Astăzi e greu să se mai facă o artă total inedită. Parcă totul s-a spus și apariția statuii invizibile pe piața artefactelor a fost urmarea firească a luptei pentru găselnița ideală în arena artei. În urmă cu 60 de ani însă, lucrurile stăteau diferit, se experimenta, se răsturnau perspective, se cultiva elementul de surpriză care străbate ca un nervum rerum istoria artei contemporane. În acest context apariția perechii de artiști Gilbert & George cu statuile lor vii și colajele de fotografii ireverențioase a fost un moment anunțat.
Nu este un demers singular. Statuile vii încă împânzesc străzile pietonale din centrele marilor orașe europene. Cu imaginație și răbdare, artiști anonimi dau culoare în felul lor orașului și pot să supraviețuiască cu ce primesc de la trecători pentru aceste performance sui generis.
Ce au adus totuși nou Gilbert & George ca să merite să figureze în istoria artei contemporane?
Oameni-lucrări de artă. Vii, se mişcă, vorbesc, stau la masă, mănâncă. Par statui sau par să facă parte din public, şi totuşi pentru că au un titlu şi figurează într-o sală de expoziţie, ei au devenit artefacte. Obiectul om sau omul obiect. Artefact din carne şi oase, artefact – autoportret, autorul se expune sau expune o statuie vie şi poate să-i ofere de exemplu privilegiul de a deveni obiect de artă unui necunoscut de pe stradă, cu contract de colaborare1.
Ideea de artefact uman le aparține, chiar dacă ulterior, în 1995, Tony Kaye1 a exploatat-o în felul său.
„Un artist care nu suferă nu este un bun artist”, spunea Gilbert – unul dintre cele două personaje ale unui astfel de artefact viu, prezent într-o expoziţie.
Gilbert Prousch (născut la 17 septembrie 1943, San Martin de Tor, Italia) și George Passmore ( 8 ianuarie 1942, Plymouth, Regatul Unit) sunt reprezentanți majori ai artei conceptuale create la sfârșitul anilor 1960. Legătura dintre ei este atât de puternică, pe plan individual și artistic, încât sunt văzuți ca un singur artist. Ei s-au întâlnit și au studiat la St. Martin’s School of Art din Londra. Acolo au reacționat împotriva sculpturii practicate la școală, pe care o considerau elitistă și nedemocratică artistic. Pe atunci, spuneau ei “emoția, culoarea, sentimentul, sexualitatea erau considerate tabu”, de aceea s-au hotărât să meargă în această direcție, colapsând distanța dintre artă și artist. Ei spun că nu își pot separa arta de nici un aspect al vieții lor. Deși au folosit suporturi variate Gilbert & George s-au considerat mereu sculptori.
Cu un nivel ridicat de abstractizare (“Sculpturile vii”), umor, atitudine socială și homosexuală, acest duo britanic a făcut din “tongue in the cheek” un discurs plastic de câteva decenii despre homo religiosus și nevoile sale fiziologice. Lucrările lor de mari dimensiuni, construite adeseori în serii [“Eight (works about) shits”] îndreaptă privitorul într-o anumită direcție. Extravaganța, aurul și obiectele de valoare sunt fundalul unei bătălii între Divinitate și Diavol, cer și pământ. Fără sa își reducă opera la ideologie sau dogmă, cei doi artiști vorbesc despre dichotomia dintre ce se afișează în exterior și conflictul interior. Ei vor să facă arta accesibilă, să de-șocheze, să vorbească liber despre viață, moarte, sărăcie, religie, (homo) sexualitate, într-un mod jucăuș, dar ambiguu.
Ghilbert & George au figurat de-a lungul timpului în multe expoziţii internaționale sau şi-au prezentat colajele de fotografii la Bordeaux, Basel, Bruxelles, Mailand, Londra, München. Lucrarile lor fac parte din colecția permanentă a Galeriei Tate din Londra.
S-au făcut remarcaţi în anii 1970. Pe atunci se aveau doar pe ei, nici bani, nici atelier, nici slujbe, aşa au hotărât „să se expună” ca produs artistic. Fie stăteau aşezaţi la o masă, în haine demodate, cel înalt cu ochelari fumurii, cel scund cu părul căzut pe frunte. Vorbeau cu vizitatorii sau doar tăceau ori cântau. Astăzi fac parte dintre artiştii bine cotaţi, cu lucrări mai ales de artă fotografică, achiziţionate de importante galerii şi nu lipsesc din aproape nici o expoziţie internaţională de anvergură. Semnează mereu cu ambele pronume, şi tot astfel pot fi găsiţi în cartea de telefon la Londra.
Demersul lor de „Living Statues” este foarte serios. Ei împing conceptul de sculptură dincolo de limitele sale de obiect în spațiu. Uneori au avut de suferit agresiuni din partea publicului iar adesea machiajul lor trebuie periodic refăcut în timpul lungilor ore petrecute pe un piedestal. Cealaltă direcţie în care s-au remarcat sunt fotografii de mari dimensiuni, colaje, „Photo pieces”, începute în anii 1970. Omniprezent este motivul crucii, iar religia poate fi considerată cuvântul cheie al artei lor, un cult al resemnării in arbitrarului divin dar şi un cult al naturii umane. Multe din lucrările lor redau aspectele negative ale existenţei „Umbre negre”, „Sclavia umană” sunt câteva exemple de titluri, ultimul referindu-se la pericolul dictaturii alcoolului. Alteori „Dirty pieces” cu imagini groteşti, fotografii, graffitiuri obscene, ori obiecte de folosinţă îndelungată.
Ei sunt interesaţi mai ales de participarea lucrărilor la expoziţii, mai puţin de latura economică. „Să fim împreună cu arta este tot ce vrem”, iar pentru ei Arta a devenit un ritual. Au o existenţă foarte ordonată, aşa cum ordonate sunt şi colajele lor fotografice ce-i reprezintă adeseori supradimensionaţi, purtătorii unui mesaj de pace şi de tinereţe veşnică.
De fapt, oricât de mult ar îmbătrâni fizic, cei doi artişti rămân prin fotografiile lor tineri, ca nişte avataruri ale lui Dorian Gray. Lumea lor este de fapt un mondo cane idilic, romantic, masochist, o lume adesea neplăcută dar, vrem nu vrem, este lumea în care trăim.
Note:
- În 1995, Roger Powell, un homeless de 46 de ani, fost taximetrist, care îngroşa rândurile celor fără adăpost, a fost transformat în exponat de regizorul Tony Kaye. Rolul său de artefact consta în a se lăsa interviewevat de trecători asupra condiţiei de defavorizat social. La început a stat așezat în Galeria Saatchi cu o etichetă care menționa prețul de 1000 $ ulterior s-a plimbat liber prin sălile muzeelor cu o pancartă unde prețul ajunsese la 1 milion de dolari. Cum nimeni nu l-a cumpărat a continuat vreme de doi ani și jumătate să fie o operă de artă, participant la expoziţii internaţionale, Washington, Los Angeles sau San Francisco unde condiţia de simplu muritor nu-i permitea să fie expus înăuntru muzeelor, ci afară, pe un soclu, cu titlul „Roger” by Tony Kaye. Mesajul acestuia era de a arăta că oamenii sunt dispuşi să cheltuiască oricât pentru o operă de artă, dar nu pentru a ajuta o fiinţă umană. Pentru Roger era o situaţie neobişnuită. Putea fi cumpărat, dar ce s-ar fi întâmplat în acest caz? În definitiv şi sclavii erau cumpăraţi şi puşi la treabă. Demersul are un dublu tăiş. Poate fi un semnal de alarmă asupra unei forme de alienare. În Occident, străzile sunt pline de statui vii, care le mulţumesc trecătorilor pentru banii daţi, prin diferite moduri de a ieşi din imobilitate. Statuile se mişcă, amuză copiii şi chiar pe adulţi. Poartă costume fistichii sau cu referinţe culturale. Constituie puncte de atracţie ale spectacolului străzii. Statuia care învie te duce cu gândul la Pygmalion, cu a sa Galatea.
