Giovanni Battista Piranesi, gravor mefistofelic al închisorilor inventate

Goya era fascinat de Piranesi. Îi colecţiona gravurile, mărturisindu-şi astfel afinitatea cu universul obsedant al italianului, care a prelucrat fantastic realităţi arhitectonice sau urzite de imaginaţie cu firele magice ale haşurilor, liniilor, atingerilor suple ale creionului, din lumini şi umbre.

"Le noir cerveau de Piranèse
Est une béante fournaise
Où se mêlent l’arche et le ciel,
L’escalier, la tour, la colonne ;
Où croît, monte, s’enfle et bouillonne
L’incommensurable Babel !" 
Les Contemplations, Victor Hugo

Folosind iraţionalul raţionalului, romantismul clasicismului baroc, Piranesi ştia să menţină intact echilibrul imaginii în haosul elementelor. Fascinat de peisajul lui Claude Lorrain şi cu vaste cunoştinţe în domeniul arheologiei, Piranesi se găseşte în elementul său în conglomeratul de forme pe care îl exploatează, folosind câteodată imagini culturale propuse de lectura clasicilor.

“Simt nevoia sa produc mari idei și cred că dacă mi s-ar da comandă să proiectez un nou univers aș fi destul de nebun să mă apuc de treabă”.

Linia sa mefistofelică se infiltrează subtil, înaripând demonic dimensiunile arhitectonice, spărgând tiparele, gâtuind respiraţia privitorului care se simte prizonier al acelor carceri d’invezione “închisori inventate” de veneţianul naturalizat din 1740 la Roma. Aceasta este una dintre primele şi cele mai faimoase colecţii de gravuri ale sale, serie realizată în perioada 1745-1760. El transformă ruinele romane în temniţe fantastice, ce par uriaşe printr-o exploatare în perspectivă a spaţiului, cu scări abrupte şi galerii care nu conduc nicăieri. A realizat peste 2000 de gravuri de clădiri reale şi imaginare, statui şi ornamente.

Autoportret, în care se vede interesul său pentru arta antică romană și ambiția de a fi arhitect, deși nu a primit multe comenzi, gravurile sale sunt imnuri de slavă adresate arhitecturii, în tot ce poate avea de sublim și infernal *această profesie*.

*Pietro Labruzzi, portretul postum al lui Piranesi*, din 1779, la un an dupa moartea marelui artist.

Giovanni Battista Piranesi s-a născut în 1720, la Veneţia, unde s-a format ca arhitect şi inginer. Tatăl său era meșter zidar și cioplitor în piatră. Tânărul a fost instruit în inginerie hidraulică de un unchi matern care avea grijă de sistemul de alimentare cu apă al orașului.

Deşi influenţa lui ca arhitect a fost neglijabilă, şi doar o singură biserică s-a ridicat la Roma după planurile sale în 1764: Santa Maria del Priorato, vedutele sale romantice şi imaginative au inspirat scenografi, pictori de capricii ca Hubert Robert şi scriitori precum William Beckford, autorul romanului gotic Vathek (1786), unde apar „coridoare subterane, prăpăstii, instrumente de tortură, şi mecanisme de felul celor pe care le-a desenat Piranesi creând o atmosferă de spaimă cumplită”.

Strigătele condamnaţilor par să se audă de sub bolţile înalte, cu scări ce urcă infinit spre genunile fricii, ca în nişte adâncuri răsturnate, psihologice. Poate de aceea a fost atât de admirat Piranesi de romantici şi de suprarealişti sau de cei care au vrut să recreeze presiunea psihologică a labirintului, a locului sau situaţiei fără ieşire, în filmul de groază. O combinaţie de porces kafkian cu cetăţeanul Kane, cu personajul principal metamorfozat în arhitectură.

Un spaţiu neliniştit, fantomatic, unde oamenii se întrezăresc sau au plecat, lăsând în urmă tăcerea sonoră. Ziduri ciclopice, coloane frânte, vraja unei lumi dispărute, săpăturile arheologice din veacul al XVIII-lea incită imaginaţia, ruinele forului roman, pe unde până mai deunăzi păşteau oile, îi fac pe artişti să viseze şi mai ales să se cutremure în faţa oricărei glorii. Chiar libertatea este o iluzie. Suntem prizonierii nehotărârilor noastre sau ai speranţelor vane.

*“Veduta a Pietei Navona pe ruinele Circului Agonale” (1748-1778). Biblioteca Națională Braidense, Milano, Palatul Brera*. Lucrarea face parte din seria de 135 gravuri reprezentând Roma antică şi cea contemporană lui, publicate începând cu 1745, care au determinat imaginea populară mentală a oraşului. Piranesi exploata efectele de scară, exagera contrastele de lumini și umbre pentru a spori efectul dramatic.

Spirit polemic, Piranesi credea cu tărie în supremaţia Romei asupra Greciei în arhitectură, aşa cum argumentează în lucrarea Della magnificenza ed architettura dei Romani din 1761. Reproducerile şi interpretările sale entuziaste ale unor monumente romane au impulsionat formarea şi dezvoltarea neo-clasicismului, care corespunde într-o oarecare măsură noului stil de arhitectură pe care el vroia să-l promoveze pornind de la folosirea imaginativă a modelelor Romei antice, aşa cum se exprimă în Parere sull’arhitettura din 1765.

Barocul întreţinuse o patologie schizofrenică a artei. Grandios sau atroce în exuberanţa sa, este lipsit de măsură, convulsiv, amplu, contrastează cu echilibrul presimţit al clasicilor, cu nobila lor simplitate. Piranesi propune reducerea la absurd a iluzionismului teatral, considerând ca falsă şi iluzorie unitatea percepţiei ca şi perspectiva raţională. El exploatează efectele de proporţie a elementelor, exagerând dramatic contrastele de lumină şi umbră, oferind imagini profund romantice prelucrate de geniul său vizionar.

Geniu melancolic care dă târcoale trecului grandios, prăbuşit sub fulgerarea timpului, geniu delirant, cuprins de vertijul cosmic al propriei gândiri, geniu precis care extrage măsura calmului formelor antichităţii, ce cresc precum noi tulpini pe trunchiul obosit şi contorsionat al barocului în agonie care nu mai corespundea noului gust al timpului, îndrăgostit de raţiune şi educaţie, dar pândit de umbrele terorii.

Piranesi a murit în 1778.