a fotografiei.
Seurat a simţit că nici realismul, nici impresionismul nu mai pot răspunde întrebărilor legate de tehnică, materie, viziune plastică. Era nevoie de o artă care să integreze simţirea şi raţiunea, să folosească o dialectică a contrariilor pentru a ajunge la structuri armonice vii.
Artistul francez lasă în urma sa regulile academice pe care le învăţase la Şcoala de Arte Frumoase din Paris, unde domina încă învăţătura lui Ingres. Asimilează realismul lui Millet, Courbet şi Manet şi nu se opreşte aici ci caută o cale de a transforma în ştiinţă abordarea empirică a fazelor unui tablou, pe care o practicau contemporanii săi, indiferent de curent. Pentru asta studiază cu aplicaţie legile culorii. Face exerciţii teoretice pe marginea Gramaticii artelor desenului a lui Charles Blanc, unde studiază Legea contrastului simultan al culorilor de Chevreul. Citeşte articolele lui David Sutter despre fenomenele vizibile şi Cromatica Modernă a lui Rood. Îşi dă seama că în opera hedonistă, spontană a impresioniştilor lipseşte metoda intelectuală, scheletul arhitectonic.
Spiritul său ordonat se opune aşezării culorilor la întâmplare pentru un anume efect vizual, de aceea creează sistemul pointilist, care fracţionează pictura într-o multitudine de puncte minuscule de culoare pură organizate de spaţiul pânzei cu respect riguros pentru secţiunea de aur, pentru arhitectura compoziţiei. Tabloul câştigă astfel în luminozitate şi monumentalitate, şi totodată el pare să existe dincolo de timp, într-o lume proprie, aparent netulburată.
Viaţa lui Seurat este la fel de metodică şi echilibrată ca şi pictura sa. De altfel el şi-a organizat dezvoltarea artistică fixându-şi aproape milităreşte obiectivele. Lucra la ore fixe. Era încăpăţânat, timid şi energic, unii îl considerau arogant şi invidios. Dar mai ales era foarte discret. Până la moartea lui timpurie, de difterie, în 1891, la doar 31 de ani, se vor cunoaşte doar puţine aspecte ale vieţii sale. Mulţi credeau că nu existase nici o femeie în viaţa artistului, fiind surprinşi de legătura acestuia cu tânăra ce i-a servit drept model pentru Fată pudrându-se, Madeleine Knoblock, cu care a avut un copil, mort tot de difterie la puţin timp după sfârşitul pictorului. Seurat practic ducea o viaţă dublă şi respecta totodată cionvenţiile burgheze, eliberându-se doar prin artă.
De mic Seurat s-a arătat conştiincios, atent, îndemânatec şi aplicat. Este un om tăcut, mândru, retras, carthezian. S-a nascut in decembrie 1859 intr-o familie mic burgheză înstărită. Mama, o femeie rabdatoare, tatăl, fost portărel, un om ciudat, taciturn, plin de tabieturi, făcuse avere din speculaţii imobiliare. În ultima parte a vieţii acesta va trăi izolat de familie, venind acasă doar la cina de marţi, de la care Seurat nu va lipsi niciodată. Oricum, lipsa grijilor materiale îl va scuti pe artist de greutăţile vieţii lăsându-i timp să se dedice cu totul picturii. Va invata secretele meseriei mai intai cu un sculptor de mana a doua, Justin Lequien. Arta nu este joaca pentru el. O va face cu pasiune cerebrală.
„Arta este armonie. Armonia este analogia contrariilor şi a unor elemente similare de ton, culoare, linie considerate în funcţie de dominantele lor şi sub influenţa luminii, combinaţii vesele triste sau calme.” G.S.
Pentru fiecare tablou va face numeroase schiţe preliminare. Vroia să descopere cadrul intelectual, canonul geometric al formelor. Era partizanul cercetării ştiinţifice şi milita pentru primatul raţiunii în artă. Atelierul său era un fel de laborator. A renunţat la teroase, preferând culorile pure. Le considera pe cele folosite de impresionişti „murdare”. Analiza ştiinţifică a luminii l-a condus către juxtapunerea pe pânză a culorii după doctrina contrastului simultan aplicată în tuşe realizate printr-o scurtă măturare cu penelul la început iar ulterior prin punctare precisă şi sensibilă. Opera astfel o dematerializare a culorii, tabloul închegându-se practic în retina spectatorului, nevoit să-l privească de la distanţă. Culorile ajung la ochi ca radiaţii luminoase ce diferite lungimi de undă snteza producânduj-se pe retina privitorului. O tehnică folosită însă şi de Tiţian sau Delacroix.
Pointilismul este pictura cu puncte de culoare aşezate unul lângă celălalt, în vreme ce divizionismul este pictura în zone separate de culoare.
Amândouă aceste curente izvorâte din viziunea lui Seurat vor avea emuli, continuatorul cel mai fidel fiind Signac. De altfel tehnica nu e, în esenţă, nouă. Intr-un arc peste timp şi cu variaţiile de interpretare ale epocilor respective, găsim această pensulaţie la maestrul culorii, Tiţian, iar Delacroix spunea că „punctele de culori diferite văzute de la o anume distanţă se amestecă în valori strălucitoare şi proaspete”.
Pentru a-şi realiza dezideratul Seurat s-a concentrat mai întâi asupra desenului, experimentând diverse metode de fixare a valorilor tonale: în lungime, diagonală, cu linii de densitate variabilă, construind forma cu ajutorul umbrelor în clarobscur obţinute cu creion conté moale. Ştia să echilibreze masele întunecate cu cele luminoase şi stăpânea tonul. Apoi a trecut la integrarea culorii în contextul pictural.
Prima sa capodoperă a fost Scăldatul din 1883-84. inspirat de un tablou al lui Puvis de Chavannes. Personajele par să se bucure, imobile, de căldura unei zile de vară. Sunt aşezate judicios, după secţiunea de aur, având consitenţa în spaţiu a unor volume reliefate de tonuri închise alături de tonuri deschise.
În iarna 1884-85 pictează O duminică după-amiază pe insula Grande Jatte, în care îşi intensifică cercetările cromatice şi totodată face un comentariu asupra vieţii moderne a burgheziei, în care personajele sunt pionii unei compoziţii logice şi deopotrivă deconcertantă, ce au spus unii trimite la singurătatea manifestă a pictorului într-o lume care considera el nu-l înţelegea pe deplin.
Unele din liniile ascendente ale tabloului sunt o dizertaţie pe marginea teoriei lui Charles Henry, matematician, despre valorile emoţionale ale culorilor şi liniilor. Acesta publicase în 1885 „O estetică ştiinţifică” prin care vroia să demonstreze că fiecare direcţie are o semnificaţie simblolică şi orice se poate reduce la formule matematice, atât mişcarea fizică, aflată în legătură cu magnetismul pământului cât şi probelemele metafizice ale sufletului şi divinităţii. Astfel în lucrările din ultima sa perioadă de creaţie Seurat vrea să arate că în fiecare diviziune formală putea să fie exprimată o stare diferită: tonurile închise, culorile reci şi liniile descendente sugerau tristeţe şi disperare în vreme ce tonurile deschise, culorile calde şi liniile ascendente sugerau voiciune şi fericire. Lui Seurat îi plăceau bâlciurile şi spectacolele populare, lucru care se observă în Parada şi Circul, unde foloseşte în plus o liniaritate accentuată, o perspectivă multiplă şi figuri caricaturale care anunţă expresionismul lui Grozs sau Dix. Culorile sunt mai stridente şi mai artificiale decât în alte lucrări, iar efectul de mişcare este ameţitor. Seurat considera că un limbaj pictural expresiv se putea dezvolta pe baza recunoaşterii calităţii abstracte a artei.
Dispariţia prematură a artistului a întrerupt un proces de creaţie ce se anunţa deosebit de fertil. În doar zece ani de creaţie, Seurat a fixat reperele unui curent pictural şi descoperirile sale vor avea o mare influenţă asupra artei secolului XX.
.