GRÜNEWALD acordează muzica Patimilor cu expresivitatea culorii

„La Grünewald suferinţa e reală” spunea expresionistul abstract Adolph Gottlieb. Sângele ţâşneşte din rănile Fiului lui Dumnezeu şi este tot atât de real ca muzica îngerilor, care îl tulbură pe privitor alături de sonoritatea modulată a culorilor, profunde, rafinate, îmbrăcând formele cu atâta supleţe încât pictura nu poartă mesajul sentimentalismului ci al transcendenţei, confirmarea speranţei de mântuire.

Retablul altarului din Isenheim din 1515 este apoteoza artei maestrului din Würzburg / Aschaffenburg, dar şi a artei Renaşterii germane, prin complexitatea sa greu de egalat.

Deşi a intrat în conştiinţa istoriei artei sub numele de Grünewald, datorat probabil unei erori a lui Sandrart (in “Teutschen Akademie” 1675), un fel de Vasari german al vecului al XVII-lea, se pare că artistul se numea Mathis Gothart-Neithart. S-a născut în 1475 la Würtzburg, s-a căsătorit prin 1519 şi de atunci şi-a semnat operele cu numele complet plus prenumele soţiei, Neithart, sau cu o monogramă unde apar înlănţuite iniţialele M, G şi N.

În 1481 se mută la Aschaffenburg, localitate situată pe malurile râului Main, afluent al Rinului. În unele documente este citat şi ca Mathis de Strasbourg şi chiar de Seligenstadt, unde ajunge probabil în 1503. O perioadă este pictorul oficial al arhiepiscopului elector de Mainz, Uriel von Gemmingen, și se va ocupa cu restaurarea palatului acestuia. Ulterior continuă în serviciul cardinalului Albrecht de Brandenburg. Nu este doar pictor și arhitect ci si inginer hidraulic.

În 1520 părăsește curtea cardinalului din cauza convingerilor sale protestante și din 1521 este proprietarul unui atelier de pictură. Din pricina simpatiei pentru mișcarea luterană, în 1526 se mută la Frankfurt, apoi la Halle, unde moare în august 1528.

În general viaţa pictorului este învăluită în mister şi arta sa rămâne singurul martor infailibil al unui “expresionist” cu talent de colorist ieşit din comun. În afara capodoperei sale, realizată la comanda mânăstirii Sfântul Antonio de Isenheim, se păstrează 10 tablouri, câteva polipticuri şi 35 de desene. Toate vibrează de o mare încărcătură emoţională şi privite din perspectiva prezentului, prefigurează arta modernă prin distorsiunile expresive, care reliefează în formă viaţa interioară a personajelor. Culori sunt bogate şi strălucitore, producând un impact vizual puternic. Acoperit de răni şi chircit în agonie, Iisus pe cruce constituie o imagine vie a suferinţei şi morţii în vreme ce Iisus reînviat, plutind triumfător într-o compoziţie paralelă, personifică viaţa eternă.

În 1512, Michelangelo termina la Roma Capela Sixtina şi Grünewald îşi începea magnificul retablu alcătuit din patru mari aripi de lemn pictate pe ambele părţi: grupul exterior reprezintă Crucificarea, cu Punerea în mormânt dedesubt şi flancată de Sfântul Anton şi Sfântul Sebastian în vreme ce grupul interior înfăţişează Bunavestirea, Fecioara cu pruncul şi îngeri, Naşterea şi Reînvierea. Interpretarea pe care pictorul o dă mitului creştisn este originală. Iar iconografia sa complexă se datorează probabil lecturii operei mistice Revelaţiile Sfintei Brigitta din Suedia.

Există la Grunewald o altă respiraţie decât la Dürer şi Holbein marii săi contemporani. Aceştia au precizia detaliului, datorată şi îndemînării lor de gravori, în metal sau lemn. Grünewald nu arată însă acea răceală teutonică a liniei, activă ca un bisturiu al sugestiei. Patosul său este logic dar iradiază căldură umană. Este deopotrivă senzual şi liric. Este sfâşiitor şi dramatic. Mai mult decât desenator este pictor. Ştie să dea carnalitate culorii, care poartă în ea spaimele şi speranţele lumii. Elie Faure spunea despre Grünewald că este „tot atât de tragic pe cât este de trivial”, este marele dramaturg al şcolii germane „anarhică şi meticuloasă, unitară ca spirit şi totuşi făcută din crâmpeie şi bucăţi”.

Arta lui Grünewald este violent de umană, plină de forţă şi temeri, apoteotică şi echilibrată. Un filon de expresivitate care a palpitat în operele celorlaţi germani, a erupt în altarul de la Isenheim şi apoi a mai aşteptat câteva secole pentru a se face auzită în clocotitoarea muzică beethoveniană.

Într-o epocă dominată de rupturi religioase, Grünewald, care le trăieşte cu intensitate, se situează la antipodul calmului profesat de Renaşterea italiană, a seninătăţii elegiace a operelor din prima jumătate a secolului XVI, pentru a medita asupra aspectelor atroce ale suferinţei. El este mai aproape de Gotic decât Dürer, care cultivă resursele liniei, dar tranziţiile şi modulaţiile sale cromatice anticipează opulenţa barocă şi fiorul romantic. Acestea se văd încă de la prima sa operă cunoscută  Batjocorirea lui Christos din 1503. Brutalitatea călăilor, lipsa lor de umanitate are ceva din expresivitatea unui tablou de Beckman, frizând caricatura. Există corespondeţe cu Bosch şi studiile fizionomice ale lui Leonardo.

Grünewald are discreţia artistului medieval. În vreme ce Dürer se înfăţişa în autoportrete mândru exponent al unei noi protipendade: a artei consacrate de geniu. Enigmatic, maestrul de la Isenheim a lăsat opera să vorbească în locul datelor biografice, care sunt poate tot atât de ambivalente ca şi detaliile simbolice ale programului ideologic pe care se sprijină opera sa.

Grünewald este un regizor impecabil al compoziţiilor sale, la dramatismul cărora concură personajele, dar şi materia, spaţiul.

Sfinţii Erasmus şi Mauriţiu sunt prezentaţi într-un ex abrupto, care ne propulsează în dialogul dintre cei doi. Calvarul este profilat pe un peisaj negru a cărui rigoare ascetică (întindere deştertică munţi arşi ca de o sete cosmică) însoţeşte tristeţea scenei, disperarea, suferinţa întipărită pe membrele chinuite ale Celui Crucificat. Este evocată natura lui umană, sacrificiul său palpabil, ce contrasta cu luxul preoţimii criticat de Luther.

Figuri, obiecte, arhitectură, peisaje formează în opera sa un singur curent de ritmuri şi lumini cu străluciri infinite, dramatice. Chiar şi lucrurile par torturate. Crucea este dintr-un lemn ce-şi plînge parcă propria neînflorire, cuiele sunt vii în carne, totul este cuprins de durere, în vreme ce alături, un concert al îngerilor feminini şi masculini, o Fecioară într-o grădină bogată, cu juxtapuneri suprarealiste, combinând vis şi realitate, prilejuieşte un eseu de o infinită tandreţe.

Crudă şi vizionară, arta lui are o lumină acidă, orbitoare. Cu melancolia sa delirantă este precursorul celor mai înfocaţi romantici şi al expresioniştilor exasperaţi de zădărnicia fiinţării.

• 

•