Gerhard Richter împlinește pe 9 februarie 90 de ani. De peste 60 de ani el pictează serii de lucrări în care urmărește simultan arta figurativă și abstractă, și respinge deliberat orice distincție între cele două. Un exemplu notabil este seria “Buna Vestire după Tițian” (1972-73) în care redarea sa fidelă a picturii lui Tițian este dizolvată progresiv în pură abstractizare.
Cine privește acest tablou emblematic din 1973 vede reproducerea încețoșată a unui tablou al marelui pictor venețian din Renaștere. Totuși, dincolo de această proiecție neclară, de cealaltă parte a formelor ce construiesc repetând o compoziție pictată de altul cu vreo 400 de ani în urmă, stă inefabilul, căci Richter vrea să descopere transcendența, partea invizibilă a imaginii.
De la sfârșitul anilor ’70, el a pictat pânze de mari dimensiuni, cu rafinament coloristic, senzualitate și profunzime atmosferică.
Deși contemporan și conațional cu “Noii sălbatici”, acei pictori germani astfel denumiți în 1980 de Wolfgang Becker (directorul muzeului de Arta Modernă din Aachen, Germania), precum Baselitz, Lupertz, Pench, Kiefer, Gerhard Richter are o viziune diferită asupra lumii și a plasticii. În 1982, el afirma că tablourile sunt mai bune atunci când metafora ce sugerează realitatea inexplicabilă “este mai frumoasă, mai inteligentă, mai demențială, mai extremistă, mai sugestivă și mai greu de înțeles “.
Gerhard Richter s-a născut pe 9 februarie 1932 la Dresda și a studiat la Kunstacademie căpătând o mare dexteritate în tehnica trompe l’oeil-ului, promovată de realismul socialist.
La 29 de ani se hotărăște să emigreze în Germania federală cu două luni înainte de construcția zidului Berlinului și obține o bursă la Academia de Arte Frumoase din Düsseldorf unde progresiștii practicau un tachism abstract care însă nu se potrivea pe atunci opțiunilor plastice ale lui Richter. În orice caz Vest-ul este un spațiu si un mediu fertil pentru dezvoltarea unei personalități artistice ce nu se mulțumește să plece capul în fața unor curente prestabilite.
În anii 1960 încep să se asimileze în arta germană influențe internaționale de tip Neo Dada și Pop Art. Beuys împreună cu grupul nonconformist Fluxus promovează acțiuni artistice de tip performance. Această nemijlocire a actului artistic, noile posibilități deschise comunicării vizuale precum și afirmarea faptului că metodele și imaginile neconvenționale nu sunt numai posibile ci chiar necesare în artă, într-un cuvânt integrarea vieții în artă, au un impact hotărâtor pentru tânărul Richter. La fel cotidianul din ce în ce mai informațional, mai mediatizat în acea vreme, rolul presei, al televiziunii, al afișelor publicitare etc. în promovarea imaginii, a stereotipului într-o lume de imagini, toate acestea au efect asupra lui. În 1962, Richter hotărăște să picteze o fotografie, mai ales după ce descoperă maniera lui Roy Lichtenstein de a folosi procedura Ben Day pentru reproducerea mecanică a iconografiei Pop. Spre deosebire însă de american, Gerhard Richter este mai puțin interesat de desen și culoare cât atras de frumusețea clasica a unor peisaje, interioare, portrete pe care le tratează fotografic cu picturalitate și sens al misterului.
“La începutul anilor ’60, așadar, influențat de curente americane, Richter a realizat „picturi-fotografie” în alb si negru reproducand imagini emoționante din cel de-al Doilea Război Mondial apărute în ziare și reviste. Le-a transferat pe pânză și apoi le-a estompat cu ajutorul unei pensule uscate, creând efectul de “cețos” care îl va defini. Artistul a făcut diferite serii cu tema și stilul care îl interesau la un moment dat. La început aplatiza și neutraliza imaginile, ca în Lehrnschwestern (1966). Ulterior Richter a trecut de la monocromie la culori stralucitorare precum in seria sa Farbtafeln („Diagrame de culori”) (1966-74). Aceasta a constat din peste 4.000 de pânze cu mostre de culori aplatizate. Seria sa Stadtbilder (Townscapes’) (1968-73) s-a bazat pe fotografii aeriene ale orașelor, pe care cu o pensulație expresionistă le-a transformat în modele abstracte de culoare. În seria sa de „Gray Paintings” (1967-74) și „Colour Streaks” (1968), el a produs abstracții pure, post-minimaliste, de o mare profunzime emoțională”(,, Dictionary of Art and Artists”, editura Thames and Hudson, 1994, pag. 306/7)
Și tot așa, pană în prezent, când continuă să lucreze cu spor.
Acest postmodern german, educat în sensul formalismului unui tip de realism și-a construit un stil propriu fără să se închine însă în fața formulelor moderniste. El a creat o operă elegantă plină de atmosferă, caldă, romantică și unde, în faza sa realistă, obiectivitatea fotografică este transpusă cu delicatețe pe pânză cu tușe ce amintesc de arta vechilor maeștri și împacă cele două mijloace de reprezentare a lumii.